Vittorio Sereni: Un dincolo de poezie, Pedro Salinas şi Paul Celan

Înainte de toate trebuie să ne punem de acord asupra titlului acestei convorbiri. Ce anume am dorit să indicăm vorbind de un dincolo de poezie? Răspunsul ar putea fi: am înțeles să desemnăm poezia ce merge dincolo de ea însăși fără a înceta prin aceasta de a fi poezie ori cel puțin ca valoare ființând în sine însăși; la alții pur și simplu refuzul de forme știute și cucerite în scopul de a le substitui cu altele. În cazurile cele mai autentice, se pierde orice aspect de operație literară și, în aparență, căutarea însăși a unui rezultat estetic. Scopul ori obiectivul transcende limitele normale ale acestuia. În anumite cazuri operația se pune ca operație spirituală în raport cu tensiunea unei particulare experiențe interioare; la alții are ori ar vrea să aibă urmări asupra acțiunii practice până a asuma o greutate și un semnificat politic. În primul caz un limpede și angoasant ascendent e cuprins în numele lui Rimbaud; în cel de-al doilea în cel al lui Maiakovski. Ia parte la unul ori la altul dintre aceste aspecte ori a avut faze ale propriei opere și ale propriului mod de a acționa în ambele direcții un poet precum René Char.
Există cazurile în care devine mai dubioasă din partea criticului și a cititorului aplicarea unei măsuri strict estetice, întrucât scopul pare străin mijloacelor aparente și, pe de altă parte, nu-i poate respinge uzul, adică implicarea mijloacelor care într-un anume sens s-ar dori să fie înlăturate după ce i-ar fi alterate ori deformate. Contează asupra acestor situații și marchează de cele mai multe ori sfârșitul aventurii amenințarea tăcerii totale: ori umbra paradoxului prin care, fie în privința căutării unei realități substitutive, fie în cea a unei traduceri a poeziei într-o acțiune capabilă să schimbe realitatea, se suprapune la urmă, încă o dată, ca realitate unică și supraviețuitoare, poezia. Cele două exemple pe care le-am ales de această dată: Pedro Salins, de o parte, Paul Celan de cealaltă, nu au în comun altceva decât intransigența experiențelor respective, excepționalitatea care pe diverse căi o propun cititorului. În rest, sunt cu totul diferiți fie ca fapt de arii culturale și lingvistice, fie prin perioada în care opera lor s-a dezvoltat. Despre poezia lui Pedro Salinas, madrilen, născut în 1891, decedat în exil la Boston în 1951, spune Vittorio Bodini, eminentul său traducător în Italia, că ea reprezintă fabuloasa proiecție în intimitatea cea mai adâncă, întra-atât încât să fie poezie nu doar metafizică, ci de-a dreptul metapoetică. În traducerea lui Bodini citesc o poezie foarte dragă mie încă de pe când am descoperit-o împreună cu altele în antologia de lirici spanioli îngrijită de Carlo Bo în 1941 pentru editura „Corrente”:

Eu nu te văd

Eu nu te văd. Știu bine
că ești aici, că ești în spatele
unui perete fragil
de cărămizi și de var, la îndemâna
vocii mele, dacă eu te-aș striga.
Dar eu nu te voi striga.
Te voi striga mâine,
când nemaivăzându-te,
mă voi gândi că tu ai fi
aici aproape, alături de mine,
și că ar ajunge ca azi vocea-mi
pe care n-am voit s-o dau ieri.
Mâine... când însă tu
departe vei fi, dincolo
de un perete fragil
de vânturi, de ceruri și de ani.

Într-un mod încă simplu față de alte poezii se manifestă aici o constantă a poeziei lui Salinas: abolirea imediatului vizibil și sensibil în tensiunea spre ceva ce îl transcende. Trăim între aparențe, ne pasionăm de ele, ne lăsăm stăpâniți de ele, cuceriți, batjocoriți, copleșiți. Adevărul e altundeva, putem percepe prin indicii că aparențele se află acolo spre a le reprezenta, deseori înșelătoare, atât cât tocmai pe reversul său trebuie să căutăm cât contează și cât rezistă ori poate rezista în noi. Se ajunge la ființă trecând prin existență cu condiția de a recunoaște substanțiala ne-ființă a acesteia; cu condiția mai ales de a ști că nimic din ceea ce ne stă dinainte ori în jur ori alături nu e cu adevărat stăpânit de noi. Vântul care suflă într-un film, într-o poveste departe de noi cât poate fi ceea ce se desfășoară într-o peliculă cinematografică, e mai adevărat decât acela care ne-a lovit în față cu puțin timp în urmă, ori mai demult, în trăirea noastră clipă de clipă; dar viețuiește în depărtarea sa, în solitudinea sa, e cu atât mai adevărat cu cât de puțin ne aparține. Astfel în poezia care are ca titlul Far west:

