Anca Mizumschi Simion: „Forma mea de echilibru este literatura”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Anca Mizumschi Simion este o autoare de limbă română stabilită în Phoenix, Arizona. A publicat o serie de volume de poezie: Est (Editura Viitorul Românesc, 1993), Opera Capitală (Editura Albatros, 1996), Poze cu zimți (Editura  Brumar, 2008), Anca lui Noe (Editura Humanitas, 2009), Versouri (Editura Humanitas, 2010), În moalele cerului (Editura Brumar, 2012), Carte de citire (Editura Blumethal, 2012), Madrugada (Editura Vinea, 2013), Metropolitana (Epubli, 2018). Poemele sale sunt prezente, de asemenea, în numeroase antologii (selecție): Strong – Romanian-Polish Anthology (Institutul Cultural Polonez, 1997), 27 Romanian Poets de poeți români – Om jag inte får tala med någon nu (27 de poeți români – Dacă nu am cu cine vorbi acum, Editura Tranan, Stockholm, 2011), Tranzbordare (Editura Max Blecher, 2013), Cele mai frumoase poeme din 2012 (Editura Tracus Arte, 2013). Ultima ei carte, volumul memorialistic Țara mea suspendată (Editura Herg Benet, 2018), a primit premiul Cartea Anului acordat unui autor român din diaspora la Dublin, în Irlanda, în anul 2019. De-a lungul anilor, poeziile Ancăi au fost traduse în suedeză, engleză, spaniolă, franceză, italiană, maghiară, albaneză, cehă și chineză. Recent, o selecție din acestea a fost inclusă în volumul de Poezie română contemporană publicat în China. Ca psiholog și activistă socială, Anca Mizumschi a publicat articole și eseuri în presa din România, principalele sale domenii de interes acoperind conceptul de demnitate privit ca un construct social, imaginarul colectiv, terapia prin artă și scrisul terapeutic. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” la ARCA (Association of the Romanian Communities Abroad) TV, una dintre platformele media ale diasporei române din SUA. În prezent, are în curs de apariție primul ei roman, Cartea simțurilor.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Nu cred că poți împărți literatura de calitate în cea scrisă de femei și cea scrisă de bărbați sau că manuscrisele ar trebui să aibă în colțul din dreapta sus semnele acelea din genetică – masculin și feminin. Iar dacă șablonul este că „forța“ este un atribut masculin, cred că, în literatură, mai mult decât în alte domenii, poți descoperi forță în scriitura unei femei.
Dincolo de acest crez, condiția femeii-scriitor în America pare foarte bună, cu certitudine mult mai bună decât în acea regiune a lumii unde m-am născut. În 2022, există mai multe explicații pentru asta. Numărul de titluri publicate într-un an în SUA este un milion! Într-un an! Dintre acestea, mai puțin de 8% sunt traduceri, dar asta e o altă poveste. A două explicație ar fi revigorarea puternică a feminismului în cadrul mișcării  #metoo. O altă explicație ar fi faptul că, dacă o carte este bine promovată, de exemplu intrând pe lista New York Times, ea se vinde, ceea ce este, până la urmă, criteriul principal de evaluare al editorului american.
Cum este receptată literatura femeilor? Nu pot să îmi dau seama, dar având în vedere cariera Isabelei Allende, primul și singurul autor de limba spaniolă care a primit Național Book Award, sau recunoașterea unanimă de care se bucură  Margaret Atwood – ca să dau doar două nume deja „clasice”,  pe lângă o lungă listă de autoare tinere foarte valoroase –, cred că e bine receptată.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Există indubitabil o formulă a succesului în termenii înșirați mai sus. Și o să revin la cifra de un milion de titluri pe an. În acest uriaș ocean de titluri, ai nevoie de puțin mai multă vizibilitate decât cea a lui Daniil Sihastrul, care scrie cărți geniale, încuiat în camera lui și lumea îl descoperă. Ca să ai cititori trebuie să ajungi cumva la ei, iar în epoca monopolului social media, toată lumea știe cum se ajunge la ei. Deci da, da programe de rezidență, da reviste etc.
