Dan Perjovschi Breaking (the) News & Lia Perjovschi Survival Kit

Ciocnirea dintre realitățile opresive ale regimului comunist din perioada lui Nicolae Ceaușescu și acelea hibride create de evoluția de la comunism la capitalism au cristalizat personalitățile Liei și a lui Dan Perjovschi [1] ‒ doi creatori care, datorită vocabularelor pe care le-au dezvoltat și a felului în care evoluează în pluralele conjuncturi mondiale, au ajuns să se numere printre cei mai reprezentativi artiști români contemporani.
În procesul de cristalizare a arhivei sale, Lia Perjovschi s-a comportat mereu, așa cum a subliniat chiar ea în repetate rânduri, asemenea unui detectiv – o analogie care, în timp, a devenit principalul pilon de susținere al discursului său. Astfel, în anul 2003, artista declara că se simte ca un „detectiv în istoria artei” [2]; tot atunci sugera că structurarea unei arhive personale presupune o poziționare subiectivă într-un anumit context. Ceva mai târziu, în 2017, când își prezenta Muzeul Cunoașterii în Cluj-Napoca, spunea: „Am adus un fragment din universul nostru, din cercetarea noastră, din demonstrația noastră, din ce am descoperit ca niște detectivi sau ca niște antropologi, din laborator” [3]. Apoi, cu puțin înainte de izbucnirea pandemiei, a mai oferit o extensie: „Eu sunt un amator, un om curios de tot ce e nou și asta vreau să trezesc și în vizitatori. […] Cred că educația e foarte importantă, dar cum să îl ajutăm pe celălalt fără să îl ofensăm? Cu acest gând, am încercat să creez un mediu în care să fii atras să descoperi singur, ca un birou al unui detectiv în cultură” [4].
Așadar: „detectiv în istoria artei”, „ca niște detectivi sau ca niște antropologi, din laborator”, „birou al unui detectiv în cultură” [5]. Aceste auto-situări, diversificate de-a lungul timpului, devoalează legitățile interioare ale demersului artistic al Liei Perjovschi – și, într-o anumită măsură, după cum vom vedea, și al lui Dan Perjovschi.
Păstrând această logică detectivistică, ar trebui stabilite următoarele puncte:

Perimetrul în care s-au desfășurat (și, pe alocuri, încă se mai desfășoară) faptele;
Contextul (social, cultural, politic) care le-a modelat;
Identitatea eventualei victime;
Motivul pentru care a fost comisă fapta;
Identitatea făptașului (sau, după caz, a făptașilor).

