Texte de(spre) expoziții. #7 Premise ale condiției umane în contextul expozițional actual

Orizonturi de Artă continuă în acest număr seria de articole intitulată Texte de(spre) expoziții, sub semnătura Anei Sultana Cipariu, publicist și curator.

Absolventă a programului de master ecm - educating/curating/managing din cadrul Universității de Artă Aplicată din Viena, Ana Sultana Cipariu este interesată, cu precădere, de textele care însoțesc expozițiile. În prezent, scrie o teză de doctorat cu titlul
Poetica textului curatorial la Școala Doctorală a Universității din București.

În seria de articole
Texte de(spre) expoziții, Ana Sultana Cipariu propune spre analiză și interpretare statement-uri curatoriale a căror actualitate o consideră relevantă în contextul artei contemporane.


#7 Premise ale condiției umane în contextul expozițional actual


Anul acesta au expoziții la Bienala de la Veneția sau au vizitat deja Giardini și Arsenale mai mulți artiști sau artiste pe care am avut ocazia să îi cunosc, astfel că, de pe la sfârșitul lunii aprilie, când aceasta s-a deschis, au început să îmi apară în feed aceleași lucrări și spații expoziționale, fotografiate din unghiuri diferite, lucru care m-a făcut să mă întreb dacă după această pauză de trei ani de la ultima ediție s-a schimbat cu adevărat ceva în comportamentul nostru de consumatori de artă, în modalitățile de producție artistică sau în felul în care percepem arta. Deși îmi propusesem inițial să ajung să văd „The Milk of Dreams” și câteva proiecte colaterale, am ezitat în privința vizitei în lagună, din mai multe motive.

În primul rând, din motive personale (această ediție mă găsește, pentru prima dată, în ipostaza de mamă și, deocamdată, lipsită de entuziasmul de a parcurge bienala și de a merge prin aglomerația sa specifică sau de-a lungul canalelor cu toate cele necesare bebelușului). În al doilea rând, mi-au revenit în minte circumstanțele și modul subit în care ediția anterioară, cea din 2019, s-a încheiat, respectiv inundațiile de amploare istorică din lagună și începuturile pandemiei, evenimente care au dat, iată, un curs cu totul neașteptat existenței noastre. Mi-am amintit, de asemenea, și de maratonul pe care l-am făcut în 2017 când s-au suprapus Bienala de la Veneția, Documenta și Skulptur Projekte Münster și le-am văzut (și recenzat) pe toate trei. Am ajuns, în cele din urmă, la concluzia că a rata o ediție a Bienalei de la Veneția chiar este în regulă și nu doar în ceea ce mă privește, ci în general, mai ales, dacă ne gândim la Veneția ca destinație turistică supra-exploatată și amenințată cu dispariția din cauza creșterii nivelului mării sau a lipsei unui sistem fiabil împotriva inundațiilor.

Cel puțin titlul de anul acesta – „The Milk of Dreams”, împrumutat de la cartea eponimă scrisă de artista suprarealistă Leonora Carrington – sună mai încurajator decât presupusul blestem chinez după care a fost denumită ediția anterioară, expresia apocrifă „May You Live in Interesting Times”, despre care am mai scris. De altfel, și Cecilia Alemani a făcut referire la contextul istoric în care se desfășoară proiectul al cărei curatoare este: „The Milk of Dreams was conceived and organised in a period of enormous instability and uncertainty, since its development coincided with the outbreak and spread of the Covid-19 pandemic. La Biennale di Venezia was forced to postpone this edition by one year, an event that had only occurred during the two World Wars since 1895.”

Conform conceptului curatorial, expoziția chestionează aspecte care ne caracterizează pe noi, oamenii, prin întrebări precum: Cum putem defini transformarea umană? În ce constă viața și ce diferențiază planta de animal, umanul de non-uman? Ce responsabilități avem față de planetă, de alți oameni și de alte forme de viață? și Cum ar arăta viața fără noi?

Independent de selecția expozițională, aceste întrebări par a reflecta într-o mare măsură Zeitgeistul nostru și stau la baza preocupărilor reflexive ale multora dintre noi. Ele sunt și punctul de pornire, de exemplu, al unor expoziții locale („Are we human?” de la Galeria Senso, „Cronicile viitorilor supereroi” de la Kunsthalle Bega sau „Predicțiile Pământului. Despre gândirea și practica ecologică” de la Muzeul Național Cotroceni) pe care le-am menționat într-un articol anterior al acestei rubrici, intitulat „Arta eco și supereroii din expozițiile anului 2021”.












Toate articolele din această serie se regăsesc în rubrica noastră Texte de(spre) expoziții



Ana Sultana Cipariu

(nr. 6, iunie 2022, anul XII)