„Arta ne aduce aminte de toate lucrurile pe care le-am uitat”. Dialog cu Alia Bakutayan

„Me and my memories from Yemen”. Prezentă pe simeze cu o expoziţie personală deschisă până în 19 iulie la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia şi curatoriată de Ana Negoiţă, Alia Bakutayan este invitata noastră în amplul proiect dedicat femeilor-artist din România şi Italia, care se îmbogăţeşte în iulie cu o nouă serie de interviuri ce aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.

Artist vizual, fotograf şi designer, Alia Bakutayan (n. 1981) a fondat în 2004, alături de soţul său, artistul Daniel Tufiş, studioul de design interior Val Decor. A absolvit Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca, secţia Foto-Video, în 2006, şi apoi un master în fotografie la Universitatea Națională de Arte București.


Alia, cum s-a născut expoziţia de la Mogoşoaia?

Pentru că în viață cea mai grea luptă o duci cu tine, acum doi ani m-am aflat in situația în care, dacă vroiam să evoluez psihic și spiritual, trebuia să confrunt câteva aspecte din trecut, adânc îngropate în mine la vârsta de 14 ani când am plecat din Yemen spre România. Amintiri plăcute și mai puțin plăcute!
Arta înseamnă exprimare, am început să lucrez fără oprire, trecând prin perioade foarte sensibile, am simțit nevoia de masă și volum, de a da o formă sentimentelor, o formă cărnoasă, tactilă, structurală acestui bagaj moștenit. După un an de muncă am cunoscut-o pe Ana Negoiță, curatorul acestei expoziții. Împreună cu ea am gândit scheletul proiectului și așezarea în spațiu, iar după doi ani de muncă a căpătat formă, un proiect de care sunt foarte mulțumită!
Arta ne aduce aminte de toate lucrurile pe care le-am uitat, am vrut să le uităm sau doar le-am pitit bine, bine pentru o vreme. Acestea influențează viața și evoluția noastră ca oameni, de aceea la un moment dat în viață trebuie înfruntate, eu am făcut-o prin artă, un proces terapeutic.

Alia Bakutayan, fotografie din copilăria în Yemen

Cum vă raportaţi astăzi la perioada din copilărie petrecută în Yemen şi în ce fel se reflectă aceasta în lucrările din expoziţie?

Nu se poate trăi fără memorie. Fără să vrem, ne întoarcem mereu la trecutul nostru, iar o arhivă de amintiri sau obiecte tactile poate trezi în noi senzații și legături noi. Asta ne creează, ne susține, ne duce mai departe. Dacă păstrăm trecutul, ne face să avem un viitor. De aceea am început să caut în direcţia asta a memoriei, să sap adânc în ceva ce cândva a fost îngropat – mijloc prin care să traduc în afară cum se vede lumea dinăuntrul propriei conștiințe.
Lumina și culorile din Yemen. Culoarea este lumină, iar lumina este energie, așa că atunci când este în aer și se întâlnește cu o suprafață e reflectată sau absorbită, iar modul în care este citită în ochi creează o emoție, deci este partea emoțională a unei structuri. De aceea expoziția redă senzorial, printr-o serie de texturi, diverse decupaje din peisaje yemenite. Alb, ocru, aur și soare. Albastru plin de mister, o reprezentare a celor mai adânci emoții, sentimente, o fereastră spre eliberare, simbol al evadării. Negru plin de putere și strălucire, dar și de doliu.

Expoziţia Alia Bakutayan de la Mogoşoaia

Care sunt amintirile cele mai intense pe care le aveţi din acea realitate atât de diferită de a noastră?

Cred că această conexiune cu relieful din Yemen. Toată copilăria am trăit-o lângă natură, cu mama natură… avem responsabilitatea îngrijirii naturii, să nu o considerăm nelimitată, ci mai mult ca pe o entitate care cere să fie iubită. De aceea tot ce fac încerc să fie cât mai ecologic posibil sau sustenabil.
În Yemen trăiam cu foarte puține lucruri, doar strictul necesar. Alimentele erau fresh, foarte aromate, puține alimente erau ambalate, piaţa de legume și pește era sursa principală de hrană. Mi-au rămas în cap mirosurile, mirosul de pește, al mării sărate, mirosul geasminului, mirosul bakhoorului.
Jucăriile mele erau câteva pietre albe, perfect rotunjite. Tălpile mele simțeau des nisipul fierbinte pentru că locuiam foarte aproape de mare, așa că ieșirile noastre erau acolo, pe plaja infinită… iar Yemen este despre tata!

Aden, Yemen

Referindu-ne la mijloacele de exprimare artistică, v-aţi dedicat deopotrivă şi fotografiei. Ce teme aţi ales şi cum v-aţi descrie, în general, stilul şi fotografiile?

Da, am făcut masterul în fotografie la Universitatea Națională de Arte București și facultatea cu specializarea Foto-Video la Universitatea de Arte și Design Cluj-Napoca. În general studiez ființe umane, locuitori ai acestei planete, oameni pur și simplu; scene în care actorii sunt mult mai importanți, despre teribila și dulcea-amara noastră trecere printr-un univers în care moartea reprezintă închiderea perfectă a cercului început la naștere. Imagini cu senzații puternice: sensibilitate, umor, îndrăzneală, neobrăzare, melancolie, inteligență, fatalism, subtilitate, pasiune, sinceritate și admirație pentru o lume fascinant și absurd de diversă. Nu cred ca am ajuns la un stil anume sau dacă trebuie să mă încadrez într-un stil, vreau să fiu liberă în exprimare, îmi place libertatea de a face mai multe lucruri sau de a putea atinge mai multe domenii. Nu vreau să fiu îngrădită printr-o definiție. Până la urmă sunt artist pentru că doresc să fiu liberă, iar această definiție a unui stil este exact ce vreau să evit.

