Claudia Boscolo: „În prezent, literatura română se bucură de un moment de mare avânt, în Italia”

Revista noastră propune o nouă anchetă, de această dată în domeniul criticii literare în Italia, realizată de Afrodita Ciochin și Giusy Capone, abordând diferite subiecte de actualitate, cu o amplă cercetare asupra receptării literaturii române în Italia, o temă care ne interesează în mod deosebit.  
În cadrul secțiunii Întâlniri critice, intervine Claudia Boscolo, doctor în Studii Italiene la Universitatea Royal Holloway din Londra. S-a specializat în literatura franco-italiană din secolul al XIV-lea, despre care a publicat monografia L'Entrée d'Espagne. Context and Authorship at the Origins of the Italian Chivalric Epic (Oxford, 2017). De asemenea, se ocupă și de naratologia contemporană, cu un interes deosebit pentrru scrierile legate de câmpul muncii, cu implicări sociale și politice. A îngrijit colecția de eseuri Scritture di resistenza. Sguardi politici dalla narrativa italiana contemporanea (cu Stefano Jossa, Carocci, 2014) și Overcoming Postmodernism: the debate on New Italian Epic (Journal of Romance Studies 10:1, 2010).  Predă discipline literare la liceu.

Literatura română se bucură de o robustă și variată producţie. Aceasta este constant tradusă în limba italiană, iar revista ,,Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană. În ce măsură credeți că aceasta este cunoscută în Italia, chiar și printre nespecialiști?

În prezent, literatura română se bucură de un moment de mare avânt, în Italia. Momentan, Mircea Cărtărescu este cu siguranță unul dintre autorii străini de vârf datorită romanului său voluminos Solenoid, îndrăgit mai ales de un anumit tip de public cult și informat, dar cunoscut și de cititori mai generaliști. Emil Cioran face parte integrantă din bagajul fiecărui cititor cult, în vreme ce, din păcate, asupra lui Mircea Eliade continuă să se abată suspiciunea legată de apartenența lui politică, în ciuda faptului că studiile lui sunt considerate de comunitatea științifică, în unanimitate, ca fiind importante pentru istoria religiilor și a mitului. Cei anterior enumerați sunt cu certitudine intelectualii români cunoscuți de toți cei care se dedică literaturii culte, dar și de nespecialiști. În ceea ce privește numeroșii autori prezenți în baza de date a revistei voastre, trebuie să spun că nu-mi sunt cunoscuți, dar cred că acest lucru se întâmplă aproape pentru toate literaturile naționale: avem tendința de a ne interesa de autorii străini în momentul în care ating faima datorită unor premii sau unei opere promovate masiv, datorită unei traduceri din partea unor giganți editoriali și a unei prietenii personale cu intelectuali celebri. Și despre autorii italieni se știu puține în străinătate și există tendința de a citi doar ceea ce este tradus, așadar o parte nesemnificativă din efectiva producție narativă italiană.


Pe lângă Mircea Cărtărescu, Emil Cioran și Mircea Eliade, am putea să-i adăugăm și pe Ana Blandiana, Herta Müller sau Norman Manea. Îi cunoașteți? V-au atras atenția?

Cu excepția Anei Blandiana, ceilalți nu-mi sunt doar cunoscuți, ci sunt autori pe care-i îndrăgesc și a căror lectură o recomand. Herta Müller a cunoscut un moment de mare popularitate după primirea premiului Nobel din 2009. O anecdotă foarte grațioasă mi-a fost povestită de editorul ei italian, Keller, și se referă la șocul de a avea în catalog autoarea căreia i-a fost acordată cea mai înaltă recunoaștere internațională, graba de a retipări cartea și prestigiul pe care autoarea l-a adus catalogului editorului, care de fapt este unul dintre cei mai buni din panorama italiană în ceea ce privește cercetarea și îngrijirea dedicată scrierii narative străine, îndeosebi celei provenind din Europa de Est.


Francesco De Sanctis a scris că literatura unei națiuni formează o „sinteză organică a sufletului și a gândirii unui popor”. Presupunând că literatura este oglinda unei societăți într-un timp determinat și că variază de la o operă la alta, care ar putea fi rolul și funcția scrierii, în momentul istoric în care trăim?

