Bruno Mazzoni: „Prezenţa atâtor titluri de scriitori români în Italia este o realitate incontestabilă”

Bruno Mazzoni este un cunoscut românist, cu o experienţă de două decenii ca apreciat şi neobosit traducător în slujba promovării literaturii române în Italia. În 2021, în cadrul primei ediții a Premiului pentru Traducere instituit de Festivalul de Carte de la Pisa, i s-a acordat Premiul pentru Întreaga Carieră, pentru cei peste treizeci de ani de activitate academică la Universitatea din Pisa și pentru bogata activitate traductivă. Distins în 2008 cu Premiul Național pentru Traduceri al Ministerul Bunurilor şi Activităţilor Culturale din Italia, Bruno Mazzoni a tradus în italiană numeroși autori români, printre care se numără Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Max Blecher, Matei Călinescu și, recent, Cătălin Pavel.
În acest amplu dialog cu Afrodita Cionchin, directorul revistei noastre, profesorul Mazzoni se opreşte, printre diversele teme abordate, la traducerile sale care urmează să fie lansate în 2022, la prezența autorilor români, clasici și contemporani, pe piaţa editorială italiană, precum şi la literatura română feminină tradusă în italiană.

Ce semnificaţie are, pentru românistul și traducătorul Bruno Mazzoni, Premiul pentru Întreaga Carieră obţinut la Pisa Book Festival 2021? Într-un bilanţ rapid, care sunt momentele cele mai memorabile?

Cu siguranță, activitatea mea de profesor de Limba și Literatura Română de peste treizeci de ani la Pisa și, în special, cea de Decan timp de două mandate al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din Pisa, au format o solidă bază de relații colegiale și de studiu, precum și de prietenie, cu o serie întreagă de profesori de prestigiu, așa că am fost foarte flatat de faptul că prima ediție a Premiului pentru Traducere, instituit anul trecut de Festivalul de Carte de la Pisa, mi-a fost acordat pentru activitatea traductivă pe care am dedicat-o de-a lungul a două decenii pentru a face cunoscut publicului italian un anumit număr de opere, în proză și versuri, aparţinând unor autori importanți dintr-o literatură, precum cea română, care nu s-a bucurat în ultimii șaptezeci de ani de o vizibilitate editorială deosebită.

În 2021 a apărut traducerea italiană a capodoperei lui Mircea Cărtărescu, Solenoid, o lucrare monumentală de 937 de pagini. Cum s-ar putea descrie în mod sintetic un asemenea demers traductiv, în lumina întregii tale experiențe cărtăresciene?

Fiecare nouă carte a lui Mircea Cărtărescu este în sine o provocare, în primul rând intelectuală şi apoi lingvistică, prin capacitatea de a investiga abisurile sufletului omenesc (ar fi de ajuns să ne gândim doar la povestirea Ruletistul care deschide în mod admirabil una dintre cărțile sale deja deplin consacrate, Nostalgia), de a pătrunde în labirintul neuroștiinței, al fizicii cuantice, de a dialoga fără niciun complex de marginalitate cu marii autori ai literaturii universale, de la Kafka la Borges, de la Sábato la Pynchon, de a crea fascinante lumi paralele, de a compune, în pragul secolului al XXI-lea, un prosimetru uimitor, Levantul, care reactualizează în cheie comico-eroică o anumită tradiție epică românească, ca să nu mai vorbim de proeminenta sa producția în versuri... În fața unei asemenea versatilităţi nu poţi decât să-ţi exprimi profunda admiraţie, iar impresionantul Solenoid reprezintă, de fapt, încununarea operei-univers alcătuită din ampla, ambițioasa trilogie Orbitor, al cărei titlu am ţinut să îl traduc în italiană printr-un superb adjectiv, chiar dacă poate puțin pretențios, Abbacinante.

Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu îl vom putea întâlni și în noua revistă a Editurii Feltrinelli, „Sotto il vulcano”. Despre ce e vorba?

Dacă ar fi să oferim o anticipare privind conținutul iminentei apariţii, în luna mai, a publicaţiei „Sotto il vulcano” – frumoasa revistă condusă pentru Feltrinelli de Marino Sinibaldi, care a dorit să-l coopteze pentru acest al treilea număr pe prietenul Andrea Bajani, o revistă care își trage numele de la celebrul roman al lui Malcolm Lowry – putem spune cititorilor interesaţi de scriitura cărtăresciană că vor putea găsi aici o fascinantă evocare a particularităților capitalei românești, văzute prin prisma specială a autorului nostru.