Proiect fotografic de cercetare  Independent&trendy.
Expus la Bienala Tinerilor Artiști din Europa și Zona Mediteraneana a XIII-a ediție - BJCEM - 2007

Care e fotografia preferată din cele pe care le-aţi realizat şi ce poveste are?

În general, pe parcursul celor 4 ani de facultate și masterat în cadrul UNARTE, am fost  preocupată de subiectul tinerilor din România, poate și pentru că încercam să înțeleg mai bine această perioadă a vieții mele, adolescența, iar aceste proiecte aveau ca obiectiv general înțelegerea identității sinelui.
În unul dintre proiecte am lucrat cu o clasă de liceu din Cluj. Acest proiect a ajuns la Bienala Tinerilor Artiști din Europa și Zona Mediteraneană, a XIII-a ediție, BJCEM, 2007, de Fotografie,  se intitula Independent&trendy. În anii de master am cunoscut și lucrat cu tineri ce introduceau juggling culture în România, am lucrat cu trupe tinere de teatru, acum mulţi dintre ei și-au urmat visul devenind actori sau regizori. Cu tineri din licee de sport ce experimentau sportul urban… sau cupluri EMO… erau emoţionante aceste şedinţe foto, dar şi energice.

Compania Naţională de Teatru „ArCa LuI nOe” a fost înfiinţată pe 25 aprilie 2006 de Alexandru Robert Nagy
Proiect fotografic de cercetare, parte din disertaţia de master, Universitatea Națională de Arte București, 2009



Proiect fotografic de cercetare, Juggling Culture,
parte din disertaţia de master, Universitatea Națională de Arte București, 2009

Cum aţi făcut trecerea spre designul de interior şi cu ce viziune?

Este una dintre cele mai fascinante conversații din viața mea, conversația între artă și design! La început designul de interior a venit ca o necesitate în viața noastră, aveam nevoie de suport financiar pentru studii și materiale de studiu, inclusiv spațiu de lucru, așa am împărțit activitatea artistică cu munca de design interior, cu timpul a devenit o pasiune și o profesie. Acum, pentru că dedicăm din ce în ce mai mult timp artei, în designul de interior suntem mult mai selectivi, încercăm să lucrăm doar acolo unde avem o conexiune bună cu clienții și unde ne putem desfășura ca artiști.

Casa de la Mihăilești, județul Giurgiu



Casa studio

Care e dinamica dintre individualitatea creatoare şi viziunea comună în cuplul Alia Bakutayan - Daniel Tufiş?

În Cluj, la liceul de arte l-am cunoscut pe Daniel Tufiș, era în vizită, el studia pictura la școala populară de arte. Am găsit ușor un limbaj comun și preocupări comune, dar trebuie să recunosc că am evoluat și crescut împreună, am fost mereu un sprijin unul pentru altul, cred că asta ne-a ajutat să fim perseverenți și să luptăm pentru ceea ce mereu ne-am dorit, să fim și să trăim ceea ce suntem, artiști. Nu a fost ușor și încă este foarte greu, dar unde sunt doi puterea crește!

Daniel Tufiş în casa studio

Ce relaţie aveţi cu ambientul atelierului?

Până nu de mult, casa construită de noi la 15 km de București a fost atelierul nostru de lucru, dar de un an am reușit să separăm locuința de spațiul de lucru, construind un atelier, nu departe… lipit de casă! Acesta a devenit un univers infinit de materiale și texturi. Noul atelier este o experiență senzorială, în el am desfășurat toate micile și marile bijuterii naturale strânse în timp, de la pietre de toate formele și mărimile, rădăcini de lemn, hârtie reciclată, ne aprovizionăm de la un birou de notariat, cartoane, lut… materiile prime ale pământului, care formează fundația artei mele.
De asemenea, am încropit un mic atelier de tâmplărie unde realizăm piesele noastre de design pentru clienții ce apelează la design interior. Cu timpul, acest atelier devine un omagiu adus resurselor naturale ale planetei.

Alia Bakutayan în casa studio

Care sunt artistele contemporane de pe scena internaţională pe care le preferaţi şi din ce motive?

Este o întrebare grea, mă inspiră mulți și multe dar acum îmi vine în minte Marina Abramović, care explorează relația dintre interpret și public, limitele corpului și posibilitățile minții. Pentru Ambramović scopul artei este transformarea artistului și a privitorului.
Shirin Neshat este o artistă vizuală iraniană contemporană, cunoscută mai ales pentru munca sa în fotografie, video și film (cum ar fi filmul Rapture din 1999), care explorează relația dintre femei și sistemele de valori religioase și culturale ale Islamului. Ea a spus că speră ca telespectatorii muncii sale „să ia cu ei nu o declarație politică grea, ci ceva care să-i atingă cu adevărat la cel mai emoțional nivel". Sau frumuseţea artistei Michele Oka Doner, formele și modelele naturale sunt o temă cheie în opera ei.

Care credeţi că este cheia succesului în arta zilelor noastre?

Să nu îți fie frică de eșec, învață și continuă!

Cum vedeţi condiția femeii-artist şi reprezentarea de gen în arta românească actuală, în termeni de prezenţă, promovare în galerii şi muzee, vizibilitate?

Tristă. Dacă ne gândim la moştenirea noastră, vedem că încă nu sunt şanse mari ca lucrurile să devină mai echilibrate. Cred că schimbarea trebuie să vină firesc, în mod natural, nu forțat, şi pentru asta este nevoie de timp. Între timp, acolo unde putem sa ne sprijinim, să o facem!

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Este din ce în ce mai prezentă, sunt pozitivă în sensul acesta!