„Limbajul este într-adevăr un virus, deoarece răspândirea acestuia nu ține cont de diferențe”

În numărul din mai publicăm partea a treia a anchetei realizate de Luciana Tămaș, referitoare la felul în care ar trebui percepute noile coordonate sociale care se rostogolesc, inexorabil, peste noi. Întrebările adresate invitaţilor sunt următoarele:

1. Lumea democratică se găsește în fața unor provocări fără precedent și clasa politică europeană pare lipsită de reacții. Cum credeți că ar trebui să acționeze intelectualii în fața acestor succesiuni de evenimente?

2. Poate fi văzută cultura ca armă în acest context?

3. Dacă da, cum ar trebui întrebuințată aceasta?

Thomas Becker (continuare a răspunsurilor din nr. 4, aprilie 2025)

3. Aici este important să reflectăm și asupra interacțiunii dintre patriotismul constituțional și critica intelectuală în actualitatea sa. Astfel, va trebui, din păcate, să fac o mică digresiune, tocmai pentru că vreau să vorbesc în calitate de intelectual specific ‒ anume unul care critică nietzscheanismul lui Foucault (însă altfel decât o face Habermas). Mai exact, voi reflecta din nou asupra lui ca inventator al conceptului de intelectual specific, în lumina evoluțiilor actuale. Deci, voi cere cititorilor permisiunea de a da o declarație ceva mai lungă, în calitatea mea de, repet, intelectual specific care lucrează în domeniul studiilor culturale istorice de la Universitatea Humboldt din Berlin. Această explicație, firește, va fi cu mult mai scurtă decât cartea mea despre celebrarea limbajului ‒ Die Feier der Sprache in der Ästhetik der Existenz. Zur Kritik poststrukturaler Kulturtheorien ‒, care se întinde pe mai multe sute de pagini. Voi avea, însă, totodată, posibilitatea de a completa ideile din volum în baza actualei chestiuni a războiului și păcii.
La sfârșitul primului volum al Istoriei sexualității (1976), Foucault declara că sângerosul secol XX, dominat de dictatori, ar fi încorporat critica asupra regimului represiv, încadrând îngrijirea și asistența medicală a bioputerii în politica represivă. Aceasta s-ar fi datorat faptului că forma represivă a regimului nu mai era capabilă să-și sporească de una singură puterea de guvernare. Firește, în spatele acestei teze stătea critica de tip nietzschean, anume că voința de cunoaștere ar fi fost încorporată în sistemele autoritare ale secolului XX, dincolo de diferențele dintre stalinism și fascism. Acest diagnostic interesant pe care Foucault l-a făcut secolului trecut greșește, însă, prin reflecția-i istorică din Histoire de la sexualité – a cărui volum, apropo, poartă, în traducerea în limba germană, titlul nietzschean Der Wille zum Wissen [ca în limba română, de altfel: Voința de a ști, n.tr.]. Însă încorporarea interpretării democratice a puterii în represiunea guvernării (pe care Foucault o recunoaște pe bună dreptate) avusese loc cu mult înaintea secolului XX ‒ anume în dorința fizică lipsită de cunoaștere a guvernării, aspect pe care diagnosticul lui Foucault asupra analizei puterii în guvernarea secolului al XX-lea o vede cu ochi critic. În ceea ce privește războaiele moderne ale secolului trecut, Foucault subliniază că acestea au vizat uciderea, în numele libertății, a existenței celuilalt. Cartea Der Begriff des Politischen [Conceptul politicului], scrisă în 1932 de Carl Schmitt, avocatul statului fascist, definește foarte clar faptul că lupta împotriva alterității existențiale este însăși motivația politicii. În al său diagnostic, Foucault a afirmat că războaiele moderne prezintă forme genocidale atât pe baricadele eliberării naționale, cât și pe acelea ale gherilelor teroriste îndreptate împotriva națiunilor puternice.