Această întrebare este foarte importantă, deoarece gândirea și opera lui De Sanctis sunt încă relevante în prezent, însă condițiile istorice din țară s-au schimbat radical. De Sanctis vorbea despre rolul literaturii într-o Italie care realizase de curând unitatea națională și care, prin urmare, simțea marea nevoie a unei baze comune, în care să se identifice din punct de vedere lingvistic și cultural. Nu se poate afirma același lucru despre Italia contemporană, o națiune care trăiește o dezbinare politică fără precedent și în care dimensiunea culturală este afectată de raționamente editoriale bazate din nou pe liberul schimb și care contaminează dezbaterea intelectuală, infirmând tocmai acea valoare a literaturii ca „sinteză organică” a sufletului și a gândului. Nu există acum și poate că n-a existat vreodată un popor italian (retorica Risorgimentală trece printr-o etapă de redimensionare), iar dacă admitem că se mai poate vorbi de un „popor”, cu siguranță acesta nu se mai recunoaște în mod omogen într-o literatură națională (sau național-populară, dacă dorim să folosim categoria lui Gramsci). În schimb, se pot identifica diferite grupări sociale, printre care unele interesate de autoreprezentare, iar altele indiferente față de reprezentarea pe care o oferă despre ele autorii italieni. Să ne gândim, spre exemplu, la curentul de scriere ecologistă care se bucură de un moment de succes. Este vorba de texte divulgative în cea mai mare parte, axate pe retorica naturii ca element salvator, scrise, de obicei, de autori cu o pregătire științifică. Ce sinteză organică oferă acest tip de literatură? Se adresează unei clase de mijloc, de la oraș, care nu este familiarizată cu mediile „naturale” și în general cu ecologia militantă. Sau să ne gândim la producția care înregistrează un apogeu de vânzări, şi anume romanul pe care noi, cercetărorii, încă îl încadrăm în subgenul psihologic, relatând întâmplările unor familii burgheze în interiorul cărora au loc tot felul de drame, povestite uneori după preceptul lejerității, preluat de la Italo Calvino și urmat cu sfințenie. Toate acestea într-un moment istoric în care ar trebui pusă în valoare situația extrem de dificilă a unei societăți aflate literalmente în colaps, cum e cea italiană, cu o rată dramatică a șomajului în rândul tinerilor și cu salarii încă prea mici în raport cu costul vieţii de zi cu zi. Condițiile din țară s-au înrăutățit odată cu traseul normativ care a redus în mod notabil măsurile de protecție a muncii, cu urmări foarte grave asupra sănătății mintale a tinerilor care nu mai găsesc puncte de legătură cu generațiile anterioare. Faptul că industria editorială italiană nu mai îndeplinește (așa cum făcea în perioada de după cel de al II-lea război mondial) funcția istorică de a da glas autorilor care reprezintă cu adevărat spiritul – în mod substanțial abătut – al țării, și mai degrabă încurajează publicul larg să se refugieze în narațiuni de pur divertisment, se opune viziunii lui De Sanctis. Pentru a răspunde la întrebare, astăzi rolul și funcția literaturii ar trebui să fie acelea de a reprezenta, prin intermediul tuturor subspeciilor romanului și al producției poetice, transformările epocale pe care le trăim, încurajând cititorii să analizeze în mod critic condiția lor și impactul pe care acest sistem economic îl are, în prezent, asupra dăinuirii speciei și a mediului care o găzduiește.


Lupta politică, aderarea la o cauză. În opinia dumneavoastră, în vremurile noastre astfel de intenții de schimbare socială se pot manifesta prin intermediul Literaturii?

