În dialog cu Andreea Simionel, scriitoare italofonă semnalată la Premiul Strega 2023

Tânăra scriitoare italofonă Andreea Simionel şi-a prezentat cartea de debut, Male a est (Italo Svevo Edizioni, 2022) atât la Standul României de la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, coordonat de Institutul Cultural Român din Bucureşti prin reprezentanțele de la Veneția și de la Roma, cât şi la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2023 de la Bucureşti, la Pavilionul Italiei. Romanul a fost semnalat în cadrul ediției din acest an a Premiului Strega, cel mai prestigios premiu literar din Italia.
Gioacchino De Chirico îl prezintă astfel: „Cartea de debut a Andreei Simionel merită toată atenția pe care i-o dedică paginile culturale ale ziarelor și revistelor, radioul și televiziunea. Male a est vorbește despre ruptura emigrării. Face vizibile și tangibile oportunitățile și pierderile acesteia, dar, în special, evidențiază traumele unei noi limbi care se compară și intră în conflict cu limba maternă, chiar dacă limba română are aceeași rădăcină latină ca italiana. Fiecare cuvânt, fiecare neologism, fiecare amintire este atât de profund legată de realitate încât, dacă la început poate dezorienta cititorul, se dovedește foarte repede un instrument narativ valoros. Aceasta este literatura”.

Autoarea s-a născut în 1996 în România și în 2007 s-a mutat cu familia la Torino, unde locuiește, lucrează și scrie. Povestirile sale au apărut în diverse reviste literare, printre care „effe - Periodico di Altre Narratività”, „Altri Animali”, „Verde”, „l'inquieto” și „Nazione Indiana”. În 2021, povestirea Addio Sicilia a fost tradusă în limba germană în cadrul antologiei Literatur Tandem letterario.
Publicăm interviul realizat de Afrodita Carmen Cionchin, în cadrul anchetei exclusive dedicate scriitorilor „migranți” români din Italia.

Andreea, te-ai născut în România și trăiești în Italia de mai mulți ani. Cum te definești, scriitoare „migrantă”, „italofonă” sau altfel?

Am început să scriu când eram în Italia și m-am luptat mulți ani să stăpânesc italiana la nivel literar. Nu m-am gândit niciodată să scriu în română, ba dimpotrivă, cu cât am pus mai mult stăpânire pe limba italiană, cu atât am pierdut limba română, deși ea rămâne o parte prețioasă din mine. În același timp, nu voi fugi niciodată și nu voi nega temele mele, care poate vor fi mereu aceleași, declinate în diferite povești: lipsa unei limbi sau a unui părinte, necomunicarea, absența. M-aș defini italofonă.

Consideri că în Italia se acordă suficientă atenție așa-numitei „literaturi migrante”?

Întotdeauna a existat o atenție față de poveștile migranţilor, mă gândesc la un titlu care este de-acum vechi, dar încă actual, şi anume Nel mare ci sono i coccodrilli de Fabio Geda, care spune povestea lui Enaiatollah Akbari de la nașterea sa în Afganistan până la sosirea în Italia. Mi se pare, aşadar, că există un interes din ce în ce mai mare pentru ceea ce pot face migranții cu și pentru limba italiană. În 2018, cartea Dal tuo terrazzo si vede casa mia a albanezului Elvis Malaj a făcut parte dintre cele douăsprezece cărți candidate la Premiul Strega. Mă gândesc, de asemenea, la scriitoare precum Elvira Mujcic, Helena Janeczek, Nadeesha Uyangoda.

Care crezi că este contribuția scriiturii migrante la literatura italiană de astăzi?

Până acum câțiva ani, se limita la etapa de mărturie: se relata cum s-a ajuns în Italia, cum a decurs primirea, integrarea. Însă astăzi, când au trecut peste douăzeci de ani de la primele mișcări migratorii, iar scriitorii sunt oameni perfect integrați, camuflați, se poate face literatură: adică nu se mai povestește un fenomen, ci viața, oamenii din jurul nostru.

