Adela Sinclair: „A scrie pentru dreptate este pasiunea mea”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Adela Sinclair este o tânără poetă, traducătoare și profesoară româno-americană, licențiată în cultura și civilizația franceză la SUNY Albany, cu un stagiu suplimentar de pregătire la Universitatea Sorbona din Paris, un masterat în educație de la Hunter College (NYC) și un masterat în scriere creativă de la St. Francis College (Brooklyn). Fluentă în engleză, franceză și română, poezia este mediul ei principal de exprimare, deși nu singurul. Poemele sale explorează teme precum identitatea culturală, memoria, pierderea, trauma și dorința. A contribuit la volumul colectiv The Bridge (Podul), publicat de Brooklyn Poets, și la 30/30 Project (Proiectul 30/30), publicat de Tupelo Press. Cartea sa de debut, intitulată La Revedere, a apărut recent la Finishing Line Press. În prezent lucrează la prima ei antologie de poezie, Nepoata măcelarului, inspirată de copilăria petrecută în România. Este membră fondatoare și redactor de poezie al revistei de literatură emergentă „Unbound Brooklyn” și voluntară la Ugly Duckling Press.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

În America zilelor noastre scriitoarele au o platformă pentru a scrie tot ce le doresc inimile și vor fi primite cu brațele deschise. Ceea ce nu înseamnă că nu este competitiv să plasezi manuscrisul unui agent și apoi unui editor. Presupunând că acesta este scopul final. Ficțiunea și memoriile se vând foarte bine și sunt căutate de agenți. Trebuie să fii extrem de talentată și trebuie să acorzi și timpul necesar pentru a produce o operă de artă. Talentul tău și paginile scrise zilnic și orele petrecute creând povești, creând personaje veridice nu sunt suficiente. Am o prietenă care este poetă și memorialistă. A trăit o viață unică, foarte interesantă, și a scris o carte de memorii. În același timp, o altă autoare își scria memoriile pornind de la o experiență similară. Cartea acesteia din urmă a fost acceptată de o editură și este vândută azi în toate librăriile, inclusiv online. Cine poate ști de ce? După cum spuneam, concurența este acerbă. Pur noroc? Talentul care a făcut-o să se ridice deasupra altora? O experiență de viață mai colorată? Cred că toate cele de mai sus și ceva pe deasupra. În plus, această autoare, pe care am citit-o cu voracitate și cu cel mai mare respect, a povestit și cât timp i-a luat să-și găsească editorul. Când vine vorba de poezie, există sute de concursuri și granturi pentru poeți. Dar și în acest caz piața este suprasaturată și concurența e îndârjită. Talentul, inventivitatea, inovația, perseverența și norocul te ajută însă pe drumul spre publicare.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Exact așa cum am menționat în răspunsul la întrebarea anterioară, formula pentru a fi publicat și a deveni un autor căutat constă într-un amalgam de factori. Două autoare extrem de populare astăzi în SUA sunt Chloe Cooper Jones (Easy Beauty) și Melissa Feibos (Body Work and Girlhood). Ceea ce face ca aceste două autoare geniale să aibă succes este faptul că de la bun început au găsit agenți care au crezut cu adevărat în ele și au luptat pentru integritatea scrisului lor. Doamna Jones este publicată de Simon  & Schuster, iar doamna Feibos, de Penguin. Au cariere minunate, cărțile lor se vând ca pâinea caldă. Le privesc ca pe niște exemple a ceea ce este posibil astăzi în SUA. Autoarea mea britanică preferată, Jeanette Winterson, are și ea o longevitate și o carieră extraordinare. Admir profesionalismul acestor autoare, dar și agenții și editurile care stau în spatele lor. E tripleta care poate asigura succesul.