În primul deceniu al acestui secol, genul epic italian contemporan a oferit exemple virtuoase de angajament politic, dar în al doilea deceniu situația s-a schimbat considerabil, mai ales în concomitanță cu degradarea politicii și a informării, precum și cu fragmentarea mișcărilor și grupurilor de apartenență. Actualmente se înregistrează o situație paradoxală: într-un moment istoric în care ar fi necesară strânsa unitate a intelectualilor cu privire la tematici fundamentale precum mediul înconjurător, migrația, munca, ieșirea din marginalitate a grupurilor sociale anterior invizibile, singura prioritate pare a fi aceea de a construi mici facțiuni. Scopul acestei activități lobbyistice subtile și invizibile este exclusiv autopromovarea în rândul premiilor importante, în primul rând Strega, care este și cel mai urmărit datorită creșterii impresionante a vânzărilor pe care o produce. Dar și premiul Calvino (pentru debutanți) și premiul Campiello, finanțat de Confidustria Veneta, sunt atractive și, prin urmare, reprezintă o recunoaștere de valoare intelectuală din partea celei mai puternice elite economice din țară. Este evident că, dacă unele problematici precum dizabilitățile se pot regăsi în logica patronajului care stă la baza recunoașterii valorii literare predominante astăzi în Italia, altele – de pildă conflictul social actual – nu se încadrează în agenda politică a celor care finanțează premiile, prin urmare rămân în afara spectrului de reprezentare. Așadar, putem afirma că astăzi literatura italiană reprezintă o națiune? Eu consider că această datorie de a readuce lupta politică în centrul narațiunilor este îndeplinită de o mică minoritate de autori și de editori foarte curajoși, dar care suferă din cauza lipsei de vizibilitate. Aceasta este o problemă, dat fiind faptul că însăși comunitatea de cititori cărora li se interzice accesul la informații editoriale – cenzurate de mass-media – este de fapt penalizată.


Hegel elaborează o definiție a romanului: acesta reprezintă epopeea burgheză modernă. Lukács afirmă că această specie, fiind produsul burgheziei, este sortită pierii odată cu moartea burgheziei însăși. Bachtin susține că romanul este o „specie deschisă” destinată nu dispariţiei, ci transformării. Astăzi, se remarcă forme „hibride”. Ce tendințe de dezvoltare vedeți pentru o specie literară care eludează constant orice codificare?

Și aceasta este o întrebare centrală în dezbaterea actuală despre literatură și vă mulțumesc pentru că mi-ați pus-o. Romanul este o specie foarte deschisă, care de-a lungul secolelor a cunoscut transformări importante. În momentul de față este preferată forma hibridă, deoarece captează interesul publicului. Trebuie să înțelegem în ce măsură gustul este orientat de piață, dar în general romanul hibrid pare a triumfa mai mult decât ficțiunea pură, atât la editurile mari cât și la cele mici. Nu sunt printre cei care cred că odată cu dispariția burgheziei va dispărea și romanul, fiindcă de fapt proza narativă există încă din perioada clasică. Deocamdată mi se pare că producția s-a stabilizat în forme hibride, cu o reapariție a gustului pentru ilustrație, așadar cu o juxtapunere de forme narative semiotic diferite. Progresiva confirmare din partea criticii academice a calității subspeciilor literare anterior în mare măsură disprețuite (noir, science-fiction și fantastic în primul rând) a permis și în Italia o forțare a limitelor romanului burghez și o reprezentare mai diversificată și mai minuțioasă a instanțelor sociale și politice.


Contemporaneitatea nu contemplă în mod esclusiv doar opoziția dintre oralitate și literatură scrisă, dintre poezie și proză, ci și posibilitatea de a alege între e-book/online și cărțile în format tipărit, între literatura digitală și cea tipărită. Cât este de influențată perspectiva criticilor de farmecul hârtiei tipărite sau, invers, de comoditatea digitală?