Astfel, trădarea Ucrainei și a Europei de către Trump este, în principiu, „doar” egoismul autenticității înțelese prin prismă naționalistă ‒ pentru a prelua o idee pe care Heidegger, simpatizant al fascismului, a folosit-o în existențialismul pe care l-a formulat în Ființă și timp. Din punct de vedere istoric, preocuparea pentru această idee se bazează pe o voință de autenticitate prin intermediul comunității lingvistice. Acest fapt a legat preocuparea pentru autenticitatea existențială individuală de preocuparea socială pentru o limbă comună ca fundament al autenticității sociale naționale. Această legătură dintre autenticitatea individului și aceea a națiunii era deja evidentă în secolul al XIX-lea ‒ înainte ca ideea să dobândească un caracter științific ‒ în tendința spre dezvoltarea genocidală a războiului. Prin asta fac referire la renumita pictură a lui Goya din anul 1814, care ilustrează împușcarea sumară a civililor spanioli de către trupele franceze în Madrid. Unul după altul, civilii spanioli sunt executați sumar în fața unei armate napoleoniene care mărșăluiește în linie dreaptă; acesta este un act de răzbunare împotriva cetățenilor capitalei spaniole, după ce trupele franceze au fost ucise de civili. Napoleon și-a justificat mereu campaniile militare victorioase împotriva altor națiuni prin profeția unei politici democratice moderne pentru fiecare existență. Astfel, s-a anunțat forma genocidală a războiului în Spania ‒ în ambele tabere. Naționalismul francez îndreptat împotriva celui spaniol apare ca o chestiune a autenticității existențiale, astfel încât războiul și lupta pentru libertate prin revoluție apar ca fiind interschimbabile și utile ambelor tabere.
Visul revoluției mondiale eliberatoare ca dispariție a statului, pe care Marx îl nutrea în secolul al XIX-lea, era totuna cu visul revoluției ca război, pe care Gramsci a căutat să-l rectifice, în prima jumătate a secolului următor, și de care, ulterior, în anul 1980, Jean-François Lyotard, trâmbițând sosirea postmodernismului, s-a distanțat cu totul. Benjamin a crezut că putea să reformeze marxismul pe altă cale decât Gramsci, anume prin faimoasa-i afirmație prin care ne îndruma să nu sărim în trenul în viteză al capitalismului, ci să tragem frâna de mână. Însă el nu realizase încă faptul că sincronia dintre războaiele obișnuite și blocarea lor prin tactici de gherilă se transformase în sincronia dintre revoluția și războiul secolului al XIX-lea. America a resimțit acest fenomen ‒ mai întâi în Vietnam și mai apoi în Afganistan ‒ ca fiind înfrângerea tehnologiei de top a puterii superioare de război. Însă tocmai aici iese în evidență și neînțelegerea pur istorică a conceptului de bioputere al lui Foucault. Disciplina militară nu a cauzat forma genocidală prin normalizarea cunoașterii. Dimpotrivă, disciplina militară este mai degrabă o consecință a sincroniei dintre autenticitatea individului și națiunea socială, care dăinuie până în prezent, prin caracterul interschimbabil al gherilei și războiului ‒ lucru care, deci, nu a fost stabilit prin bioputere.
Tot așa, Benjamin a pornit inițial doar de la premisa interpretării noii reproduceri tehnice prin intermediul fotografiei, al filmului și al radiodifuziunii. Însă, privind chestiunea dintr-o perspectivă pur istorică, Benjamin, în eseul Opera de artă în era reproducerii mecanice, a recunoscut, înaintea lui Marshall McLuhan, faptul că reproducerea tehnică existase cu mult mai devreme, înaintea reproducerii moderne a secolului al XX-lea. Mai exact, aceasta apăruse pe vremea Reformei ‒ așadar, cu cinci sute de ani înaintea secolului al XX-lea! ‒ odată cu tiparnița, fenomen pe care McLuhan avea să-l numească galaxia Gutenberg. Concentrându-se strict asupra timpului său, Benjamin a văzut ‒ ca în cazul teoriei bioputerii lui Foucault ‒ doar forma modernă a distrugerii unei aure, deși în numeroase nuanțe ale eseului său a dat de înțeles că aceasta apăruse, prin intermediul tiparniței, cu mult înaintea epocii sale, de pe vremea Renașterii. Tocmai acest fapt a spulberat aura ordinelor monastice privilegiate ale Renașterii, producând, însă, totodată, aura egalității sociale printr-o comunicare lingvistică la care toți puteau accede. Deși întreaga Școală de la Frankfurt l-a criticat pe Max Weber, care a arătat felul în care, în Renaștere, capitalismul a dizolvat toate mănăstirile, transformând întreaga lume într-o mănăstire a muncii neobosite, Benjamin ‒ unul dintre așa-numiții neomarxiști ai Școlii de la Frankfurt ‒ tocmai confirmase teza lui Weber, arătând că distrugerea aurei de către tiparniță a produs a nouă aură a comunității universalizante.
Această sincronie dintre distrugerea și producerea aurei autenticității era evidentă încă de pe vremea luptelor anticoloniale de eliberare ale Americii de Nord, în secolul al XIX-lea – lucru pe care Benjamin nu l-a luat în seamă, în a sa teorie mediatică, aceasta fiind prea fixată asupra Europei. America – tărâmul imigrației, cuprinzând mai multe fusuri orare diferite – a cunoscut două condiții dominante de unificare. Pe de o parte, exista o limbă comună, care se întindea pe tot cuprinsul acelor fusuri orare, prin intermediul tiparniței jurnalistice și al telegrafiei codului Morse. Pe de altă parte, a apărut conexiunea globală a continentului prin noua tehnologie a căilor ferate (pe care au folosit-o apoi și fasciștii, în Europa ‒ pentru distrugerea internă, în cadrul Holocaustului, și totodată pentru deplasarea trupelor militare, în război). Unificarea națiunii prin intermediul limbii tipărite, al telegrafiei electrificate și al traficului feroviar a fost, desigur, mai rapidă în nordul decât în sudul continentului american, stabilind o autenticitate care cuprindea toate zonele teritoriale. Mai târziu, replicarea autenticității individuale și sociale a fost accelerată de rețelele electronice și de telecomunicații ale secolului al XX-lea ‒ ea nefiind, astfel, nicidecum anulată. Aceasta încă definește ‒ până în ziua de azi ‒ ideea luptei pentru libertatea de expresie ca fundament al unei tradiții americane veritabile. Prin Elon Musk, această idee este acum „încinsă”, combinând monopolizarea mediatică a limbajului cu accelerarea tehnologiei futuriste. Ceea ce teoreticianul canadian Marshall McLuhan a încercat apoi să surprindă prin sintagma sa, „the medium is the message” – adică profeția privind sfârșitul galaxiei Gutenberg din a doua jumătate a secolului al XX-lea – arată astfel „doar” că America de Nord a fost eliberată de roțile dințate și de șuruburile mecanice ale căii ferate și ale galaxiei Gutenberg prin intermediul noilor rețele electronice, de telecomunicații (și acum algoritmice). Arată, totodată, că sincronia mult mai lentă dintre distrugerea aurei individuale și formarea aurei sociale prin intermediul tiparniței a fost continuată ‒ și astfel depășită ‒ de o accelerare mai rapidă din punct de vedere tehnologic. Prin urmare, conceptul lui Habermas cu privire la sfera publică a secolului al XVIII-lea, pe care o raporta la presa tipografică, era cu totul depășit încă în epoca sa, deoarece acesta nu a perceput condițiile schimbate ‒ pe care McLuhan le-a identificat, referindu-se la un radio cu tranzistor care produce „satul global”.