În opinia ta, ce diferențiază un scriitor „migrant” de unul „sedentar”?

Scriitorul migrant are posibilitatea de a se regăsi într-o poziție inedită față de limbă, de a o privi din exterior și de la distanță, de a o pune sub semnul întrebării și, de ce nu, de a o urî, înainte de a se decide să „locuiască” în ea.

Când ai început să scrii texte literare în limba italiană și ce te-a motivat?

Prima dată a fost când aveam 13 ani, în clasa a VII-a. Aveam un profesor de italiană care dedica o oră pe săptămână lecturii și una scrierii. Ne dădea exerciții de scris acasă și m-a făcut să cred ceva care mi-a fost fatal, anume că eram bună, că probabil aveam talent. În timpul gimnaziului și liceului, scrisul a continuat să fie doar un vis. La nouăsprezece ani citeam Vita lui Alfieri şi atunci mi-am propus să scriu la modul serios. Am început să scriu povestiri și să le trimit revistelor.

În ceea ce privește identitatea și criza identității individuale, care operează cu concepte precum „identitate dublă”, „identitate în mișcare” sau „identitate în ruptură”, în care dintre aceste concepte te recunoști cel mai bine?

Îmi amintesc că, în legătură cu Divorzio di velluto, cartea Janei Karsaiova candidată la Premiul Strega 2022, un jurnalist sau o recenzie a folosit expresia a cavallo tra duce mondi („între două lumi”). Este o expresie pe care o aud des și cu care nu mă pot împăca. Din punct de vedere vizual, o asociez cu un clovn sau un jongler, care are fiecare picior pe un glob diferit și le rostogolește încercând să nu-și piardă echilibrul. Literatura trebuie să clarifice faptul că lumea, ca și identitatea, este întotdeauna una singură, ruptă în două, trei sau o mie de bucăți.

Cartea ta de debut, Male a est, a fost nominalizată în cadrul ediției din acest an a Premiului Strega. Cum a luat naștere romanul și care este semnificația profundă a titlului?

Ideea a venit în urma lecturii unei cărți a lui Paolo Nori, Bassotuba non c'è. Mi se părea că personajul, Learco Ferrari, „avea rău” de o mulțime de lucruri, avea rău de viață. Mi-am spus că și eu aș fi vrut să am o durere literară și imediat s-a născut conceptul, Male a est (Rău de est).
Apoi a mai fost un alt moment care a inspirat povestea, când m-am ridicat în picioare la Consulat pentru a depune jurământul pentru cetățenia italiană. Mi-am imaginat o scenă fictivă în care o fată nu putea să jure, din cauza unei dureri fizice în partea „estică”. Dar apoi, în realitate, am depus jurământul.

În carte și în propria ta experiență de viață, cum se rezolvă contrastul dintre România în alb și negru, o țară în formă de Pește, așa cum o definești, o țară dificilă, dar care protejează, și Italia, o țară în formă de Cizmă, care te întâmpină, dar te devastează?

Într-un prim moment, peștele și cizma sunt legate de idealizare, acea idee ciudată și îndepărtată pe care ți-o faci din afară despre o țară, și despre capitalism: Italia este reprezentată de produsele ei, care ajung în pachetul trimis de tată, este pizza, este făcută din filmele cu comisarii care vorbesc repede la televizor. În schimb, România rămâne mereu un loc pur și protejat, așa cum este copilăria. Această legătură se rupe la sosirea în Italia, când lucrurile se ridimensionează și nimic nu mai este așa cum ne-am imaginat. Sunt însă convinsă că rana provocată de aceste două țări s-a vindecat, cel puțin în cazul meu. Voi simți întotdeauna față de România acel lucru intraductibil format din trei litere, și anume dor.

„Noi trebuie să ne amestecăm, ca niște dungi de culoare pe hârtie. Noi trebuie să rămânem în contururi. Noi trebuie să avem o pronunție impecabilă. Noi trebuie să încetăm să mai existăm într-o limbă și să renaștem în cealaltă. Noi trebuie să ne integrăm, să devenim de nerecunoscut”. Care sunt, pentru tine, consecințele emoționale ale emigrării?