În ceea ce privește stilistica și tematica, o să vă dau un singur exemplu și trageți dumneavoastră concluziile. Academia de Film Americană, care acordă Premiile Oscar, a anunțat acum vreo doi ani criteriile pentru nominalizarea celui mai bun film. Le găsiți pe Google: „Cel puțin un actor dintr-un grup rasial sau etnic subreprezentat trebuie să aibă un rol semnificativ. Povestea trebuie să se concentreze pe femei, LGBTQ, persoane sau un grup rasial sau etnic sau persoane cu dizabilități. Cel puțin 30% din distribuție trebuie să fie actori din cel puțin două dintre cele patru categorii subreprezentate”. Într-o industrie în care cei care fac filme independente oricum găsesc cu greu bani să le producă... mai putem vorbi de artă cinematografică? Eu am trăit și în epoca în care trebuia să scrii despre țărani și clasa muncitoare dacă doreai să obții viza cenzurii. Este atât de trist ce se întâmplă… atât de trist…


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Asta e întrebarea la care trebuie să răspund cel mai des. Și acum, aflată la zece mii de km distanță, îmi aduc aminte cât de tare mă enerva eticheta de „poetesă”. Dragul misoginism mioritic suculent! Acum două decenii mă frustra cumplit, acum îl privesc doar ca pe un act de imaturitate. Mă definește textul scris cu tensiune poetică sau textul de proză fluid, sau cel cu încărcătură de eseu, nu un gen anume. Cred că sunt, pur și simplu, un om care scrie texte care transmit ceva, care poartă în ele înțelesuri, pentru mai multă lume. Pe parcursul a trei decenii de carieră literară, îmi amintesc prea puține dintre cronicile mele de carte și mai puțin din discursurile de la lansări, dar am amintiri clare ale celor care m-au oprit, pe stradă sau într-o librărie, și mi-au spus: „Cartea dumneavoastră mi-a făcut o mare bucurie!”. Pentru mine la asta se reduce totul, la acea frază, la acea secundă inefabilă în care un necunoscut îți confirmă că îl poți „atinge” cu textele tale. Dacă faci asta prin poezie, roman sau eseu? Irelevant. Îi las pe cei care au scris cărți groase despre canonul literar să definească categorii, eu mă mulțumesc cu legătura nemediată dintre mine și cititor și mă mai mulțumesc cu sintagma „mare bucurie”.
Inspirația este peste tot. În ceea ce mi se întâmplă mie sau celor pe care-i cunosc, sau celor pe care-i citesc. Dar de scris, scriu prin contaminare. Înainte de a mă așeza să scriu un text, am nevoie să mă retrag în lectură, ca o fază preliminară, să mă rup de pragmatismul cotidianului. Citesc-scriu-citesc-scriu. Ca într-o gravură de Escher, mă contaminez cu bucla nesfârșită a lumii.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

În opinia mea, nu există literatură neangajată. Din păcate, sensul cuvântului a fost alterat de prea multe decenii de propagandă comunistă. Dar gândiți-vă la o plajă  mai largă, au fost atâtea alte mișcări din artă care au avut un program. Marea majoritate a celor pe care îi cunosc eu nu scriu jurnale personale care vor fi citite peste o sută de ani, scriu aici și acum pentru un public concret și doresc să fie publicați pentru ca mesajul lor să fie auzit. Deci se angajează într-un demers clar. În plus, din experiența mea, scriitorii sunt ființe gregare și au tendința de a se aduna cu cei cu care se aseamănă, cu cei care vor să transmită același lucru, ceea ce este, indirect, o altă formă de angajament. Generația ’70, ’80,’90, 2000… Sună cunoscut?