După ani de meditație asupra temei, trebuie să spun că citirea pe un dispozitiv nu a avut impactul epocal așteptat. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor legate de textul digital, și eu mă gândeam că vom fi martorii unor schimbări radicale în formele textuale, spre exemplu textul augmentat și toate implicațiile interacțiunii dintre diverse media și suporturi. Dimpotrivă, producția și receptarea textului, și din partea criticii și din partea cititorilor, este doar într-o mică măsură legată de suport. Se pare că cititorii preferă în continuare să citească în format tipărit, în timp ce din partea criticilor nu observ diferențe între receptarea textului tipărit sau digital. În practică, evaluarea unui text nu are legătură cu suportul care-l transmite, așadar, cred că la urma urmei viziunea criticii nu a fost influențată de revoluția digitală, în vreme ce a fost influențată, desigur, în termeni de extindere a platformelor implicate în discursul critic. Dacă la un moment dat, în trecut, criticii preferau să se exprime prin intermediul revistelor tipărite blazonate, astăzi publicarea în cele online este aproape mai căutată, deoarece garantează o vizibilitate majoră din partea criticilor care o preferă.


Literatura contemporană include creațiile unor literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea, dar și în ce priveşte respectarea tradiției. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Cred că există percepții foarte diferite asupra acestui subiect. În general, acesta este un moment bun pentru scrierile feminine, totuși nu sunt sigură că în această producție instanțele feministe sunt reprezentate într-o manieră optimă. Înainte de toate, există o asemenea fragmentare în feminismul italian încât nu putem discuta despre literatura feministă tout court. Este necesar să se cerceteze profund instanțele promovate de această proză și aceeași discuție este valabilă și pentru poezie. Câteodată este vorba despre literatura de empowerment, împrumutată direct din Statele Unite. Este pozitiv faptul că scriitoarele italiene au găsit puterea de a scoate la iveală subiecte scandaloase precum violența domestică și feminicidul, precum și problema foarte răspândită legată de inegalitatea condițiilor de muncă, de exploatarea muncii femeilor în toate domeniile. Literatura feminină italiană este de obicei apreciată, dar, repet, la prima vedere este dificil să înțelegi ce poziții adoptă anumite texte în cadrul universului feminist, și dacă subtextul și mesajele implicite sunt intenționale sau ies la suprafață ca reflexie a pozițiilor celor care le interpretează.


Scriitoarele italiene sunt și au fost sensibile la diferite ideologii, viziuni asupra lumii, sensibilități politice și filosofice; personalități diferite între ele și adesea absolut ireconciliabile. Reușiți să vedeți un fil rouge care leagă multiplele și diversele reprezentări ale literaturii declinate la feminin?

Nu, așa cum spuneam mai sus, nu există niciun fil rouge. Desigur, este prezentă o legătură de prietenie și colaborare între anumite grupuri de scriitoare, dar literatura feminină de astăzi este mai degrabă un haos, din care se remarcă anumite voci de mare relevanţă. Fără îndoială, tema care le unește este aspectul de agency feminin, dar, fiind vorba despre un subiect complex și, mai ales, având în vedere că în feminismul european și italian se regăsesc, pornind de la originile lor, voci diferite și disonante, fiecare autoare se bazează pe referințele în care se identifică cel mai bine, fără să se contureze un adevărat laitmotiv. Câteodată, precum în cazul Elenei Ferrante, tema este cea a prieteniei feminine sau, în alte cazuri, poate fi cea a memoriei afective pe modelul Nataliei Ginzburg, dar nu lipsește nici tema violenței, inclusiv din perspectiva Lgbtq.


Au trecut mai mult de treizeci de ani de la publicarea primelor cărți din așa-numita literatură a migrației. Credeți că aceasta primește suficientă atenție? De asemenea, considerați că a influențat oarecum producția literară a autorilor autohtoni?

Din păcate, nu cred că i se acordă atât de multă atenție pe cât ar trebui, având în vedere implicarea directă a Italiei în chestiunea migraţiei economice și climatice, în special din Africa. Nu-mi este clar la ce se face referire prin termenul autohtoni. Dacă se face referire la autoare și autori afro-italieni și de alte proveniențe, nu cred că scrierile despre migrațiile italiene le-au influențat felul de a-și povesti identitatea, ci din contră. Cu foarte puține excepții, viziunea italiană este puternic condiționată de lipsa unei abordări critice și a unei distanțări clare față de trecutul colonial fascist. Și consider că acest fapt împiedică literatura migranților să-și joace în prim-plan rolul pe care ar trebui să-l aibă în literatura italiană contemporană.