Carmen Bugan: „Mă consider o ființă liberă”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Carmen Bugan este o scriitoare română-americană stabilită în Long Island, NY. S-a născut în România și a locuit în Anglia, Irlanda și Franța. A studiat la Universitatea din Michigan, Universitatea din Lancaster (Marea Britanie) și la Colegiul Balliol al Universității Oxford, fiind deținătoarea unui doctorat în literatura engleză. A predat la Universitatea Oxford și la Universitatea din Fribourg (Elveția), iar în prezent predă la Gotham Writers Workshop în New York City. Este autoarea a patru colecții de poezie dintre care cea mai recentă, Crini din America. O selecție de poeme noi (Lilies from America: New and Selected Poems, 2019), a fost premiată de către Poetry Society; a unei cărți de memorii, Mașina de scris îngropată (Burying the Typewriter, 2015), cu care a cunoscut succesul în plan internațional și care a stat la baza documentarului BBC „Omul care a pornit în căutarea libertății” („The Man Who Went Looking for Freedom”); precum și a unui studiu critic foarte lăudat, Seamus Heaney și poezia est-europeană în traducere. Poeticile exilului (Seamus Heaney and East European Poetry in Translation: Poetics of Exile, 2013). Textele i-au fost traduse în mai multe limbi și au apărut în publicații precum „PEN Atlas”, „Modern Poetry in Translation”, „Times Literary Supplement”, „Harvard Review”, „PN Review”, printre altele. Volumul său de eseuri Poezia și limbajul asupririi (Poetry and the Language of Oppression) a fost publicat de Oxford University Press în 2021.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Presupun că răspunsul la această întrebare depinde de locul în care ne aflăm. Ca o scriitoare independentă care lucrează la promovarea scrisului altor femei prin seria lunară „Excursii literare” (unde am avut onoarea să le prezint pe Cristina Bejan, Alina Ştefănescu şi Adela Sinclair), observ că femeile străbat un drum lung până să fie recunoscute de principalele publicații și recompensate financiar pentru munca lor. Femeile care, la fel ca Virginia Wolf, ar vrea să-și „cumpere o mașină” cu banii de pe „poveste” sunt, desigur, ambițioase, dar nu văd în jur prea multe femei scriitoare cu Mercedes. Femeile se ajută unele pe altele cum pot, dar le lipsește flamboianța când se recenzează reciproc. Bărbații nu se sfiesc să declare că cutare sau cutare e „cel mai bun poet al acestei generații” ș.a.m.d. Reticența și chibzuința femeilor scriitoare – cea mai bună formă de modestie – le dezavantajează pe o piață editorială în care totul este descris la superlativ.
În ultimul timp, m-am întors des la o figură legendară a disidenței: Nadejda Mandelștam. Osip Mandelștam, soțul ei (care l-a atacat direct pe Stalin într-o poezie), nu ar fi putut supraviețui nici fizic, nici ca personaj literar, fără Nadejda. Nu numai că Nadejdei i-a păsat de el, dar i-a învățat poeziile pe de rost, le-a încredințat manuscrise prietenilor, i-a ascuns poeziile în fețe de pernă, a îndurat exilul interior alături de el și s-a asigurat că poeziile îi sunt traduse și publicate în Occident. Cele două cărți de memorii pe care le-a scris, Speranța abandonată și Speranța împotriva speranței, ne redau vocea arhetipală a unei femei ale cărei inteligență și perseverență fac ca literatura să dăinuie. Și totuși, atenția lumii literare e îndreptată în primul rând către opera soțului ei, în timp ce ea este lăudată pentru rolul secundar. Șeherazada l-a oprit pe sultan să ucidă fecioare cu poveștile ei, cu darul ei de a povesti. Sunt exemple extraordinare de femei în literatură. În zilele noastre ne bucurăm de scrisul unor femei care nu-și mai măsoară puterile artistice cu bărbații. Cu cât le putem sprijini mai mult și cu cât le putem celebra mai mult talentul intelectual, cu atât mai bine.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Formula este foarte clară în America: editură majoră (cu asta ar trebui să vină și o echipă de marketing foarte talentată); „New Yorker” și „New York Review of Books”; Guggenheim și National Endowment for Arts, poate și o bursă Cullman (la New York Public Library); și, mai ales, Pulitzer-ul. Orice mai puțin decât atât înseamnă că te lupți să-ți plătești facturile. Majoritatea scriitorilor caută să predea la universități: predatul la universitate e o altă formă de patronaj, deși părțile acestei ecuații nu sunt echivalente. În ceea ce privește stilul și temele, văd mode și noutăți ciclice. Ideea de „atemporal” a fost retrogradată pe tărâmul nostalgiei sau ca nevoie de „reevaluare a canonului”. Dar, din nou, mă situez în afara discursului mainstream (al instituțiilor academice și al principalelor instituții culturale), privesc dinăuntru, iar alții au, probabil, un unghi de vedere diferit, pe care sunt pregătită să-l accept.