Alina Ștefănescu: „Patria mea e în mintea mea”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Alina Ștefănescu s-a născut în România și locuiește în Birmingham, Alabama. Cărțile sale cele mai recente sunt volumul de non-ficțiune Ribald (Bull City Press Inch Series, 2020) și colecția de poezie Dor (2021), pentru care a primit premiul Wandering Aengus Press. Colecția sa de ficțiune de debut, Fiecare mască pe care am încercat-o (Every Mask I Tried On), a câștigat Brighthorse Books Prize în anul 2018. Poemele, eseurile și prozele Alinei Ștefănescu pot fi citite în revistele „Prairie Schooner”, „North American Review”, „World Literature Today”, „Pleiades”, „Poetry”, „BOMB”, „Crab Creek Review” ș.a. Ea însăși este redactor de poezie și semnează recenzii și cronici în mai multe reviste, fiind în același timp co-director al PEN America, filiala Birmingham. În prezent, lucrează la un roman.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Acest lucru depinde de fiecare femeie în parte. De accesul ei la rețele și la comunități. De libertatea ei financiară – sau de absența acesteia. Dar nu știu cum aș putea eu să vorbesc în numele femeilor, în general…


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Nu sunt sigură, dar mi se pare că spiritul capitalismului infectează și scrisul sau stabilește termenii meritocrației. Oamenii vorbesc în limba brandurilor și se identifică cu brandurile, fie că e vorba de școli sau de editori. Uneori, limba brandurilor distruge celelalte modalități prin care ne-am putea cunoaște unii pe alții, dar eu spun asta ca o persoană care nu vorbește prea bine limba brandurilor sau căreia îi e greu să aibă încredere în această limbă.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

A nu ține cont de granițe, limite și genuri înseamnă a scrie despre o lume care face loc unor adevăruri mai complicate. Eu scriu în toate genurile și în niciunul. Nu sunt membră a vreunei școli și nu am un credo anume. Nu am un manifest propriu, în afară de dorința de a scrie despre ceea ce mă fascinează și mă bântuie. Învăț citind – în ultimul timp, Danilo Kiš, Herta Müller, Annie Ernaux, orice găsesc tradus de Philip Boehm, orice publicat de Deep Vellum Press, Sublunary Editions sau New Directions. Dar scriu și inspirată de muzică (ca în seria recentă de sonete prin care intru în dialog cu Dinu Lipatti și George Enescu), de artă, asfalt, buruieni, ruine, de orice lucru decrepit sau stricat sau trecut cu vederea.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Literatura e întotdeauna politică, întotdeauna angajată – chiar și atunci când evită selectiv sau trece sub tăcere anumite subiecte, ea nu face abstracție de realitatea politică. Sunt fascinată de poezia care îl ia pe „Noi” în serios și de modul în care se desfășoară această bătălie în prezent. Ivan Bunin îi critica pe simboliștii ruși pentru că preferau o persoană întâi înstrăinată, ezoterică; pentru abordarea lor poetică individualistă, întemeiată pe dialogul cu sine și pe excavarea ego-ului. După Bunin, ei nu meditau îndeajuns asupra poporului, asupra spiritului rus. Și sovieticii i-au criticat pe simboliștii ruși pentru relația lor burgheză cu persoana întâi a lirismului. Cine sunt eu? Pentru mine, asta e o întrebare angajată, care se adresează subiectului. Este cea dintâi întrebare, dar poate și cea de pe urmă. Cine suntem noi? E complicat.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da. Fiecare dintre cărțile mele invocă basme populare românești, bârfe literare, mituri, cuvinte și diverse temeri. Scriu pentru a crea o lume în care aceste lucruri pot să existe – un teritoriu unde România se împreunează cu Alabama dând naștere unui bastard numit Alina. Walter Benjamin definea proverbul ca „o ruină aflată pe locul unei vechi istorii, în care o morală se răsucește împrejurul unei întâmplări ca iedera împrejurul unui zid”. Îmi place să scriu texte în care morala se răsucește împrejurul ruinelor eului meu pur românesc. Iubesc monștrii de sub pat și fantomele ce dorm în mormintele dintre cuvinte pe care nu le pot traduce ușor.