Alexandra Firiţă: „A scrie în italiană este o parte din mine, este identitatea mea «italiană»”

În acest număr publicăm o anchetă exclusivă realizată de Afrodita Carmen Cionchin şi dedicată scriitorilor „migranți” români din Italia, cărora revista noastră le dedică, în ediţia italiană, o secțiune specială și o bază de date permanent actualizată. Am intervievat câţiva dintre cei mai activi autori ai momentului, care reprezintă o realitate complexă și variată: sunt cei care scriu doar în italiană și cei care scriu și publică în ambele limbi, iar unii traduc şi cărți românești în italiană sau cărţi italiene în română. Cei mai mulţi locuiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani, dar sunt și cei care s-au întors în România după douăzeci de ani sau se mişcă între cele două țări. În bună parte scriu preponderent poezie, în vreme ce alţii preferă proza. În ceea ce privește distribuția pe sexe, majoritatea sunt femei.
Invitații noștri sunt: ​​Ingrid Beatrice Coman-Prodan, Alexandra Firiță, Lăcrămioara Maricica Niță, Lucia Ileana Pop, Lidia Popa, Irina Țurcanu, Viorel Boldiș. Împreună cu ei reflectăm asupra semnificațiilor celor mai profunde ale scrisului într-o altă limbă decât cea de origine, şi anume limba țării de adopție, asupra principalelor teme abordate și asupra particularităților creației lor literare. Toate contribuțiile sunt reunite într-un spațiu special, care poate fi consultat aici.


Alexandra Firiţă s-a născut în 1956 la Slobozia Mândra, în judeţul Teleorman. Este absolventă a Școlii Postliceale Sanitare „Pitar Moș” și Colegiului Naţional „Carol Davila” din București, precum și a Facultății de Psihologie „Spiru Haret” din Bucureşti. Din 2009 locuiește și lucrează în Italia, în Oltrepò Pavese, Lombardia. Este membră a Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici (din 2004), a Mișcării Literare Poetas del Mundo, Chile (din 2018), a Federației Unitare a Scriitorilor Italieni - FUIS (din 2019).
De la debutul său literar în 1974 în antologia românească Lumini de august, a publicat șapte culegeri de poezie în limba română și una în italiană. Colaborează la diverse reviste și este prezentă în numeroase antologii din Italia și din România.
A participat la diferite concursuri literare internaționale care i-au adus premii și recunoaşteri literare.
În 2018 a fost distinsă cu premiul „Femei care au reușit” la Universitatea din Pavia.


Cum te defineşti, „scriitoare migrantă”, „scriitoare italofonă” sau într-un alt fel?

Aș spune că un scriitor/poet este universal, el aparține lumii, patria lui este aceea a cuvântului cu care se descrie și descrie lumea. Identitatea scriitorului/poetului care alege să scrie în limba italiană, „italofon”, este suspendată între două culturi, între dorința de a fi acceptat și cea de a nu-și trăda cultura de origine.
În ceea ce mă privește, meditând asupra propriei mele diversităţi, pot spune că mă identific ca scriitoare/poetă cu rădăcini multiple (participând la două culturi), deoarece fiecare dintre limbile pe care le folosesc pentru a scrie face parte din mine.


Ce deosebește un scriitor „migrant” de unul „sedentar”? 

Diferența dintre un scriitor „migrant” și unul „sedentar” este însuși parcursul vieții sale. Scriitorul „migrant”, care a avut o experiență de viață în alte spații geografice, îmbogățindu-și vocabularul, imaginile, schimbându-și percepția asupra vieții, se află în fața unei alegeri condiționate de o nouă realitate și are propriul său nou drum, în scris. Scriitorul „sedentar” este un scriitor care prin alegere sau împrejurările vieții nu a avut oportunități care să-l facă să călătorească, să emigreze sau să trăiască în alte locuri din lume și, astfel, el rămâne apartenent scrisului său.


Când ai început să scrii în italiană și de ce?

Pentru mine, a scrie într-o altă limbă a fost un vis nerostit. Îl aveam în minte, era o curiozitate să aud cum „cântă” cuvintele mele, scrise în limba română și traduse într-o altă dimensiune lingvistică. Experiența mea de muncă m-a dus în Italia și așa, încă de la început (2004), am încercat să-mi scriu versurile în italiană ca exercițiu de studiu pentru noua limbă în care trebuia să comunic. Mai târziu am înțeles că italiana, gândind că latinitatea noastră ne unește, este limba în care creativitatea mea se simte „acasă”. Aș concluziona că a fost o provocare cu mine însămi, să scriu poezii cu teme diferite în ambele limbi și rareori am făcut conversia lingvistică.  