Aveam un profesor în liceu care refuza să lovească cu mâinile în catedră pentru a impune liniștea, spunea că i-ar fi provocat microfracturi. E ceva comic, ne făcea să râdem și m-a marcat. Rușinea, nevoia de a te camufla și de a te integra într-o limbă sau într-o cultură, să îți ascunzi propriul nume sau propriile origini sunt toate microfracturi ale emigrării care provoacă râsul, pentru că nu au demnitate.

Care sunt trăsăturile distinctive ale limbajului tău care abundă în neologisme, contaminări și chiar cuvinte românești?

La întrebarea anterioară despre identitate, mi s-a părut firesc să spun că clovnul jonglează cu lumile, dar în italiană nu există un astfel de verb, se poate spune destreggiarsi, fare il giocoliere. Aș spune că limbajul meu provine dintr-un amestec de încăpățânare și resemnare: acolo unde italiana îmi pare că nu dă roade, o întorc pe toate părțile, mă joc cu ea până când mă satisface; dacă nici măcar asta nu e de ajuns, mă răzbun prin cruditatea limbii italiene, o despoi: în Male a est, sania nu izbește câinele, dar „fierul îi intră în carne”; lacul lui Eminescu este „apă murdară și mușchi verde”; „un cancer fierbe sub pielea tuturor”. Limba română, însă, este foarte creativă și anumite lucruri rămân intraductibile, precum bou cu țâțe sau covrigi, care sunt răspândite pe parcursul cărții. Până la finalul ei, româna aproape că reușește să înghită italiana și iau naștere cuvinte precum cațo, finestră.

Care este în prezent relația ta cu limba de origine și ce înseamnă pentru tine să scrii în italiană în comparație cu scrierea în română?

Am rămas un copil în raport cu limba română. Părinții mei citesc zilnic ziare românești pe internet, îmi amintesc că odată stăteam în fața unei pagini deschise pe calculator. Erau cuvinte lungi și complexe, precum globalizare, industrializare. Îmi amintesc că am izbucnit în râs, de parcă le vedeam pentru prima dată. Chiar și astăzi râd foarte mult la înjurături, în copilărie erau interzise și au rămas așa. Italiana este limba mea, dar multă vreme am scris într-un mod ciudat, fără să o stăpânesc deplin.

În opinia ta ce este mai complex, să scrii sau să traduci literatură în italiană?

Am o ediție veche a cărții Balanță de Ion Băieșu, de la Editura Minerva, una dintre cărțile mele preferate în limba română. La fiecare două-trei luni îmi propun să o traduc, dar nu am trecut niciodată de prima pagină. Să reușești să transmiți tonul, umorul și atmosfera lui Băieșu și, în același timp, să te chinui să găsești cuvintele, mi se pare foarte dificil, chiar imposibil. Mă resemnez la a scrie.

Între autobiografie și ficțiune, în cazul tău cum se schimbă viața prin literatură?

Protagonista romanului poartă numele meu și adesea sunt întrebată cum este să devii un personaj sau să dai viață unui personaj. Întotdeauna răspund că nu te simți într-un fel anume. Deși multe scene se referă la viața reală, am încercat să le îndepărtez de mine, să le dau unei alte Andreea, în așa fel încât oricine să se poată recunoaște în această poveste.

Cu privire la semnificația scriiturii, dar și a lecturii, continuăm să ne întrebăm în cele mai diverse moduri. Care ar putea fi, pentru tine, rolul și funcția scriiturii în contextul istoric în care trăim?

Aș spune că a povesti despre vina și rușinea omului. Dar dacă mă gândesc la funcția pe care lectura și scriitura au avut-o pentru mine în toți acești ani, aș putea spune că nu mi-au cerut niciodată nimic altceva decât să iubesc și să fiu iubită.