Far west

Ce vânt la opt mii de kilometri!
Nu vezi cum totul zboară?
Nu vezi părul zbârlit
al amazoanei Mabel
ce mijește ochii limpezi
ea, vânt, contra vânt?
Nu vezi perdeaua tremurătoare,
frunza ce macină
și solitudinea dintre ea și tine
de vânt?
Da, îl văd.
Văd și nimic mai mult.
Acel vânt
e de prin alte părți,
într-o seară îndepărtată
de meleaguri ce nu le-am călcat.
Și tulbură ramurile
fără un unde,
sărută buzele
fără a le cuiva.
Nu mai e vânt, e portretul
unui vânt ce-a murit
iar eu nu l-am știut,
și acum e îngropat în vastul
cimitir din zări
bătrâne, din moarte zări.
Îl văd, dar nu-l aud. 
E-acolo, în lumea sa,
vânt de cine, acel vânt.

În poezia lui Salinas s-ar putea decupa un canțonier de iubire, însă ea chiar e aproape în întregime un canțonier de iubire. Dar, atenție, sui generis, proprie, aș vrea să spun, lui Marcel Proust. (Și de data asta nu e o întâmplare că Salinas l-a tradus pe Proust în propria limbă).
Adică: misteriosul „tu” căruia i se adresează se află la sfârșitul unui proces de descompunere, de deshumări, de despuieri ale fizicității, de substanțială acceptare pe care nimic, persoană ori lucru, nu o poate cu adevărat poseda. Moartea traversează viața care, ucigând clipele, orele, anii care din când în când ne-a făcut să credem că sunt vii.
Viața se recompune la sfârșit, altundeva, într-un alt timp, printr-o serie de dedublări. E recunoscută ca atare doar prin succesive nerecunoașteri decât în momentul în care am privit, atins, închipuindu-ne că privim și atingem, că posedăm ceva viu și real. Dau aici un exemplu extrem de sugestiv, al fazei negative a procesului pe care am încercat să-l descriu:

Morți

Mai înainte a fost în vocea că te-am uitat.
Dacă azi aici ai vorbi,
lângă mine,
aș întreba: „Cine e?”.
Apoi a fost rândul pasului tău.
Și de în vânt acum cu carne
mă-nlătură o umbră,
eu nu știu dacă tu ești.
Întreagă frunze pierdut-ai puțin câte puțin
în fața unei ierni: privirea a fost, surâsul,
culoarea rochiei, numărul
pantofilor.
Tot mai mult te sfâșii:
carnea ți-a căzut, trupul.
Și mi-a rămas din tine, șapte litere, numele.
Continuai în el să trăiești;
tu, agonizând cu disperare.
în ele, suflet și trup.
Oasele, conturul,
vocea ta, râsul tău, șapte stinghere litere.
A le spune de-acum, în tot doar trupul tău.
Am uitat numele tău.
Acum cele șapte litere sunt încâlcite,
nu se mai recunosc.
Trec afișe pe tramvaie; litere
se aprind în culori în noapte,
se duc pe plicuri și spun
alte nume.
Acolo vei merge și tu,
deja descompusă, sfâșiată de-acum și imposibilă.
Tu vei merge, numele tău, ce tu erai,
înălțată
până la ceruri nătânge,
într-o glorie abstractă de alfabet.

Trec acum (și să mi se ierte inevitabilul schematism) la exemplul pozitiv, ori mai exact reconstructiv, de recuperare:

A doua viață

Sigur, te-ai născut când mi s-a șters
forma ta,
Cât timp te-am amintit,
cum moartă erai!,
închisă-ntre hotarele tale.
Puteai fi urmărită
ca pe un atlant, prea-nseninato,
la nord
cu vocea uscată, boreală,
lâncedă, părăsită, la sud,
pe litoral, surâsul.
Trăiai, pe cât de ajuns,
în culoarea ta, gesturile tale,
închisă între măsuri.
Dar într-o zi de noiembrie,
ți-ai lăsat goale atlasele,
ți s-au șters frontierele,
ai dispărut în amintire.
Erai, de-acum, fără hotare,
pierdută în neamintire.
Și a trebuit să te inventezi
- a fost în a doua zi –
nouă,
cu vocea ta ori fără,
cu carnea ta ori fără carnea ta.
Era totuna.
De-acum a mea erai, neputincioasă
să trăiești așa fără mine.
Pe măsurile mele dinăuntru
te duceam, Afrodito,
desăvârșită din uitare,
vergină și nouă, ivită
din uitarea formei tale.