Lucrul pentru care militez este că nu trebuie să scrii plecând de la loialități sau interese. Mi se pare o formulă pentru eșec. Fii autentic, transmite ceea ce vrei să transmiți, încearcă tot timpul să îți îmbunătățești meșteșugul. Lucruri simple. Oricum, orice scriitor este categorisit, evaluat, considerat angajat. E ok, nu te poți opune, dar ar trebui să nu conteze foarte tare.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da și nu. Da, pentru că sunt scriitor român. Nu, pentru că pentru mine textul, iarăși același text despre care vorbesc mereu, vine din subconștient. Curgerea lui, tensiunea poetică sau emoțiile din proză nu se construiesc, ele vin ca într-un dicteu automat. Evident că prima formă trebuie lucrată ulterior ca la ceasornicărie, câteodată ani, dar impulsul inițial, primar, aparține subconștientului. Or, subconștientul individual îi „atinge” pe ceilalți, atingerea de care am povestit mai sus, doar când se întâlnește cu subconștientul colectiv, în sensul definit de Jung. Shakespeare este considerat cel mai mare scriitor al lumii, deoarece a reușit să creeze cel mai mare număr de arhetipuri, care au intrat în subconștientul colectiv. Când spui Hamlet sau Romeo și Julieta, sau Otello, desemnezi niște personaje, înțelese la fel din Australia până în Brazilia. Și nu numai el a făcut asta. Mulți alți scriitori mari au făcut-o. În cazul nostru, discutăm despre Caragiale și Eminescu. Au creat amândoi arhetipuri. De asta sunt citiți cu ușurință azi, de asta te regăsești în lumea lui Caragiale sau, când te uiți la știri „îi împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei”.
Evident că un asemenea scriitor se naște foarte rar, dar eu cred că și cel mai modest și începător trebuie să scrie, raportându-se la acest tip de universalitate, așa cum, cel mai sărac copil, care aleargă cu tenișii rupți, șterpeliți de la fratele mai mare, ar trebui să viseze la Olimpiadă.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Consider important să publici în România dacă scrii în limba română. Povestea cu traducerile… e complicată. Am avut onoarea să mi se traducă niște fragmente, de către oameni foarte avizați, dar textele finale erau ale lor, și nu am reușit să aflu dacă au același impact asupra cititorilor. Până la urmă, concluzia pe care am tras-o este că o traducere bună, care te ajută să treci dincolo de limba și cultura ta, este un uriaș dar și o oportunitate. O traducere proastă înseamnă un deserviciu uriaș, poate să compromită pe oricine, deci, mai bine, nu. Particip la viața literară românească atunci când sunt invitată. Adică foarte puțin.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

În română. Scriu în limba în care visez și nu știu să visez decât în limba română. La întrebarea privitoare la legătura mea cu limba română, aș vrea să las geniul lui Nichita să vorbească. Este un citat, pe care-l citesc atunci când îmi este foarte greu. „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot consideră altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”. Atunci când ești acasă, aceste cuvinte trec pe lângă tine, pentru că ești scufundat în realitatea românească. Atunci când ești la capătul lumii, devin rugăciune.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Am scris o carte despre exilul meu, Țară mea suspendată, apărută la Editura Herg Benet în 2018. Exilul, în orice formă ar fi privit, este o rupere. Emigrarea este definită ca traumă majoră  în manualele de psihologie clinică. Dintre românii-americani pe care i-am cunoscut, fiecare face față unui asemenea tip de traumă cum poate. Unii ajung la un naționalism românesc de paradă, cu sarmale și cântăreți de muzică populară, aduși din țară pe mii de dolari, să le cânte în bătătură, alții, în dorința de a fi asimilați de universitarii și intelectualii americani, lângă care lucrează, ajung la un activism artificial și inadecvat, de tipul a fi mai catolic decât papa sau mai american decât cei născuți aici.
Una peste alta, e destul de greu să găsești forme echilibrate de adaptare, atunci când emigrezi. Forma mea de echilibru este literatura, modul meu asumat de a-mi găsi rostul în lumea asta, din ce în ce mai lipsită de rost. Nu mai contează unde locuiesc, ce adresă am pe poartă, pentru că sunt legată cu un cordon ombilical de limba în care îmi scriu cărțile. Cât despre identitatea mea hibridă și viață dintre două lumi, e mai simplu să închei cu un citat din Țara mea suspendată (țara mea suspendată de-a lungul istoriei, la răscrucea dintre marile imperii, țara pe care am suspendat-o în mine, ca să o pot lua peste tot):
„Dar eu am ajuns să trăiesc dincolo. Dincolo au și ei mituri și frig și insecuritate în oase, dar nu e frigul meu și nu e insecuritatea mea! E altceva! Pot să îi cred, pot să încerc să înțeleg, pot să îi ascult, pot face toate acestea, dar doar ca un spectator. Dincolo eu vorbesc limba lor și nimeni nu vorbește limba mea! Și pentru că nu pot lăsa ca singurul loc de pe Pământ – unde ceilalți vorbesc ca mine, și nu eu ca ei – să dispară, o să iubesc România până la capăt”.