Andreea Iulia Scridon: „Viața literară din România este foarte vie”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Andreea Iulia Scridon (n. 1997) este o scriitoare și traducătoare româno-americană. A studiat literatură comparată la King’s College London și are un master în scriere creativă de la Universitatea Oxford. În limba română a debutat de curând, cu volumul de poezie Hotare (Editura Universitară, 2021, locul II în cadrul concursului de manuscrise organizat de editură). Este, de asemenea, autoarea următoarelor cărți în limba engleză: A Romanian Poem (MadHat Press, 2022), Across The Nile-Green Sky (Greying Ghost Press, 2022) și Unicornucopia (Ethel Press, 2022). Este câștigătoarea Premiului pentru realizări editoriale STAAR 202, acordat de Universitatea Oxford. A tradus în limba engleză Șoarecele B și alte povestiri de Ion D. Sîrbu, precum și poezii de Traian T. Coșovei (împreună cu Adam J. Sorkin).


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Privind partea plină a paharului, în momentul de față se acordă mare atenție acestei întrebări. Aș spune că trăim într-o epocă efervescentă pentru women in publishing. Îmi permit însă o paranteză despre scriitoarea româno-americană, care de fapt este valabilă pentru femeile-scriitor în general. 
A fost odată o fată care își dorea să devină actriță. Tot mergând la casting-uri, i s-a spus că are talent, dar că fizicul ei – „prea etnic” – nu corespunde cu standardul Hollywood. Este vorba de Nia Vardalos. Poate nu a auzit chiar toată lumea numele ei, dar mai toată lumea (cel puțin în SUA) a văzut „My Big Fat Greek Wedding”, filmul care a făcut-o celebră (atât pentru interpretarea rolului principal, cât şi pentru scenariul scris). Filmul a avut un succes grozav la momentul respectiv și a rămas o capodoperă a genului. 
Am reținut această poveste pentru că m-a impresionat modul în care Nia Vardalos a gestionat o situație de typecasting (ipostaza în care actorului i se dau roluri asemănătoare din considerente rasiale sau fizice), pe care o poate experimenta oricare actor care iese, într-un mod sau altul, din tipar. În egală măsură, o româncă aflată în SUA are șanse mari să audă lucruri bune despre românce, dar și unele mai puțin flatante, stereotipuri care și-au făcut loc în cultura generală americană prin media. Să fii femeie în publicistică poate reprezenta un atu considerabil, dar și o tinichea legată de coadă; iar să fii româncă poate deveni o self-fulfilling prophesy (o profeție care se autoîmplinește), din care nu mai poți ieși, sau dimpotrivă, o oportunitate, cum a fost pentru Nia Vardalos faptul că era grecoaică. Femeia-scriitor în America este, în general, vulnerabilă la typecasting – adică se vorbește mai mult despre faptul că autorul e femeie, sau despre ce pondere presupune criticul că are acest fapt, decât despre operă în sine. 
Scriitoarea americană are doar pe jumătate această problemă – acasă la ea, naționalitatea i se neutralizează. Dar cum ar fi dacă și sexul autorului ar avea parte de același tratament? Eu, cel puțin, dacă aș scrie despre condiția femeii – lucru enorm de important – mi-aș dori ca textul în cauză să fie apreciat ca munca unui scriitor valoros, nu ca o reușită biografică. Adică să fie considerat un lucru firesc ca autorul să fie femeie, la fel cum firesc este să fie bărbat. Nu vreau să fiu nici scriitor, nici scriitoare, ci writer. Îmi dau seamă că este un gând utopic: aceste jocuri de putere nu se rezumă la lumea literară, sunt prezente și vizibile în orice sferă. Situația femeii-scriitor în SUA/Canada este totuși bună, mai bună decât oriunde altundeva, și cu adevărat utopic ar fi ca toate autoarele lumii să aibă oportunitățile scriitoarelor americane. 


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

În termeni generali, aș răspunde: sigur că există, însă nu e pentru oamenii cu pielea subțire. Orice lucru de calitate se naște prin cumulare. Orice carieră este o catedrală pe care o clădești. Din când în când, trece câte un binevoitor și mai pune câte o cărămidă. 
Niște gânduri, tot cu caracter general: un masterat în plus e binevenit, la fel și conferințele. Poeții ar face bine să publice cât de mult în reviste, iar autorii de proză ar trebui să își canalizeze energia către atragerea unui agent.
În mod paradoxal, cheia succesului nu se află atât în a fi un carierist cerebral, cât în a-ți ocroti mintea și sufletul tocmai de aceste aspecte pragmatice, de dragul creației. Dar nici să faci ca struțul și să te declari neinteresat de regulile jocului nu te ajută, nici pe tine, nici pe alții. 


