Adina Dabija: „Sunt printre scriitorii care cred că scrisul, arta în general, trebuie să aibă ethos”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Adina Dabija este o scriitoare de origine română stabilită la New York, unde practică acupunctura și hipnoza. Prima sa carte, poezia-păpușa, a fost distinsă cu Premiul Asociației Scriitorilor din București în anul 1998. În România a mai publicat volumul de poezie Stare nediferențiată (2010), pentru care a primit Premiul Tomis, și romanul Șaman (2012). În SUA i-a apărut, în 2011, Beautybeast (North Shore Press), prima colecție de poezie în limba engleză. În prezent, Adina lucrează la patru cărți: Cântece din grădina mea (Songs from My Garden, poezii), Nouă semințe pentru viață (Nine Seeds for Life, o carte practică, de auto-ajutorare, ce combină medicina narativă cu bio-cogniția și cu grădinăritul), Rumi’s Field (Câmpul lui Rumi, un roman despre relația mistică dintre Rumi, poetul sufit din secolul al XII-lea, și tovarășul său, Shams al Tabriz) și Wise and Wild in America (Înțelepți și sălbatici în America, o carte de interviuri cu exponenți ai valorilor tradiționale americane).



Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

În ceea ce privește arta scrisului, nu cred în diviziunea feminin-masculin. Nu cred în feminism, după cum nu cred în patriarhat. Arta înseamnă unificare și expansiune, inclusiv depășirea condiționărilor legate de sex, rasă, vederi politice etc. Arta, scrisul inclusiv, e un act al sufletului. Sigur, actualmente putem vorbi despre o modă a minorităților, probabil promovată la nivel politic, dar cred că această modă va trece. Deci și pentru femei, ca și pentru bărbați, regulile de publicare sunt aceleași. În general, nu este ușor pentru un scriitor necunoscut să găsească o editură în spațiul nord-atlantic: trebuie urmărite instrucțiunile de trimitere de pe site-urile editurilor și așteptat răspunsul, iar în cazul unui răspuns pozitiv – trebuie avut răbdare, uneori ani în șir… Cu volumul meu de poezie Beautybeast, editoarea mea, scriitoarea Claudia Serea, a trimis aplicații la diferite edituri timp de un an și până la urmă o editură din Alaska a acceptat să îl publice pe considerentul că am audiență de limbă română în New York. Aici, probabil ca peste tot, orice editură este atentă la volumul audienței autorului, așa-zisul following de pe social media sau din media, pentru că de asta depinde și profitul și, în ultimă instanță, supraviețuirea editurii pe piață. Cred că momentan scriitoarele sunt mai marketable, dar acesta este un trend, care cu siguranță va dispărea în câțiva ani. Și atunci ne vom întoarce la regulile de bază: valoare, originalitate, adevăr.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Nu știu dacă am putea numi formulă atunci când cineva care se autocunoaște, se și automodelează și se și exprimă autentic... Dar acestea sunt ingredientele așa-numitului succes, în ceea ce privește stilistica și tematica… Gândiți-vă puțin la Maya Angelou sau la Louise Glück, două poete cu stil și tematică extraordinare, care se rezumă la autenticitate și curaj. Același lucru l-aș putea spune despre eseista Clarissa Pinkola Estés, care a fost New York Times best seller author timp de 145 de săptămâni, tradusă cu succes și în limba română. Formula, dacă doriți să o numiți formulă, este: fii autentic, scrie despre ce te interesează cu adevărat și despre ce e urgent de rezolvat pentru tine însuți. Nu am citit niciodată o carte bună fără aceste elemente esențiale. Pentru că cititorii se vor regăsi în acest proces de căutare și autocreație. Este la fel ca la teatru, publicul își regăsește și rezolvă propriile conflicte interioare prin personaje. Pentru scriitor, ca și pentru cititor, pe scena minții și a sufletului se întâmplă un conflict interior, manifestat exterior prin personaje, în cazul prozei, sau prin tensiune lirică, în cazul poeziei. Cititorii sunt dornici nu de rețete, ci de energie, de inspirație. Pentru că rețetele nu pot fi decât individuale. Însă suflul căutării de sine și al autocreației este esențial. Fără el nu poate exista conexiunea între cititor și carte. Cât despre partea a doua a întrebării, referitoare la afilierea instituțională și accesul la platforme de promovare, vă spun sincer că nu știu. Probabil că da, există formule. Eu însă nu le cunosc și, sincer, nu mă interesează.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Nimic nu mă definește… Eu consider stilul literar un fel de osificare a autenticității. Nu știu ce voi scrie mâine și nu plănuiesc. Sigur, am proiecte la care lucrez sistematic, dar nu am o agendă stilistică sau tematică, în afară de a fi eu însămi și a mă simți bine. De asemenea, fac parte din acea categorie probabil enervantă de scriitori care crede că scrisul, arta în general, trebuie să aibă ethos, adică înalte standarde morale și spirituale, fără să cadă în calofilie. Nu mă interesează să explorez sufletul unui nebun, al unui păcătos sau al vreunui demon – decât dacă văd o posibilitate de evoluție, de eliberare din lanțurile pasiunii și ignoranței. Îmi place să cred că multe dintre cărțile mele au în comun autoexplorarea și co-participarea cu forțele eterice la crearea unei vieți mai bogate, mai pline de sens pentru cititori. Îmi extrag inspirația din viață, din natură, din poveștile pacienților, din ceea ce îmi șoptește la ureche o voce despre ce trebuie să scriu… De exemplu, mi s-a dat o sarcină extrem de grea: să scriu despre Rumi, unul din cei mai mari poeți ai lumii. Și într-o limbă pe care nu o stăpânesc la perfecție, pe care nu o simt ca pe limba română: engleza. Nu pot să refuz această sarcină. Sufletul meu este însărcinat de nouă ani și este o naștere grea. Dar cartea se întâmplă, personajele se manifestă, cineva acolo sus îmi face viața ușoară, după ce mi-a făcut-o extrem de complicată. Trebuie să ascult, să transcriu, să îmi urmăresc viziunile până la capăt și mai ales să citesc enorm: poezie, filosofie, teologie... Având în vedere că Marguerite Yourcenar a scris Memoriile lui Hadrian în decurs de mai bine de 25 de ani, mă simt oarecum încurajată să cred că mai am încă șanse să termin… deși Hadrian nu a fost decât un împărat, nu un poet…