Celebrarea limbajului, în secolul al XVIII-lea, nu s-a limitat doar la America. În Europa, apăreau, simultan, tot mai multe lexicografii și cercetări lingvistice care descopereau, chipurile, legătura dintre autenticitatea individuală și cea națională ‒ aceasta fiind îndreptată, inițial (ca în America de Nord) împotriva statului dinastic bazat pe ereditate. Singurul care a identificat această sincronie a aurei individualismului prin aura forțată a unității sociale a fost sociologul Émile Durkheim, în cartea Les formes élémentaires de la vie religieuse, publicată în anul 1912, cu puțin înaintea Primului Război Mondial. Din volum, reiese faptul că el a înțeles această dublare ca fiind baza elementară a religiozității ‒ idee preluată ulterior de etnologul Mary Douglas pentru a explica apariția ritualizării – aspect la care fac doar o scurtă trimitere aici. Celebrarea limbajului desemna opoziția socială față de o moștenire existențială legitimată de bioputerea sexualității în clanurile aristocratice ale caselor conducătoare. Unificarea dinastică a Austriei și Ungariei germanofone prin politica de căsătorie a Casei de Habsburg a atestat faptul că această formă dinastică de guvernare nu se baza pe unificarea lingvistică, ci pe o politică matrimonială iscusită a clientelismului sexual al clanurilor conducătoare.
În secolul al XVIII-lea, în teritoriile germane nordice, împărțite în state, nu exista, deci, un stat dinastic care să controleze în mod unitar produsele lingvistice tipărite ‒ cum era cazul în special în statul național dinastic francez sau cel englez. Astfel ‒ conform mărturiilor intelectualilor englezi ‒ aici nu existau „race horses” (cai de curse), dar existau, în schimb, „race pens” (penițe de curse), deoarece existența unei limbi care transcendea granițele guvernamentale a forțat, prin intermediul tiparului, apariția unei piețe de masă a autorilor de texte.
Celebrarea limbii în spațiul germanofon era îndreptată împotriva controlului statal dinastic; însă, spre deosebire de Declarația de Independență a Americii de Nord, aceasta trebuia să faciliteze și autenticitatea unei națiuni germane prin dreptul de sânge, moștenit pe cale sexuală. Acest fenomen era, ca să spunem așa, un îndemn de a lupta pentru moștenirea sexuală a autenticității fiecărei familii germanofone, împotriva uniunii privilegiate a dinastiilor prin intermediul sexualității. Însă aici nu era vorba de bioputere, ci de o versiune diferită a celebrării limbajului ‒ fiind, de fapt, un dublu fetiș al purității. Astfel, în vreme ce, în cazul Independenței americane sau al Revoluției Franceze, celebrarea limbajului viza unitatea unei singure limbi pentru toate corpurile biologice, atât de diverse, ca unică reprezentare pură a socialului, în Germania aceasta viza puritatea trupului ‒ sau evitarea murdăririi trupului prin reprezentarea-i dinastică.
Este semnificativ faptul că Berlinul a fost, în mod excepțional, înaintea Parisului, înființându-se aici, în 1810 ‒ cu doi ani mai repede decât în capitala franceză ‒ o catedră de istorie la universitate. De ambele părți ale Rinului, se presupunea acum că ideea de națiune era aura autenticității ce stă la baza istoriei. În vreme ce în romantismul german – profund influențat de Fichte – s-a presupus că revoluția reprezenta distrugerea autenticității deja inerente istoriei, în Franța s-a presupus că revoluția doar a adus la lumină autenticitatea inerentă istoriei. În eseul său, Benjamin a trecut cu vederea faptul că efectul tiparului ca celebrare a limbii ne-a făcut să uităm procesul învățării prin școală – în sensul că însușirea aceleiași limbi a făcut ca abilitatea de a citi și a scrie, diferită doar din punct de vedere social, să apară ca o diferență evidentă între femei și bărbați, deci ca o moștenire sexuală naturală, de-a lungul istoriei ‒ cititul devenind mai democratic, iar distanța dintre competența de a citi și a scrie fiind astfel dată uitării. Tiparul a fost doar mijlocul prin care diferența dintre sexe, produsă social prin intermediul școlii, a apărut în istorie nu ca o diferență socială, ci ca una moștenită de la natură. În celebrarea limbajului, era deja prezentă, în fetișul purității, oscilația dintre două contrarii care se susțin reciproc în secret ‒ anume dintre dorința pentru un corp social pur și opusul său, dorința pentru propriul trup ca atac împotriva murdăririi acestuia prin reprezentare socială.