O altă remarcabilă apariţie a anului 2021 îl are protagonist pe Matei Călinescu, cu celebrul caz literar al lui Zacharias Lichter în faţa cenzurii regimului comunist. Cât din Lichter se regăseşte în Matei Călinescu, unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români care, ca mulți alți intelectuali ai generației sale, a ales calea exilului?

Cititorul cult ştie că, în spatele personajului literar emblematic al lui Zacharias Lichter se află figura reală a unui vagabond bucureștean, un zurbagiu pe nume Gelu Ghelber, dar în această privință însuși Matei Călinescu a ținut să precizeze: „în intenția mea, acea cărticică a fost (...) o încercare în primul rând autobiografică: încercarea de a articula cu mijloace mature experiența unei fascinații pur subiective, experiența pe care o făcuse unul dintre eurile mele adânci de altădată, un eu esenţial infantil, înzestrat cu puteri tămăduitoare (…) să regăsesc măcar ceva din naivitatea lui, din deschiderea lui față de mituri și arhetipuri (…)”.


Cărțile lui Cărtărescu și Matei Călinescu vor fi prezentate la Salonul Internaţional de Carte de la Torino. Ce ne poți anticipa în acest sens?

Prin efortul Accademiei di Romania din Roma și Institutului de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, Institutul Cultural Român din București organizează şi în acest an, în cadrul Salonului de Carte, un stand „România”, iar în acest spațiu vor avea loc numeroase prezentări de carte din autorii români care au apărut recent în traducere italiană. Printre acestea, în după-amiaza zile de sâmbătă 21 mai este programată o întâlnire cu Mircea Cărtărescu, criticul Marco Dotti și Bruno Mazzoni, ca traducător, pentru lansarea eseului filozofic Vita e opinioni di Zacharias Lichter (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter), publicat de editura Spider&Fish din Florenţa. Iar duminică, 22 mai, la orele 10.30, în Sala Azzurra, organizatorii Salonului l-au invitat oficial pe Mircea Cărtărescu să prezinte Solenoide (il Saggiatore, Milano 2021), împreună cu criticul Vanni Santoni și subsemnatul.


După Salonul de Carte de la Torino, ce alte evenimente literare îl vor avea ca invitat pe Mircea Cărtărescu?

După vară, la începutul lunii septembrie, Cărtărescu a fost invitat la un festival care se va desfășura în hinterlandul napolitan, apoi va fi din nou invitat al ediției 2022 a Festivalului de Literatură de la Mantova, unde sper că va fi posibil să prezinte publicului larg, alături de apreciatul Solenoid, și ultima sa creație literară, cele cinci povestiri reunite sub titlul Melancolia, în curs de tipărire la editura Nave di Teseo (un corespondent, aș fi tentat să spun, după patruzeci de ani, al celebrei Nostalgia pe care am amintit-o mai devreme).


Prin revista noastră, urmărim publicațiile de literatură română în Italia, care se găsesc în baza de date Scriitori români în italiană. Cum s-a schimbat sensibilitatea lumii editoriale italiene față de autorii români de-a lungul anilor?

Mi se pare evident faptul că prezența atâtor titluri de scriitori români pe piața editorială din Italia a devenit o realitate incontestabilă, după cum o demonstrează şi tot mai numeroasele invitații ale autorilor voştri la evenimente și festivaluri literare din Italia (pe lângă Salonul de Carte de la Torino și „Più Libri Più Liberi” – târgul anual de carte de la Roma destinat editurilor mici și mijlocii – aș mai aminti şi Festivalul de la Trani, „Punta della Lingua” din Marche, „Moby Dick” de la Terranuova Bracciolini, Festivalul de Poezie de la Como...), fără a uita cele două importante cărți românești, a Anei Blandiana și a lui Mircea Cărtărescu, care au fost finaliste ale Premiului Strega European în ultimii ani. Și, în sfârșit, merită menționate prestigioasele premii acordate în ultimii ani, în Italia, autorilor români (mă voi limita, din motive de spațiu, la prestigiosul premiu florentin „Gregor von Rezzori” acordat în 2016 lui Cărtărescu pentru Abbacinante. Il corpo).


Cum se prezintă la momentul actual tabloul scriitorilor români publicaţi în Italia, între clasici și contemporani?

