Carmen Firan: „Importante sunt temele existențiale, eterne și universale”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Una dintre scriitoarele româno-americane cu cea mai prolifică, mai apreciată și mai îndelungată carieră, Carmen Firan a publicat douăzeci și opt de cărți deopotrivă în România și în Statele Unite. Din anul 2000, locuiește la New York. Printre cele mai recente volume pe care le semnează se numără Cântece de carantină. Poeme din timpul pandemiei, scrisă împreună cu Adrian Sângeorzan (Quarantine Songs – Poems Written during the Pandemic, New Meridian Arts, 2021), A-ți schimba semnul astral, a-ți schimba destinul –  Horoscopul imigrantului (Changing Your Sign, Changing your Destiny – An Immigrant’s Horoscope, New Meridian Arts, 2019), Interviuri și întâlniri. Poeme și un dialog cu Nina Cassian (Interviews and Encounters: Poems and Dialogue with Nina Cassian, Sheep Meadow Press, 2016), Piatră și rouă, poezii (Rock and Dew, Sheep Meadow Press, 2013), Cuvinte și carne, eseuri (Words and Flesh, Talisman Publishers, 2008), În cea mai frumoasă viață, poeme ilustrate cu fotografii de Virginia Joffe (In the Most Beautiful Life, Umbrage Editions, 2002) și alte trei culegeri de poezie: După-amiază cu înger (Afternoon With An Angel, Umbrage Editions, 2002), Prima secundă de după moarte (The First Moment after Death, Writers Club Press, 2001) și Desăvârșirea erorii (Accomplished Error, Spuyten Duyvil, 1999). De asemenea, Carmen Firan este coordonatoarea, împreună cu Paul Doru Mugur și Edward Foster, a volumului Născut în Utopia. O antologie de poezie română modernă și contemporană (Born in Utopia: An Anthology of Modern and Contemporary Romanian Poetry, Talisman House, 2006), iar împreună cu Andrey Gritsman, Roger Weingartner și Kurt Brown, a antologiei Străin acasă. Poezie americană contemporană cu accent (Stranger At Home: American Poetry with an Accent, Numina Press, 2008). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi și au apărut în Franța, Israel, Suedia, Germania, Italia și Polonia. Academia Română i-a tipărit colecția O sută și una de poezii (2020). În SUA, editura New Meridian Arts i-a publicat de curând versiunea în limba engleză a romanului Umbra pierdută (The Lost Shadow). Autoarea este membră a Pen American Center și a Poetry Society of America și face parte din comitetul editorial al revistei internaționale „Interpoezia” (New York).


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Scriitoarele mi se pare că au o condiție privilegiată în America. Sunt publicate, promovate, respectate. Vocea lor are forță și autoritate. Poate și activismul feminist a avut un rol, deși nu știu multe exemple din deceniile trecute în care femeia-scriitor să fi fost marginalizată. În afară de catedrele dedicate Women Studies din universități, există programe editoriale special pentru femei, antologii de literatură feminină, edituri, chiar susțineri financiare din surse private pentru proiectele artistice create de femei. Personal, nu sunt o mare adeptă a acestor diferențieri. Și în România se vorbea despre o literatură feminină, caracterizare de care unele scriitoare s-au distanțat; scriitorul se vrea judecat după calitatea scriiturii, indiferent de sex. Azi există mai degrabă o condiție favorizantă pentru femei, în acord cu înclinația societății americane pentru corectitudine politică, de multe ori alunecată în exagerări. 