Aceste autoare sunt promovate în continuare, pe rețelele sociale în primul rând. Redactorii de radio, bloggerii și vloggerii le invită în emisiunile lor. Marii promotori și critici literari, cum ar fi Isaac Fitzgerald, asociat anterior cu Buzzfeed Books, sunt esențiali în ce privește promovarea cărților nou apărute – mai ales când cineva ca Fitzgerald o face în emisiunea de dimineață de la Channel 4. Câteva minute în emisiune pot duce vânzările pe acoperiș. Cluburile de carte conduse de celebrități pot fi, de asemenea, factori determinanți în viața unei cărți. Apoi, centrele culturale, cum ar fi Lincoln Center sau Muzeul Guggenheim, oferă reședințe pentru poeți și scriitori în general, însoțite de burse generoase.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Sunt în primul rând poetă, dar am scris și non-ficțiune, nuvele și o carte de poezie de extracție memorialistică. Actul de a scrie îmi este la fel de necesar ca respirația. Este felul în care procesez evenimentele din viața mea și modul în care gestionez traumele și evenimentele catastrofale ale lumii în care trăiesc. Îmi găsesc inspirația în conversațiile auzite, la școala unde predau, în operele de artă care sunt expuse în galerii și muzee, în muzică. Aud câte o frază care îmi atrage atenția, după care îmi scot caietul și o notez și, dacă am timp chiar atunci și acolo, mă întind până când simt că a rezultat ceva pe care îl numesc draft zero. Muzicalitatea limbajului, etimologia cuvintelor, înrudirea dintre limbile de origine latină, frumusețea cuvintelor, pur și simplu, sunt instrumentele mele de exprimare. Modalitatea mea principală este poezia, dar îmi place și să spun o poveste bună și să dezvolt personaje și o intrigă. În prezent citesc Haunting of Hill House de Shirley Jackson și sunt fascinată de scrisul ei stilizat și plin de suspans.
Îmi extrag inspirația din propria mea viață. Faptul că aparțin și în același timp nu aparțin locului unde trăiesc acum, Statele Unite ale Americii, reprezintă o bună platformă pentru a-mi pune întrebări și a mă îndemna la scris. Practic, sunt o mulțime de povești care mă cheamă să le împărtășesc lumii. Responsabilitatea mea constă în aceea că ascult această chemare și că îmi consum timpul și energia pentru a le reda în scris. Apoi, faptul că am fost solicitată să contribui cu articole de către ARCHER (Coaliția Română Americană pentru Drepturile Omului) este o mare onoare, iar termenele-limită mă motivează să mă mobilizez.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Sunt o susținătoare a cauzei femeilor și a imigranților și a femeilor imigrante, oferindu-le modalități prin care să se exprime. Sunt o persoană empatică, pentru care a încerca să-i ajute pe alții să se vindece înseamnă să-și asume durerea și să expună această durere prin scris, ca o formă de protest. Nu mai cred doar în absorbirea, în preluarea durerii altora. În schimb, ascult. Ascult o mulțime de povești ale unor femei imigrante, fie că se află în poziții de putere, fie că sunt neputincioase sau au fost abuzate și, practic, distruse. Ascult cu atenție și activ, pentru a le permite poveștilor lor să îmi intre în subconștient. Sunt o povestitoare, inclusiv în poezie, și nu voi renunța nicicând la misiunea de a le da o voce celor fără voce.  De a le oferi o platformă celor cărora le este frică să vorbească pentru ei înșiși sau pentru cei dragi, din cauza circumstanțelor nefericite. Ofer înțelegere și o inimă deschisă atunci când ascult poveștile altora.