Chiar dacă majoritatea editurilor italiene au tendința de a publica opere ale scriitorilor contemporani, în sensul de autori din zilele noastre, o oarecare echilibrare începe să se întrezărească grație unor recuperări meritorii de texte clasice într-o nouă traducere actualizată. Am reușit şi eu să propun două titluri, Accadimenti nell’irrealità immediata (Întâmplări în irealitatea imediată) și Cuori cicatrizzati/Inimi cicatrizate (după care regizorul Radu Jude a realizat în 2016 multipremiatul film Scarred Hearts), ale unui autor de un prestigiu deosebit între cele două războaie mondiale, Max Blecher, graţie inteligentei disponibilități a editorului Roberto Keller din Rovereto.


Dacă luăm în considerare literatura română feminină, ce imagine reiese din traducerile publicate până acum?

În principiu, cred că ar trebui promovată literatura bună tout court, dar știu că există anumite tendințe, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, care impun, spre exemplu, ca operele scrise de autoare să fie traduse, pentru a putea fi finanțate, de către femei traducătoare. Dincolo de acest paradox, trebuie să recunoaştem că, din fericire, avem în Italia persoane calificate precum Luisa Valmarin, căreia îi revine meritul de a ne fi oferit importantul roman al Anei Blandiana Sertarul cu aplauze în traducere italiană, Applausi nel cassetto (Elliot, 2021); și, desigur, autoare precum Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu, Marta Petreu, Doina Ruști au oferit excelente mărturii prin care literatura română „la feminin” își are un loc meritoriu în peisajul nostru editorial.


Ce autori contemporani și/sau cărți ai dori să fie publicaţi/publicate în viitor?

Dificil de răspuns la această întrebare întrucât literatura română, inclusiv cea recentă, ne-a oferit un număr considerabil de lucrări valoroase care merită să fie publicate în traducere pe piața noastră și mi-ar părea foarte rău să las de o parte unul sau mai mulţi autori, menționând doar trei, șase sau nouă cărți pe care mi-aș dori să le găsesc pe rafturile bibliotecilor noastre... Habent sua fata libelli, se spunea cândva, chiar dacă apoi fiecare dintre noi, traducătorii, îşi are propriile afinități, preferințe şi opțiuni.


Într-o privire de ansamblu asupra ultimilor 30 şi ceva de ani, care consideri că este firul roșu ce îi leagă pe scriitorii români de la căderea comunismului până în zilele noastre?

Așa cum s-a întâmplat în diverse perioade istorice, orice fractură în continuum-ul evenimentelor produce efecte diferite, atât prin afirmarea unor noi voci cât şi prin recuperarea unei serii bogate de opere în manuscris care au rămas timp de câteva decenii închise „în sertarul” autorilor sau au fost „pierdute”, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu fericita recuperare a romanului, încă netradus în italiană, Așteptând ceasul de apoi, de Dinu Pillat. Totuși, tind să cred că în anii mai apropiați de noi s-a atenuat treptat moștenirea grea a deceniilor de dictatură – decenii pe care nu reuşesc în niciun caz să le aplatizez și să le omologhez sub o singură etichetă, așa cum bine știu istoricii de profesie.


Dintr-o altă perspectivă, cum este reprezentată în Italia literatura română a exilului?

Și aici discursul ar necesita mai multe distincții și nuanţări, de aceea tind să cred că busola cea mai sigură în acest domeniu o reprezintă prețioasa Enciclopedia Exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii (Ed. Compania 2003, 2010), pe care regretatul Florin Manolescu a realizat-o în mod admirabil cu mâna sigură a unui critic super partes.


Să vorbim şi despre așa-numita literatură migrantă, ale cărei începuturi în Italia sunt în 1990. Crezi că i se acordă suficientă atenție? Cum se situează aici scriitorii migranți români?

Urmăresc mai degrabă marginal producția așa-zisei literaturi migrante, deși personal cunosc diverse „voci” și îi pot aminti cu mare simpatie pe unii dintre autorii acesteia, începând cu Mihai Mircea Butcovan și Ingrid Beatrice Coman. Impresia mea este că ar trebui depășite actualele forme de agregare, pe care le-aş putea defini amatoriale, pentru a putea ajunge la un public mai atent și mai calificat.


În încheiere, care sunt următoarele proiecte de traducere?

Intenţionez să propun publicului italian ultimul emoționant volum de versuri al Anei Blandiana, Variațiuni pe o temă dată (2018), dar cred că poate fi de interes şi frumoasa carte a lui Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, Mustata lui Dalí şi alte culori (2020), fără a uita că Mircea Cărtărescu își va finaliza până în toamnă noul roman, de a cărui traducere mi-ar plăcea, desigur, să mă ocup.