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Succesul într-o țară mare ca America este o noțiune relativă și poate fi determinat de o complexitate de afilieri și platforme. Se poate vorbi de succesul unui scriitor în interiorul unei anumite elite, grupări literare, rețele universitare de creative writing sau asociații profesioniste. Există scriitori de succes în main stream, cunoscuți și larg publicați, dar și scriitori care au mândria de a se considera în afara scenei principale, formându-și numele în jurul unor reviste și comunități universitare sau festivaluri. Valoarea lor nu este cu nimic mai prejos. Renumiți sau recunoscuți național și internațional ajung puțini, într-o țară unde există peste 40 de mii de scriitori și apar anual în jur de 300 de mii de cărți publicate de edituri tradiționale… Premiile literare contează, la fel marketingul și promovarea, dar criteriile succesului pot fi de multe ori comerciale. Uneori o carte bună poate trece neobservată, cel puțin pentru un timp, alteori primește doar o stea. Probabil că orice scriitor de valoare este sau va fi în cele din urmă recunoscut, după cum sunt și scriitori așa-zis importanți, premiați, traduși care rămân cunoscuți doar în cercuri restrânse, fără succes de public, numele lor dispare odată cu dispariția lor fizică, în timp ce opera celor mari le supraviețuiește. Nu cred că există o formulă a succesului, așa cum nu există o singură pastilă pentru toate bolile.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Sunt o persoană curioasă în ce privește oamenii și atentă la realitate, încă privesc trecătorii în ochi, știu să ascult povestea cuiva, de foarte tânără am fost atrasă de cei care știau mai multe ca mine, îmi plăcea să fiu în compania persoanelor în vârstă și inteligente, iar în România existau astfel de personalități cu formație culturală solidă, cu înțelepciune și simț al umorului. Am crescut pe lângă ei și le-am prețuit timpul pe care mi l-au dat, deși eram doar o studentă sau o începătoare în mistere. I. D. Sârbu, Eugen Negrici, Sina Dănciulescu, pe când eram studentă la facultatea de matematică din Craiova, mi-au deschis mintea și m-au luat în serios. După ce m-am mutat la București, alții m-au scăpat de provincialism și mi-au suflat aer în aripi, pentru ei am prețuire și azi. Plăcerea mare pentru lectură și nevoia de a vorbi despre ce e esențial și contează mi-au venit din familie. Toate împreună m-au format ca scriitoare. Am câteva obsesii de pe când eram foarte tânără, pe care le-am transpus la început în poezie, mai târziu în eseuri și povestiri. Timpul, singurătatea, miezul lucrurilor și sensul trecerii și o întrebare leit-motiv, cum. Nu m-am vindecat de nicio obsesie, din fericire, în ciuda anilor sunt la fel de curioasă, mi-am păstrat întrebările, o formă de naivitate și uimire în fața miracolului, sentimentul că există totdeauna neștiut tocmai acolo unde ți se pare că ai aflat tot. Pentru mine a scrie înseamnă mai ales a explora. Și a te opune, cumva, neînduplecatului timp.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Literatura angajată nu m-a atras niciodată. Poate și din cauza sistemului în care am crescut, infestat de propagandă și falsitate. Uneori suspectez că anumiți autori îmbrățișează teme angajate din oportunism, pentru anumite beneficii. După ce m-am stabilit la New York, am descoperit că poezia americană de azi abundă în activism, este gata să se angajeze pentru o cauză dreaptă, de la fragilitatea mediului, la fragilitatea democrației ce poate fi confiscată de un anume personaj politic, după cum există multă poezie ocazională, ceea ce nu îi dă neapărat valoare, în ciuda dorinței de a reflecta conștiința vremurilor. Am scris și eu despre tragedia din 11 septembrie 2001 o poezie, un eseu, zilele acestea scriu despre războiul din Ucraina, am scris și împotriva corectitudinii politice care macină societatea americană, dar nu mi se pare semnificativ, sunt mai mult puseuri de atitudine. Cred însă că un scriitor are menirea de a fi un martor al vremurilor și a-și face vocea auzită, chiar dacă nu în mod militant explicit. Turnul de fildeș este un refugiu artificial ori o abdicare impusă. Importante, cred, sunt temele existențiale, eterne și universale. În ele se poate regăsi și realitatea momentului, iar istoria capătă mai multă gravitate.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Mi-am publicat primele cărți în România, majoritatea volume de versuri, construite pe aceleași obsesii, solitudine, deșertăciune, încâlceala timpului și fluiditatea iluziilor. Până să mă stabilesc la New York am făcut și multă gazetărie, am scris cronici de teatru, eseuri pe teme de cultură. După 1989 am fost mai atrasă de proză, fără să mă despart de poezie. De altfel, pentru mine poezia este un gen literar hermafrodit care poate acomoda firesc proza, teatrul, concentrând forță și grație. Orice scriere, de orice tip ar fi, devine mai seducătoare, își crește coeficientul de emoție prin poetic.