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Mă gândesc la mine în primul rând ca poetă și cititoare a caracterului uman. Iubesc oamenii cu mare pasiune, mi se par fascinanți, surprinzători, infinit de complicați și dătători de inspirație. Natura, familia, maternitatea, sinele în lume – acestea sunt temele mele. Privesc răsăritul soarelui aproape în fiecare zi, mă inspiră. Scriu în singurătate și scriu la masa din bucătărie cu copiii în jurul meu.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Nu sunt sigură că „cred” în literatura „angajată” ca tip specific de literatură. În același timp, se poate spune cu ușurință că „toată literatura este angajată”. Totuși, cred în puterea limbajului la fel de tare ca în Dumnezeu. Vorba cea bună, la momentul potrivit, la locul potrivit, poate alina durerea și poate da speranță. Muzicalitatea limbajului este o modalitate minunată de a transmite acea vorbă bună. Asemenea poetului polonez Czesław Miłosz, sunt convinsă că „lucrul de care avem nevoie în nenorocire” (iar nenorocirea poate fi definită ca orice rău social care ne obligă să punem mâna pe condei) este „puțină ordine și frumusețe”. Cred că, în calitate de scriitoare, ar trebui să adopt jurământul hipocratic al medicilor, care se centrează pe comanda „întâi de toate, să nu faci rău”. Pentru mine, asta înseamnă a respinge scrisul care șochează sau supără cititorii, o asemenea literatură, nejustificată de nimic, reprezintă un eșec al artei.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Fiecare dintre cărțile mele explorează teme românești – aproape excesiv. Trecutul, copilăria și conștiința timpurie de sine sunt toate românești pentru mine. Le aparțin și ele îmi vor aparține atâta timp cât numele care mi s-a dat la botez va rămâne numele meu: nu mi-l voi schimba niciodată.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Da, și am încercat. Mi s-a spus (prin intermediul agenților literari care au făcut efortul de a plasa cartea mea de memorii, Mașina de scris îngropată, la marile edituri românești) că „nu există public” pentru amintirile mele. Acesta a rămas un moment dureros pentru mine. În timp, în România, unii ar putea vedea în cărțile mele redeschiderea unor răni vechi, eu, ca imigrantă în America, încerc să spun cu totul altceva lumii: aceia dintre noi care trăim departe de țara noastră natală nu suntem nici hoți, nici oportuniști, nici niște emigranți est-europeni puturoși. Nu, nicidecum. Părinții noștri au luptat, în țara de unde venim, pentru demnitate, iar noi vă putem spune toate acele povești. Trecutul nostru poate fi o lecție pentru oricine are urechi să asculte. Știu că povestea mea îi face pe oameni să se simtă inconfortabil, dar, repet, avem în comun un trecut inconfortabil. Ce pot eu să fac dacă e așa?


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Am scris atât de multe despre asta, mai ales în cartea mea Poetry and the Language of Oppression (Poezia și limbajul asupririi). Scriu în engleză, iar scrisul în limba mea adoptivă și adoptată mi-a reparat relația cu limba maternă.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Nu văd nicio cratimă acolo. Nu am nevoie de o cratimă pentru a face legătura între o țară și alta și nu o văd ca pe o graniță pentru care e nevoie de pașaport. Poate că ceea ce spun este complicat, pentru că am locuit șapte ani în Franța și nouă în Anglia. În cazul meu, sentimentul exilului a evoluat cu timpul, căci au trecut 32 de ani de când am părăsit România. Am prezentat în cărțile mele toate aceste iterații ale exilului, e o obsesie pentru mine. La început, am scris despre durerea fizică, legată de cum mi-am găsit în Lacul Michigan „noua” Mare Neagră; apoi am scris că mă săturasem să rătăcesc și că voiam doar o mică bucată de pământ pe care să o numesc acasă; acum mă consider o ființă liberă, care poate aparține deopotrivă patriei lingvistice și lumii oamenilor. Dacă scrisul meu, cuvintele mele pot face bine, aici sau altundeva, atunci mă simt acasă oriunde pe acest pământ.