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Sunt versatilă atât în ce privește genurile, cât și în simțiri – scriu poezie și ficțiune și mă mândresc cu faptul că pot aborda ipostaze sumbre cu aceeași ușurinţă cu care imaginez episoade șăgalnice. Probabil că scriu într-un stil mai tradițional sau clasic decât este moda generației mele. 
Pentru un scriitor care se ocupă de cea mai abstractă dintre arte, întrebarea „ce te inspiră” e cam la fel de intimidantă ca „de ce mă iubești”. Dar, pe scurt, eu am pornit mereu de la culoare – copilăria mea a fost un alai de după-amiezi lungi în care mă jucam singură și țin minte perfect fascinația care mă umplea când zăream apusul pe balcon, geam, perete. Și acum, când văd o nuanță mai deosebită, mă întreb de unde vine și încotro o ia acea culoare. Trebuie neapărat să aflu. 


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Sigur că da. Admir ficțiunea și poezia care redau spiritul unor epoci, tipuri umane, ipostaze psihologice complexe și dure. A „milita”… cuvântul parcă are o conotație satrapică. Dar, în fond, nu e nimic nou sub soare: literatura moralizatoare (Flaubert, Hardy, Montpassant) era și ea militantă, de fapt acești scriitori au recunoscut poziția vulnerabilă și dezavantajată a femeii. Chiar de curând m-au dat pe spate două romane angajate scrise de femei, radical diferite una de cealaltă și ambele necruțătoare: Americanah de Chimamanda Ngozi Adichie și Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameșteanu. Mă consider privilegiată pentru faptul că am crescut în preajma unor femei educate care au făcut să fie de la sine înțeles actul de a privi cu ochii larg deschiși la ce se întâmplă în jur. Recunosc că sunt încă în procesul de a-mi defini convingerile. Însă fac un efort conștient să-mi onorez originile și din asta nimic nu mă va clinti. 


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Categoric. De curând am publicat A Romanian Poem la MadHat Press, sinteza verilor petrecute la Cluj. Cât am stat la Mogoșoaia cu bursa traducătorilor, în 2018, am scris un roman scurt care se petrece tocmai la Palatul Brâncovenesc – dovada faptului că mă identific atât cu imaginarul, cât și cu estetica românească. Pe plan emoțional, România a fost mereu o zonă radioactivă a unor dureri și bucurii din istoria mea personală. Această întâlnire ale celor două extreme m-a impresionat și consider firesc ca acest lucru să se vadă în creația mea. 


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Foarte important, pentru că literatura este o relație de reciprocitate, nu un vacuum. Sunt subiectivă, recunosc, fiind traducător din română în engleză – însă nu aș fi ales această cale dacă nu credeam în literatura română, evident. Sunt conștientă de statisticile legate de analfabetism și vânzarea cărților în România, dar totuși consider viața literară din România contemporană foarte vie, în pofida dimensiunilor ei liliputane, și sunt optimistă în ce o privește: literatura română e ca o sevă suculentă care trebuie extrasă treptat, dar sigur, prin traducere.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

În ambele, pentru că am plecat din România când eram mică, am fost educată în engleză, dar am vorbit mereu românește acasă – probabil sunt un caz relativ rar. Aceste două limbi au funcții diferite pentru mine, care corespund acestor experiențe: româna, așa cum se vorbea în casă, în copilăria mea, de către bunici și străbunici, e languroasă și împodobită eclectic, pe când engleza este o adevărată mașinărie cu puteri redutabile, în fața căreia mă simt o furnică la picioarele lui Zeus. Însă felul în care se desfășoară lucrurile este mult mai organic: chiar mi se întâmplă să încep o poezie într-o limbă și să o termin într-alta. Scriu și public în ambele limbi. 


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Mi-am scris licența despre exilul în literatură, așa că pot afirma că este o onoare să te consideri tânără mlădiță a descendenței scriitorilor exilați. Cât despre gestionat… am ajuns la concluzia că nu e o dilemă, ci un deliciu. Dacă alegi să îl privești ca atare.