Doar în urma unei asemenea analize, am putea soluționa speța și, dacă s-ar impune, am putea, în cele din urmă, contribui la pronunțarea unui verdict. Munca detectivistică – așa cum o înțelege și Lia Perjovschi – implică o responsabilitate civică aparte, deoarece, prin intermediul ei, pot fi epurate elementele dăunătoare și potențial „criminale” care, invariabil, apar în orice societate.
Artista a ales calea arhivistică și curatorială în vreme ce își completa cunoștințele de care nu a beneficiat în timpul studiilor universitare din România comunistă: „Lipseau din educația mea 40 de ani (1950-1990) de evoluție în cercetare artistică, teorii, concepte”, cum îmi scria anul trecut, în cadrul unui interviu publicat în revista noastră [6]. După ce sistemul ceaușist s-a prăbușit, Lia Perjovschi, aflată în situația de a-și redefini parcursul existențial și artistic, s-a simțit, cumva, incompletă, deoarece mediul cultural românesc de la acea vreme era oarecum (și, pe alocuri, a rămas) refractar față de numeroase manifestări din sfera artistică din Vest – lucru firesc, dacă luăm în considerare faptul că trebuia recuperată, așa cum susțin numeroși autori, aproximativ o jumătate de secol de evoluții și vocabulare. Provocările și întrebările care au apărut s-au dovedit a fi numeroase: de unde trebuia început? Ce scrieri fundamentale se cereau a fi traduse? Care zone ale avangardei și neo-avangardei urmau a fi recuperate? Ce instituții puteau fi înființate? Și, în final, de unde se puteau găsi fonduri pentru toate aceste procese? Totodată, repet, artiștii și teoreticienii erau nevoiți să își reconfigureze radical propria muncă în cadrul scenei de artă internaționale, recuperând contexte și vocabulare care în Occident erau deja istorie.
Din acest motiv, Lia Perjovschi a început să colecționeze materiale și informații pe care intenționa să le studieze cu atenție, pentru a reface „istoria întreruptă” [7]. Ea a înțeles că propriile-i experimente erau, de fapt, artă – „o artă care avea istorie”: „după 1990, instituțiile văzute în Occident (muzeele, galeriile, expozițiile, bienalele) m-au făcut să înțeleg că îmi lipsesc date despre arta recentă (ulterior, am înțeles că aceasta e numită artă contemporană)” [8]. Însă când analizăm arhiva Liei Perjovschi și căutăm elementele enumerate la început, constatăm că aceste eforturi nu țin, întru totul, de munca detectivistică și că în mare măsură, Arhiva de Artă Contemporană și Muzeul Cunoașterii sunt încercarea de a articula și a da sens istoriei devenirii sale – ca artist, ca om –, suprapusă peste mult mai ampla istorie a artei și a lumii. Arhiva ei este, deci, mai degrabă, o formă de auto-creație, un exercițiu de situare subiectivă într-un context altfel inabordabil.
Dan Perjovschi, pe de altă parte, este singurul artist român (și printre puținii artiști europeni) care, de peste treizeci de ani, colaborează la o revistă cu acoperire națională; din anul 1999, are chiar o rubrică permanentă – un fel de „jurnal săptămânal”, cum scrie Daria Ghiu [9]. În cadrul rubricii, prin texte care se află la granița dintre jurnalism, aforism, eseu scurt și poezie, Dan Perjovschi se manifestă ca ziarist, ca teoretician și ca scriitor. Modul în care și-a structurat vocabularul propriu, care îmbină aceste spații de exprimare, este singular. Treptat, a ajuns să dețină și o importantă arhivă personală – alcătuită din carnețelele în care și-a schițat proiectele expuse în lunga-i activitate artistică (și pe care le numește „galerii mobile”), cărți poștale, cataloage, corespondență și o amplă colecție de artă. Astfel, pe lângă multiplele fațete ale personalității sale artistice, se mai adaugă, prin acumulări succesive și „contaminare” intelectuală, și rolul de administrator și promotor al propriului trecut – pe care, aș putea adăuga, l-a transformat într-o resursă activă care este adesea prezentată în cadrul expozițiilor sale.
Pentru a se delimita, probabil, de vocabularul artistic al partenerei sale de viață, Dan Perjovschi a respins, multă vreme, imaginea de artist-arhivist. Ba, mai mult, deși, pentru o perioadă, cei doi au studiat în aceeași clasă (și chiar au stat în aceeași bancă), deși formează un cuplu artistic încă din perioada studențească, deși au primit amândoi repartiții în Oradea și au activat împreună în cadrul Atelier35, împărțind ulterior aceleași ateliere – întâi în Oradea, apoi în București, iar acum în Sibiu –, deși au participat, împreună, la peste o mie de workshopuri, artist talk-uri, expoziții, simpozioane, întâlniri și prezentări, discuții interdisciplinare, proiecte curatoriale și media și deși, tot împreună, au construit o arhivă, Dan Perjovschi este rezervat în a accepta ideea că el și Lia ar forma un grup. Astfel, în cadrul Arhivei de Artă Contemporană, el se vede ‒ cum îmi scria, într-un e-mail, în anul 2021 ‒ „nu ca subiect principal, ci secundar sau colaborativ”. Dar indiferent dacă cei doi artiști își doreau sau nu să își îmbine vocabularele, dinamica acumulărilor succesive i-a adus, cred, în situația în care nu se mai poate distinge cu claritate unde se termină domeniul – „feuda” – unuia și unde începe domeniul celuilalt. Spus mai simplu: în atelier, discursurile celor doi se contopesc. Astfel, în ciuda acestor distanțări ocazionale, cuplul Perjovschi a fost distins, în anul 2013, cu Premiul Prințesei Margriet al Fundației Culturale Europene. Juriul a conchis că Lia și Dan Perjovschi „sunt creatori de comunități, abordând probleme sociale prin artă și cu o atitudine angajată. Cum reușesc să facă acest lucru? Transformându-și propriul atelier – în București și acum în Sibiu – într-o platformă de reflecție culturală, în care artiști, studenți, filosofi, politicieni, jurnaliști și alții îndrăznesc să pună întrebări dificile” și că „Centrul lor de Analiză a Artei s-a născut din dorința de a împărtăși și de a instrui ca strategie de supraviețuire” [10]. În discursul său laudativ, curatorul și istoricul de artă american Kristine Stiles remarca faptul că Lia și Dan Perjovschi sunt „recunoscuți la nivel internațional pentru originalitatea lor artistică, autenticitatea lor feroce, demnitatea și integritatea lor, precum și pentru angajamentul și dedicarea vieții lor în folosul artei și societății” și că soții Perjovschi sunt „adevărații ambasadori ai culturii europene, precum și cetățeni ai lumii, care au schimbat modul în care înțelegem însuși scopul artei în societate” [11].
Pandemia și post-pandemia au schimbat, într-o măsură deloc nesemnificativă, regulile „jocului” artistic. Astfel, deși arhivele artiștilor nu sunt o noutate – putând fi identificate și anterior suficiente arhive și ateliere de artiști care au fost recontextualizate –, se poate constata că acestea, în actuala paradigmă, ar putea ajunge să preia o parte a rolului pe care odinioară îl jucau colecțiile muzeale sau cele acumulate de persoane cu resurse materiale apreciabile. Construirea unei arhive ca un fel de meta-operă de artă este atât un obiect artistic de sine stătător, cât și un act (auto-)curatorial – prin care se decide ce va fi păstrat și ce va fi înlăturat. În cadrul ei, obiecte aparent banale – cum ar fi articole de ziar, documente oficiale, bilete, chitanțe, cataloage, pliante, scrisori, e-mailuri, cărți poștale – servesc la transformarea și îmbogățirea conținutului. Și pentru că prezintă și conservă evoluția artiștilor de-a lungul timpului, este totodată o formă de supraviețuire strategică – și aici putem aminti intenția Liei și a lui Dan Perjovschi de a-și dona atelierul, într-o zi, pentru a fi transformat într-un muzeu. Arhivele artiștilor, pe lângă artefactele în sine, sunt imense colaje tangibile (deși adesea pot avea componente digitalizate), structuri, deci, care pot servi drept o bază pentru cercetarea științifică ‒ nu numai asupra subiectului și artistului vizat, ci și asupra unei întregi perioade istorice.