La sfârșitul secolului al XX-lea, doar Julia Kristeva, în perioada ei timpurie, a recunoscut acest lucru, în critica sa la adresa deconstrucției lui Derrida, ca fiind o continuare teoretică a fetișului purității în limbaj. Prin teoria sa literară, Kristeva a afirmat că deconstrucția este o logică pur filozofică a diferenței; ea a criticat, totodată, reducerea dorinței, în teoria lui Lacan, la o dorință unică, afirmând că impulsurile fizice nu cunosc nici vreo logică ordonată a diferenței, nici vreo bază unică a dorinței per se. Celebrarea limbajului se transformă în bioputere abia în cursul secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea virușilor și bacililor. Aceasta a fost precedată (și nu doar în Germania dreptului de sânge) de teoria riscului universal – public și totodată personal – al degenerării ereditare. Așa a devenit proletariatul o clasă de risc a sferei publice –  o clasă, cu alte cuvinte, în care transmiterea devine un risc în cadrul sferei publice, astfel încât fiecare risc public de boală, care nu este provocată individual, devine expresia unei preocupări existențiale duble ‒ preocuparea pentru ereditate privind puritatea rasei sociale, dar și a corpului individual.
Tocmai acel analist al puterii [deși nu specifică, autorul se referă la Foucault] care, asemenea lui Lacan, a văzut toate mijloacele de comunicare în masă doar din punctul de vedere al dorinței de discurs, fără a lua vreodată în considerare, asemenea lui Benjamin sau McLuhan, diversitatea mijloacelor de comunicare în masă, a transformat, fără să vrea, celebrarea limbajului, care apăruse în secolul al XVIII-lea al Iluminismului, în modelul tuturor mijloacelor de comunicare în masă precum și al conceptului de sferă publică din secolul al XVIII-lea al lui Habermas (pe care l-a criticat pe bună dreptate). S-a nimerit ca tocmai o cântăreață pop americană, Laurie Anderson, să anunțe această celebrare într-un refren în anii ’80 ‒ chiar atunci când deconstrucția și analiza discursivă își afirmau hegemonia intelectuală asupra Americii, anunțând postmodernismul. „Language is a virus”, cânta ea ‒ și ar trebui să subliniem faptul că limbajul este într-adevăr un virus, deoarece răspândirea acestuia nu ține cont de diferențe, ci îl afectează pe fiecare în mod pur personal, ca un risc la adresa preocupării de sine.
Să recapitulăm: este necesar să susținem hegemonia juridică a patriotismului constituțional opunând teoriile intelectuale hegemoniilor intelectuale și naționalizării sferei publice. Acest lucru îl putem face reflectând și urmărind, mereu și mereu, cu propriile mijloace oferite de câmpurile culturale în care activăm, situațiile noi care apar. Într-unul dintre ultimele sale eseuri, Foucault a susținut ‒ opunându-i-se, prin asta, lui Habermas ‒ că, Immanuel Kant, în contextul timpului său, ar fi răspuns rațional la întrebarea ce este iluminismul; însă, privit prin prismă istorică, filozoful ar fi fost preocupat, în realitate, de răspunsul la o întrebare care rămâne valabilă și astăzi: unde se află Iluminismul acum (și nu doar la modul universal și hegemonic al unei rațiuni eterne a tuturor timpurilor)?

Traducere din limba germană de Luciana Tămaş

Pompilia Stoian (Lemperle):

1. Intelectuali din toate țările, uniți-vă!

2. Dacă devine o armă, nu mai este artă.

3. Arta are nevoie de timp și educație.

Anchetă realizată de Luciana Tămaş
(nr. 5, mai 2025, anul XV)