A scrie pentru dreptate, pentru a vedea cum cititorii se vindecă citindu-mă, este pasiunea mea. Am avut acces la diferite platforme pentru a mă exprima în acest mod și sunt uluită de puterea de vindecare a unei astfel de literaturi.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Cu siguranță. Scriu despre România pe care am cunoscut-o crescând acolo. Am locuit în Arad până la 13 ani și jumătate. De aceea scriu despre România copilăriei mele, care nu mai este un loc real decât în poezia mea. Cozile la pâine, ulei, zahăr și carne erau interminabile pe atunci. Am scris o nuvelă intitulată Oil Ration („Rația de benzină”) care se bazează pe un abuz ce a avut loc în timp ce toată lumea aștepta liniștită la coadă pentru rația de benzină alocată pentru luna respectivă. Vorbesc adeseori despre frumusețea peisajelor și despre căldura resimțită în familie și din partea prietenilor. În poemul meu intitulat La Revedere, spun adio străzii, casei în care am crescut, prietenilor, cărora le dau și numele: Alina, Mihaela, Cristina, Melania, Florin, Lavinia și Lucky. Colegii din clasele I-VIII au fost prietenii mei cei mai buni. Petreceam un timp exagerat de lung împreună la școală și ne întâlneam și după ore. Mă gândesc mereu la România pe care am lăsat-o în urmă, cu toate amintirile care mă inundă în fiecare zi când lucrez, citesc, merg pe jos sau trag un pui de somn. Continuă să fie o sursă de inspirație pentru mine și nu o voi lăsa niciodată în urmă în scrisul meu.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Mi-ar plăcea să mi se traducă în limba română ceea ce scriu. Mi-ar plăcea să-mi fie publicate cărțile și în română. Aș veni cu entuziasm în România pentru un potențial turneu de carte și m-aș arunca pur și simplu în viața literară de acolo. Este cu adevărat un vis pentru mine, care sper să devină realitate.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Îmi scriu poeziile în engleză, cu expresii și cuvinte împrumutate din română. Româna este limba cea mai potrivită pentru poezie, engleza fiind în multe cazuri foarte tranzacțională. Dar uneori, în loc să folosesc un cuvânt precum excavează, voi înclina mai degrabă spre cuvântul sapă. Este mult mai direct, mai puțin poetic, mai real. Aș vrea ca audiența mea să audă muzica limbii române în poeziile mele scrise în engleză. Citesc și recitesc poeți din România, precum Svetlana Carstean, Andra Rotaru și Adela Greceanu. Le admir foarte mult pe aceste poete contemporane pentru lucrurile interesante pe care le fac cu limbajul și ritmurile limbajului. Nu mai scriu propriu-zis în română de ceva vreme, dar mi-ar plăcea să petrec o vară în România și să mă scufund din nou în limba și cultura pământului meu natal. Atunci aș scrie cu siguranță din nou în română.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

A fi locuit aici, în SUA, cea mai mare parte a vieții mele înseamnă că sunt un cetățean al acestei țări, pe deplin integrat. Pe hârtie, poate că e așa. Realitatea este însă extrem de diferită. Nu aș schimba educația mea din primele 8 clase din România cu nimic altceva. Experiențele trăite acolo îmi oferă identitatea mea  de cetățean al lumii, nu al unei singure țări. Indiferent de timpul pe care l-am petrecut aici, am purtat întotdeauna în inimă dragostea pentru Europa. Am o înclinație pentru Franța, unde am studiat la Sorbona și am petrecut un timp prețios în fiecare an, de la vârsta de 15 până la 30 de ani. După aceea am continuat să merg în vizită ori de câte ori am putut. Și eu sunt un cetățean al acelei țări. Identitatea mea nu se limitează la țara în care trăiesc, nici la cea în care m-am născut. Ea rezultă dintr-un amalgam al numeroaselor locuri pe care le-am vizitat și le-am prețuit. Ca profesoară, m-am confruntat recent cu această problemă a identității și le-am spus elevilor mei că nu trebuie să aleagă o identitate în detrimentul celeilalte. Cum ar putea cineva să facă asta? În schimb, le-am sugerat să trăiască în interiorul fiecărei naționalități și identități, descoperind în același timp modul în care fiecare identitate națională se poate întinde ca burduful unui acordeon atunci când ai nevoie de asta. În articolul meu When Being Romanian is Enough, scris pentru ARCHER, povesteam cum m-am identificat ca fiind doar româncă atunci când m-am confruntat cu un caz de xenofobie. A fost un mod frumos de a naviga o situație dificilă. Deci am ambele identități, mă consider româno-americană, deci europeană și nord-americană deopotrivă, precum și o locuitoare a planetei romantice numite POEZIE.