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Absolut și irevocabil. Cel mai mare dar al pandemiei a fost legătura pe care am stabilit-o cu alte scriitoare românce din SUA. Este un vis devenit realitate și le sărut numele și fețele în gând în fiecare noapte. A fost un dar să le citesc textele, să le scriu recenzii sau recomandări (nu ratați noua carte a Andreei Scridon) și consider că e un dar să pot traduce în prezent din Cristina Stancu, Medeea Iancu și Radu Iancu, printre alții. Traduc din scriitori români de când l-am citit prima oară pe Cioran, în anii ’90, și a putea să contribui la publicarea lor în engleză – pentru ca vocile lor să poată fi auzite aici – contează enorm pentru mine. E un pic obsesiv ce fac și mă re-îndrăgostesc de limba română de fiecare dată când încep o nouă traducere.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Scriu în engleză – sau într-o limbă care rezultă din dorul de a găsi cuvintele românești pentru diferite lucruri. Scriu în română prin engleză. Pașaportul meu eliberat de Republica Socialistă România avea trecut la rubrica vârstei „În creștere” și sunt fascinată de acest document oficial și de acest cuvânt – care înseamnă dezvoltare, devenire – invocând o stare fluidă, în schimbare. Ce modalitate grozavă de a desemna trecerea unei granițe de către un copil care lasă o limbă pentru alta, dar continuă să existe și să crească în ambele. Așa să-mi scrieți pe mormânt: „În creștere”. Și să mă îngropați la Movilița, lângă cineva cu același nume.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Pun sub semnul întrebării atât reușita prin efort personal, cât și meritocrația. Eu am făcut totul pe dos, iar ca scriitoare mă număr printre oile negre. Lumea arată diferit privită de aici: se poate vedea cum imigranții devin complici la inegalitățile structurale și cum ajung să creadă că durerea sau suferința lor validează rasismul unor diaspore. Părinții mei au avut noroc. Eu sunt, la rândul meu, norocoasă. Dar norocul nu este ceva ce se „câștigă” sau se „merită”, iar mama singură care lucrează la McDonalds muncește la fel de mult ca părinții mei, însă pentru mult mai puțin. E un dar și un privilegiu să fiu plătită pentru a lucra folosindu-mi mintea, făcând ce îmi place, și pentru a trăi din reflecție și imaginație. E un dar să fii viu în mijlocul frumuseții și terorii. Acestea fiind spuse, aș părăsi SUA într-o clipită, împreună cu familia mea, dacă aș avea o bursă sau resurse financiare care să-mi permită asta.
Nu cred că mă descurc deloc bine trăind între lumi. Indiferent unde locuiesc, neliniștea nu mă părăsește – patria mea e în mintea mea. Nu sunt sigură că poate (sau ar trebui) să fie în altă parte. Dar există și avantaje ale acestei existențe într-un spațiu intermediar. De pildă, pot să citesc în ambele limbi – și apoi să-i recitesc în traducere pe scriitorii care îmi plac. Să mă re-cunosc în umbre care arată diferit. Să iubesc traducătorii mai mult decât pot spune și să citez traducerea lui Philip Boehm din Herta Müller, care explică de ce mai înjură încă în română: „Când cineva se amestecă în chestiuni care nu-l privesc, românii zic: ‘Te fute grija’. În germană ar trebui să folosești o groază de propoziții ca să spui același lucru.” Să mă simt vie când îi citesc pe Norman Manea și Carmen Bugan – să mă simt vie în simultaneitățile mele, știind că râsul și absurdul sunt și expresii ale durerii. Să dansez hora în gând, cu fantoma mamei mele.