Prim urmare, doar poezia poate da ori reda realitate ființelor? Nimeni, azi, nu ar repeta-o și nu știu dacă Salinas s-ar pierde într-o afirmație de acest fel. E de reținut totuși ce spunea el – și asta e ceea ce contează – despre mișcarea, despre regula internă a poeziei sale: „Poezia e o aventură spre absolut. Se ajunge mai mult ori mai puțin aproape, își face mai mult ori mai puțin drum, asta e totul. Trebuie să lăsăm aventura să alerge, cu toată frumusețea riscului, a probabilității, a jocului”.

Și iată-ne la ceea ce pare cu adevărat un caz-limită, de nu cumva cazul-limită în absolut al poeziei contemporane, Paul Celan. Mă grăbesc să spun că nu voi îndrăzni nici măcar pe departe să ajung la esența, la inima poeziei sale. Mă mărginesc să propun cazul, destul de proaspăt în Italia, în afară de cercetătorii de contemporanistică germană. O selecție în volum a poeziilor lui Celan a apărut întâia oară la noi în colecția mondadoriană „Lo Specchio”, îngrijită de Moshe Kahn și de Marcella Bagnasco. Însă numele și opera lui Celan se bucurau deja de faimă europeană, chiar mondială. Celan, care și-a pus capăt zilelor prematur aruncându-se în Sena în jurul lui 16 aprilie 1970, se numea în realitate Pal Antschel și se născuse în 1920 la Cernăuți din părinți evrei de limbă germană. Cernăuți se află în Bucovina, adică în unul dintre acele teritorii cheie care au suferit mult, între căderea imperiului habsburgic, încorporarea la România, ocupația nazistă și apoi cea sovietică, invazii și depărtări, pe scurt tragedia ce s-a abătut asupra Europei în cursul acestui secol. Îi pierduse pe ai săi în câmpurile de concentrare, a cunoscut muncile forțate ș apoi exilul, mai întâi la Viena și în sfârșit la Paris, unde a locuit stabil începând din 1948 până la moarte. Datele acestea sunt importante nu pentru ca evaluarea operei lui Celan să fie făcută în lumina lor; ci pentru că ar fi dificil și chiar nedrept a nu ține seamă de cadrul pe care ele îl alcătuiesc. A scris un critic: „sună ridicol și blasfemator a repeta continuu locul comun al experienței lagărului nazist, fiindcă aici nu atinge nici măcar umbra unui denunț... pentru aceleași motive trebuie eliminată imediat discuția despre condiția de evreu. Faptul că Celan s-a sinucis la Paris acum câțiva ani contribuie la repetarea nelegiuirii autobiografice doar fiindcă prea mulți critici ori pur și simplu cititori nu s-au eliberat încă de o idee romantică a poeziei”.
Asta nu înseamnă – spun eu – că, dacă nu de sinucidere, nu e cu putință și nici nu ar trebui făcută abstracție de puternica premisă constituită de datele la care m-am referit, fiindcă ele sunt în directă relație fie cu tipul de cultură fie cu particularul și dramaticul raport pe care autorul îl întreținea cu limba folosită de el: germana.
O spune cu deosebită limpezime și cu multă putere persuasivă Claudio Magris, introducând un discurs referitor la o altă carte: „Paul Celan, poetul pe care tocmai săptămâna aceasta cititorii italieni îl descoperă în întreaga sa tragică și ermetică măreție, știa că limba mamă, germana, era limba asasinilor mamei sale de către naziști. Printre multele violențe dezlănțuite de războiul mondial există și pierderea unei patrii spirituale pentru milioane de oameni... întregi grupuri de oameni transferați la mii de kilometri distanță de propria limbă ce nu mai coincide cu aceea a realității care o înconjoară”.
Avem adică o dublă sciziune perceptibilă întâi de toate la scriitori: de o parte, limba în care se exprimă nu mai e identificabilă cu cea folosită în existența cotidiană. Continuă Magris: „Sciziunea aceasta a lovit mai ales marea simbioză culturală ebraico-germană: exilatul sau supraviețuitorul german ori austriac de origine ebraică a pierdut pe veci spontana identitate dintre propria limbă și propria lume, chiar dacă numai în acea limbă el poate continua să spună drama propriei lumi, chiar dacă numai în acea limbă mamă el poate continua, precum Celan, să-și spună oroarea prin limba asasinilor mamei sale”.
Acesta e cadrul, ori dacă dorim, mobilul existențial la care trebuie readusă, ca fundal natural al său, figura lui Celan; însă trebuie spus și că un echivoc despre arta sa se poate ivi în a distinge într-un atare cadru ori mobil obiectul constant și exclusiv al poeziei sale. Dacă așa a fost – spun ca obiect și nu ca presupoziție – a fost cu totul o singură dată și într-un anumit sens o dată pentru totdeauna, într-o poezie devenită faimoasă încât să-l deranjeze, cum deseori se întâmplă, pe autorul însuși pe drept cuvânt în poziție de refuz în a se vedea cu insistență reprezentat de un unic text.  Titlul acestei poezii din 1945 este în italiană, Fuga di morte:

Tangoul Morții

Laptele negru din zori îl bem când e seară
îl bem la amiaz îl bem și la noapte
îl bem și îl bem
săpăm o groapă 'n văzduh și nu va fi strâmtă
Un om stă în casă se joacă cu șerpii și scrie
el scrie 'n amurg în Germania, Aurul părului tău Margareta
scrie și iese în prag scapără stelele 'n cer el își fluiera cânii
evrei-i și-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o
groapa 'n țărână poruncă ne dă să cântam pentru dans

Laptele negru din zori te bem când e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineața și seara
te bem și te bem
Un om stă în casa se joacă cu șerpii și scrie
el scrie 'n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta
Cenușa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh și nu va fi strîmtă

El strigă săpați mai adânc iar ceilalți cântați
arma o 'nșfacă, o flutură, albaștrii i-s ochii
sapați mai adânc iar ceilalți cântati pentru dans mai departe

Laptele negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiaza și seara te bem
te bem și te bem
un om stă în casă, aurul părului tău Margareta
cenușa părului tău Sulamith el se joacă cu șerpii
El strigă cântați mai blajin despre moarte căci moartea-i un meșter german
el strigă plimbați un arcuș mai cețos pe viori veți crește ca fumul atunci
veti zace 'ntr'o groapă în nori și nu va fi strîmtă

Laptele negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiaz e moartea un meșter german
te bem dimineața și seara te bem și te bem
e moartea un meșter german albaștrii i-s ochii
cu plumbul te împroașcă din plin și adânc te lovește
un om stă în casa aurul părului tău Margareta
cânii spre noi și-i asmute ne dăruie-o groapă 'n vazduh
se joaca cu șerpii visând e moartea un meșter german

aurul părului tău Margareta
cenușa părului tău Sulamith

(Traducere de Petre Solomon)

Însă spre a ne întoarce la obiectul conversației, adică la acel dincolo, la excesul din titlu, ar trebui să citim alte și alte lucruri. Celan se mișcă de la o lume fărâmițată, dar nu se limitează să vorbească despre această fărâmițare. Se poate vorbi de o corespunzătoare dezagregare a limbii pe care el o folosește, dar în același timp trebuie sesizat fluxul energetic ce străbate o atare dezagregare și introduce în el pe insolite căi o sarcină pozitivă. Mai ales în cazurile precum acesta măsura frumosului și a urâtului, a poeziei și a non-poeziei, se revelează foarte ușor ca insuficientă, străină naturii experienței înfruntate de autor. „Fenomenul Celan”, scrie bravul nostru germanist, Roberto Fertonani, „rămâne un exemplu irepetabil, un caz-limită al efortului poeziei moderne de a se elibera de valoarea semantică uzuală, spre a se institui ea însăși la nivelul realității, al unei realități tot mai enigmatice, în care actul de a vibra al sentimentului se pierde fără ecou în palidul unui spațiu gol, lipsit de orice lumină, de orice transcendență. Cu toate acestea Deus absconditus – ascuns fiindcă inexistent – e figura omniprezentă în magma unei naturi ce-și trage limfele sale din obiectele concrete, care au pierdut semnificatul lor uzual spre a-i conferi un altul, de metaforă sau de simbol”.
Fluxul energetic e cel de care vă vorbeam aici. Și mai explicit Peter Szondi, unul dintre cei mai autorizați exegeți ai lui Celan, afirmă:
„Poezia încetează să fie mimesis, reprezentare, ea devine realitate... text care nu mai urmează o realitate, ci se proiectează pe sine însuși, se constituie în realitate”.
Am făcut abuz – și mă scuz pentru asta – de citate ale altora fără a da alte exemple poetice. Dar în fața fenomenului care este poezia lui Celan devin tot mai grave perplexitățile privitoare la lectura pe textul originar. Despre Celan, despre acest caz-limită, nu am dorit să ofer altceva decât o știre abia orientativă, care totuși ar vrea să fie o invitație să se cimenteze cu textul însuși. Ar fi – ori va fi – o experiență a noului, din acelea ce recompensează la distanță, foarte asemănătoare cu aceea împlinită de mine la vremea sa și de care v-am vorbit, cu Allegria lui Giuseppe Ungaretti. 

Vittorio Sereni, traducere de George Popescu
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)