Pregătirea expoziției Dan Perjovschi Breaking (the) News & Lia Perjovschi Survival Kit

Prof. dr. Annette Tietenberg; Dan Perjovschi, vernisaj

Luciana Tămaș, vernisaj

Lia și Dan Perjovschi

Dan și Lia Perjovschi

Tur ghidat Lia Perjovschi

Dan Perjovschi Breaking (the) News & Lia Perjovschi Survival Kit - HBK

Dan Perjovschi Breaking (the) News & Lia Perjovschi Survival Kit - HBK

Tur ghidat Luciana Tămaș

Text, traducere din germană și documentare fotografică de Luciana Tămaş
(nr. 6, iunie 2024, anul XIV)

* Acest eseu a fost prezentat în timpul vernisajului expoziției DAN PERJOVSCHI Breaking (the) News & LIA PERJOVSCHI Survival Kit ‒ care a avut loc la Montagehalle a Universității de Arte din Braunschweig.

NOTE

1. De altfel, în centrul căutărilor ambilor artiști putem situa Revoluția anticomunistă și anti-ceaușistă de la 1989 – un moment istoric ce revine ca un laitmotiv în discursul și practica lor.
2. „Mă simt ca un detectiv în istoria artei”, Adevărul, București, 20 august 2003.
3. Oana Ometa, „Lia & Dan Perjovschi ONGOING” sau despre rolul social al artistului, „Tribuna Magazine”, Cluj-Napoca, 8 martie 2017, https://tribuna-magazine.com/lia-dan-perjovschi-ongoing-sau-desprerolul-social-al-artistului.
4. Raluca Turcanasu, „Lia Perjovschi și-a deschis Muzeul Cunoașterii la Bienala Art Encounters”, Revista 22, București, 1 octombrie 2019.
5. Tentative de auto-definire deloc izolate, cărora, cu ușurință, le-am putea adăuga și altele.
6. Lia Perjovschi în dialog cu Luciana Tămaș, Orizonturi culturale italo-române.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Sintagma a fost folosită în paginile volumului încă netipărit 30/22 – De pe trotuarul celălalt.
10. Els van der Plas, Fifth ECF Princess Margriet Award Jury statement, 19 martie 2013.
11. Kristine Stiles, Fifth ECF Princess Margriet Award laudation for Lia & Dan Perjovschi, 19 martie 2013.