Câte și ce cărți ai publicat până acum în italiană?

Am publicat în italiană culegerea de versuri La mia poesia viene da lontano (Libreria Editrice Urso, Avola, 2017).


Care sunt temele recurente în scrierile tale?

Temele sunt universale: viața, moartea, dragostea, nașterea, socialul, condiția poetului și locul său în lume, condiția femeii, lupta împotriva războiului. Vorbesc despre experiențele mele, despre amintirile dragi, despre Univers și despre rădăcinile mele.


A fost greu să găsești un editor în Italia?

Sincer, nu. În Italia, ca în România, sunt mulți editori dispuşi să te publice, aș spune că ai de ales. Mari edituri și mici case editoriale care te publică contra cost, ca în țara noastră. Ofertele le găsești oricând pe internet, prin asociații culturale sau la sugestia cuiva.


Ai participat la concursuri și festivaluri literare din Italia? Cum îți promovezi cărțile?

Am început să particip la concursuri și festivaluri organizate de asociații culturale, pentru a mă confrunta cu ceea ce se scrie și ce se citește cel mai mult, să ies din anonimat și să mă fac prezentă cu scrisul meu. A fost un moment bun când am întâlnit atât de mulți oameni care scriu și care iubesc scrisul, editori, jurnaliști, critici literari etc. Așa că am intrat într-o altă lume în care puteam să îmi fac și reclamă la cărți. Librăria-editură unde a apărut cartea mea a făcut publicitate pe propriile canale de socializare și pe Amazon.


Ai tradus și cărți românești în italiană? Dacă da, care?

Da, ca într-un joc. Am început cu poeziile prietenilor mei poeți români: Da dove vieni e dove vai de Alexandru Cazacu, 2018, o carte pregătită pentru un concurs de poezie din Italia și tipărită la Avola; Poemi in un verso de Dan Florică, 2022, Ravex, București, culegere de poezii într-un vers, în română, franceză (trad. Paola Romanescu), engleză (trad. Vasile Moldovan) și italiană (trad. Alexandra Firiță), cu o prefață de Florentin Popescu. Mai este Era d’agosto de Lorenzo Spurio, 2021, o colecție de poezie bilingvă italo-română (Cronedit, Iași, România), cu traduceri în limba română de Stefan Damian, Geo Vasile, Alexandra Firiță.


Ce este mai complex, după părerea ta, să scrii sau să traduci în italiană?

Fără îndoială, a scrie într-o altă limbă nu este ușor fără un bagaj minim de limbaj „artistic”, de interpretare a cuvintelor în nuanțele lor, de a crea metafore sau licențe poetice. Nu se scrie ușor fără să gândești în limba în care scrii. Numai atunci când ai această „încredere” poți crea ceva care merită. Trebuie să simți modul natural de a te exprima în limba respectivă, dar înveți în timp.
Traducerea mi se pare mai complexă pentru că trebuie să intri pe aceleași coordonate emoționale și caracteriale, în personalitatea creatorului pe care vrei să-l traduci, în mediul social în care trăiește, în mintea și în sufletul lui. Într-un cuvânt, ai nevoie de empatie. Numai când ai reușit să înțelegi toate acestea poți începe munca. Practic,  traducerea este un proces de re-creare și depinde de tine cum va fi perceput acel autor de către cititorii săi străini. Suntem responsabili pentru ceea ce facem din cuvinte, modul în care acestea sunt transmise în timp.


Scrii și în română și publici și în România?

Am în palmares până acum șapte cărți în limba română: Nostalgii, 1998; Poeme crepusculare, 1999; Descântând tăcerile, 2000; Netihna ceasului fără sfârșit, 2002; La praguri de ape, 2003; Aparținând clipei, 2014, toate publicate la București. Recent, decembrie 2022, a fost prezentată o nouă carte a mea în limba maternă: Rochia de hârtie. De asemenea, colaborez cu revista românească „Sud”, în calitate de redactor.


Ce înseamnă pentru tine să scrii în italiană față de a scrie în română?

Este important să scriu în italiană, este modul meu de a-mi exprima punctele de vedere, emoțiile, felul în care percep lumea în care trăiesc. Este o parte din mine, este identitatea mea „italiană”.
(Încep cu un cuvânt care îmi sugerează un gând sau o anumită temă, apoi cuvintele se aliniază aproape de la sine pe foaia mea de hârtie sau în Notes-ul telefonului mobil, sau uneori, când curg prea repede, le înregistrez și apoi le pun pe hârtie. Așa mi se întâmplă și în română. Totul este aproape firesc, ascultând mesajele și transcriindu-le cu fidelitate).