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Aș milita și militez pentru libertate.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Nu știu dacă abordez teme românești, însă cu siguranță evoc dimensiunea românească a ființei. Nu am putut să mă deblochez în romanul despre Rumi decât după ce am transferat o parte importantă a romanului în România. Și asta nu pentru că sunt româncă, ci pentru că într-adevăr România este un loc extraordinar, care merită cunoscut de întreaga lume.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Nu știu dacă pot avea opinii despre un dat. Limba română este pentru mine un dat. Dar și limba engleză este un dat. După cum în perioada în care am studiat în Quebec, limba franceză a fost un dat. Acum scriu în engleză. Nu special, ci pentru că așa a fost viața mea. Nu am căutat deloc să rămân sau să mă căsătoresc în America, să am copii aici. Dar așa s-a întâmplat. Prin urmare, rolul meu în viața literară românească a devenit secundar. Și este firesc să fie așa. Am considerat însă important să ajut la editarea sitului R E S P I R O, pentru a promova autorii români într-un spațiu internațional, facilitând ediții online, dezbateri, mese rotunde, antologii – muncă făcută cu drag și fără vreo compensație financiară, timp de mai bine de zece ani.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Legături de sânge, ca să spun așa. Ultima oară am scris în limba română, trăind la New York, un roman, Șaman, apărut în 2013 la Editura Polirom. Cred că voi reveni la limba română după ce termin ceea ce am de făcut în engleză.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Nu mă consider în exil. Aș putea fi tigru în jungla africană, tot aș găsi calea spre mine însămi. Recunosc în mine o dimensiune care nu cunoaște delimitări spațio-temporale. Dacă nu ar fi așa, nu aș putea scrie despre Rumi, despre Platon și practica medicina chineză, comentând texte în chineza clasică. Cred că sufletul navighează mai multe dimensiuni spațio-temporale tocmai ca să învețe că nu aparține nici uneia.





Interviu realizat de Daciana Branea
(nr. 5, mai 2022, anul XII)