Volumele de nuvele Caloriferistul și nevasta hermeneutului (Polirom) și Detectorul de emoții (Curtea Veche) au ca eroi oameni obișnuiți în căutarea fericirii, emigranți care își transplantează obiceiurile și dilemele într-o lume nouă, romanul Farsa descrie Revoluția română trăită de un ziarist și vremurile tulburi de tranziție, romanul În apele facerii (Polirom) este plasat în România comunistă a anilor ’80, iar Umbra pierdută (Polirom) explorează relația unui cuplu de români confruntat cu fațetele exilului, succes și ratare, dragoste și pierdere în energia New Yorkului, pentru unii benefică, pentru alții devoratoare.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Majoritatea cărților mele au apărut și în România, și în SUA, și aproape în fiecare an am revenit în țară pentru lansări, târguri de carte și festivaluri de literatură, am dat interviuri, m-am văzut cu prieteni scriitori. Mi se pare firesc să trăiesc în ambele limbi și mă simt acasă în ambele țări.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

M-am stabilit în New York nu la o vârstă fragedă, eram deja un scriitor format, limba maternă mă acoperea în întregime. Și azi e la fel. Pentru un scriitor emigrant cred că limba maternă este cel mai mare aliat. Dacă la început am fost timorată de faptul că nu îmi puteam scrie cărțile direct în engleză, am înțeles repede că ambiția aceasta mai degrabă ar dăuna scrisului meu, am acceptat drumul anevoios al traducerilor și editărilor fără să mă simt frustrată. Nu doar că am respect enorm pentru forța cuvântului, dar autenticitatea trăirilor mi se pare că respiră doar în complexitatea culturală pe care ți-o dă limba maternă. Ea însumează referințe culturale ancestrale, mentalități, înțelepciuni populare, o structură emoțională pe care nu o poți dobândi învățând o limbă străină târziu în viață. Nu mi se pare un handicap, am o bucurie enormă să scriu în limba română, un gest de fidelitate pentru esența a ceea ce sunt. Scriu eseuri, teatru în engleză, dar povestirile, romanele și poemele le scriu în limba română, unde simt că dețin controlul. Știu că se spune traduttore-traditore, dar eu rămân cu sentimentul de împlinire când termin o carte în limba română, apoi cunoscând suficient de bine engleza, colaborez cu traducătorii mei. M-aș simți mai nesigură scriind într-o limbă pe care nu o stăpânesc perfect, deplin și până la capăt, pentru că, repet, limba nu este doar gramatică și vocabular.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

M-aș putea considera un emigrant norocos. Nu am trecut prin traumele celor care au ales exilul înainte de ’89, nu am suferit ca mulți dintre ei persecuții. Eu n-am fost forțată să plec, am ales să mă stabilesc la New York, un oraș pe care îl iubesc și azi, în care am învățat multe și am fost răsplătită mai mult decât mi-aș fi imaginat. Mă simt bine aici, am prieteni solizi, mulți emigranți și ei din alte țări, americanizați cât și-au dorit, trăiesc într-o lume care mi se potrivește. Revin cu drag în România, unde am decis de mult să văd jumătatea plină a paharului. Am ajuns la New York gata adaptată, fără probleme de identitate. Mai complexată eram când am terminat facultatea de matematică și m-am mutat la București. Acolo a trebui să lupt să mă integrez, nu cunoșteam multă lume și nu făceam parte din elita literară care absolvise filologia. În acel network de scriitori, critici, editori nu e ușor să pătrunzi. Cred că nici azi nu am reușit întru totul. Lucrurile în New York au mers mai ușor, paradoxal, dar și eu învățasem să-mi moderez așteptările, scăpasem de complexe și mă bântuia o formă senină de înțelepciune căreia i se spune când spiritualitate, când maturitate, când siguranță de sine. Îmi place să cred că am doar aceeași curiozitate față de oameni și locuri din care îmi trag și subiectele pentru scris, precum și o formă de tinerețe care stă cu mine în ciuda lumii obosite, clocotind de conflicte și nesiguranță, în care trăim azi.