Care sunt caracteristicile limbajului tău? Folosești în scrierile tale și cuvinte românești sau elemente dialectale ale regiunii italiene în care trăiești?

Limbajul meu poetic este direct, prin cuvinte simple care transmit emoții, care au o anumită muzicalitate și creează un ritm interior, ca un râu sau un foșnet de vânt. Îmi place să folosesc arhaisme și forme verbale mai puțin folosite. Uneori folosesc și cuvinte românești.


Crezi că te vei întoarce într-o zi să locuiești în România?

Da. Să mă întorc să locuiesc în România face parte din existența mea. Nu știu când va fi acea zi, dar cu siguranță va fi, acolo sunt rădăcinile mele, strămoșii mei, cultura mea. Mă voi întoarce cu un orizont cultural îmbogățit și mai liberă spiritual.
(Dar există un lucru foarte ciudat. Când sunt „acasă” în România, mi-e dor de casa mea din Italia și când ajung aici îmi lipsește „casa mea” din România. Nu știu de ce, inima mea este împărțită între aceste două țări, pentru că simt cum fac parte din mine. Am două patrii pe care le trăiesc intens, sunt cetățean a două țări minunate.)


Care ar putea fi, după părerea ta, rolul și funcția scrierii în contextul istoric pe care îl trăim?

Trăim într-o realitate crudă în care războaiele nu se mai termină, Natura se răzvrătește, amenințările atomice ne sufocă zi de zi, mai marii lumii nu reușesc să înțeleagă că cel mai important lucru este pacea și libertatea, nu se înțeleg între ei. Ce poate face scrisul? În această fereastră de timp în care trăim, când societatea evoluează către tehnologizare, computerizare, când suntem în fiecare zi mai singuri și mai „virtuali”, scrisul ne deschide noi perspective pentru a reconstrui punți între lumi, a împărtăși experiențe culturale pozitive, fără violență și ură. Scrisul este ceea ce rămâne în urma noastră, este oglinda noastră de-a lungul timpului.

Poeții

Poeții sunt gunoierii luminii.
Dimineața cu ochii întunecați de vise
se amestecă printre trecători
și se prefac a fi trezi
purtând în surâsul lor o bucată
din Calea Lactee.
Într-un colț al inimii,
au ghemuită melancolia moțăindă,
ce se trezește într-o clipă la fiecare
foșnet de vânt sau îmbobocire a unei flori.
Și trec cum niște umbre prin spatele
arborilor despuiaţi de frunze și paseri
privesc în profunzimea sufletelor lor verzi
căutând acel ceva de neatins
cu mâinile,
numai privirea știe unde îl poate găsi
coborând până la începuturile lumii
când deșertul era stăpân
și apusul era numai un gând vag.
Numai muguri, numai solzi de lumină.
Cu voce scăzută, vrăjiți,
se confesează arborilor precum
în fața unui antic perpetuum Dumnezeu.
Sinuaselor rădăcini ei, încredințează
cuvintele, unul câte unul.
Închise în trunchiuri călătoresc cu limfa
pe sub scoarța plictisitoare.
Numai simple crăpături,
numai înlemnite insensibile chipuri,
vrăjiți arborii împrăștie în patru zări
simfonie de sunete maturate
în pântecul mamei Terra
și născute aici, în infinitul cer.
Poeții sunt săracii nebuni ce știu
cum să se vrăjească de cuvintele lor,
simfonii ancestrale de sunete.

Sosirea primăverii

Vina nu este a primăverii
care stă să vină printre zilele cenușii
nici măcar a soarelui care străluce printre ruine
și nici a lunii ce tremură înspăimântată la foșnetul
rachetelor și rontaitul tancurilor

vina este a nimănui se spune
au plecat fără prea multe valize
fără o bucată de pâine și apă
plecați nu se știe unde și când se vor reîntorce
copii și mame și bunici împreună
fără adăpost și fără viitor, mici măcar trecut
numai prezent sfâșiat, incert, lugubru
care stă să îi sufoce în bunker

vina o poartă aerul prea înveninat de ură
de cenușă care zace în pântecul norilor
a ploii ce scuipă peste lume
limbi radioactive de foc
vina este a setei de glorie, de putere, de nimic
care nu servește la nimic, la nimeni

vina este a lumii ce uitase
cum fuseseră războaiele.

Înțeleg că tristețea mea nu are cum să oprească
venirea primăverii.