Cristina A. Bejan: „Sunt o activistă și o războinică a justiției sociale”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Cristina A. Bejan (pseudonim: Lady Godiva) este o cunoscută scriitoare, profesoară și animatoare culturală româno-americană, deținătoare a mai multor premii. A debutat cu volumul de poezie Cai verzi pe pereți (Green Horses on the Walls, Finishing Line Press, 2020), iar ca istoric, cu Intelectualii și fascismul în România interbelică: Asociația Criterion (Intellectuals and Fascism in Interwar Romania: The Criterion Association, Palgrave Macmillan, 2019), ambele distinse cu numeroase premii. Cristina a crescut în Durham, Carolina de Nord, cea mai vie amintire pe care o păstrează din copilărie fiind cea despre Revoluția din 1989, ca urmare a căreia familia sa a putut, în sfârșit, să revină în România după o lungă perioadă. Pe partea românească, rădăcinile Cristinei se află la Galați, iar pe partea americană, se trage din Colorado – New York – Maryland. Locuiește în Denver, Colorado, împreună cu partenerul ei și cu cele două animale de companie pe care le prezintă drept „copiii cu blană”, într-o casă pictată în culorile curcubeului. După ce a absolvit cu onoruri Facultatea de Filosofie de la Universitatea Northwestern, Cristina Bejan a obținut un doctorat în istorie la Universitatea Oxford în calitate de bursier Rhodes, desfășurându-și o parte din cercetările doctorale, în calitate de bursier Fulbright, la Universitatea din București. În prezent, predă istorie și studii teatrale la Metropolitan State University din Denver și se consideră o „creativă” cu normă întreagă. Scrie piese de teatru, spoken word și conduce organizația de promovare artistică „Bucharest Inside the Beltway”.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Voi aborda această întrebare în calitate de dramaturg și de istoric. Autoarele de dramaturgie sunt extrem de nereprezentate în SUA, atât la nivelul producțiilor, cât și la cel al publicațiilor. Și astăzi, în 2022, doar o mică parte din piesele de teatru puse în scenă în această țară sunt semnate de femei sau, cu atât mai puțin, de autori BIPOC (persoane de culoare) – deci canonul este alcătuit încă, predominant, din operele unor bărbați albi. A fi istoric în mediul academic este ceva mai bine – chiar dacă există mai puține locuri de muncă oferite femeilor la universitățile din SUA, văd la fel de multe cărți de istorie (domeniul meu) publicate de femei ca și de bărbați. Poate pentru că fac eu parte dintr-o rețea feministă! Dar în ceea ce privește bursele, cred că femeile sunt din ce în ce mai prezente. În ceea ce privește însă practicile de angajare la universități – asta e o altă poveste. Și, din nou, realitatea este că e chiar mai greu pentru autorii BIPOC – așa încât, dacă aveți mai multe identități marginalizate, va fi semnificativ mai dificil să vă găsiți locul în mainstream-ul american.
Eu însămi am trecut dincolo de barierele pomenite mai sus, în mare măsură, pe cont propriu. Nu aștept de la instanțele tradiționale să-mi producă piesele. Îmi găsesc colaboratori locali și o fac singură, lucrând adesea cu companii locale. În Carolina de Nord, îmi autoproduceam piesele încă de la 14 ani. Am fondat prima mea companie de teatru în timp ce făceam studii postuniversitare la Oxford, în 2005 – era o companie de teatru „feminină”! Jucam piese scrise de femei, cu actori exclusiv femei. Cât timp am locuit în Vanuatu (Pacificul de Sud), am lucrat în domeniul teatrului pentru promovarea cauzei femeilor, colaborând cu creatori indigeni și internaționali, și am produs piese originale în două teatre locale. La întoarcerea în SUA, în calitate de bursier „Ion Rațiu” la Universitatea Georgetown, am regizat și produs un spectacol cu distribuție exclusiv feminină a piesei Zalmoxis a lui Lucian Blaga. Când acea perioadă a vieții mele s-a încheiat, am înființat organizația Bucharest Inside the Beltway (BIB), împreună cu autoarea dramatică și antropologul Rucsandra Pop – și de atunci mi-am produs propriile piese și am pus în scenă diverse autoare prin intermediul BiB. Sfatul meu pentru toți creativii este să nu aștepte ca altcineva să le dea undă verde: „Descurcaţi-vă singuri”!
Din păcate, însă, nu doar patriarhatul e un obstacol în calea publicării femeilor, ci și femeile se pot împiedica una pe alta. De aceea este atât de important să ne sprijinim reciproc, pentru că energia bună (karma!) ți se întoarce atunci când ai cea mai mare nevoie de ea.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Trebuie să mărturisesc că răspunsul meu la această întrebare va fi neconvențional și poate părea chiar ciudat, pentru că eu nu cred în succesul tradițional. Și, din moment ce nu sunt un autor care „joacă jocul”, înseamnă că de fapt nu știu cum să joc jocul pentru a obține succesul literar în spațiul nord-american. Pot să vă spun că nu cred în masteratele în domenii creative (Masters of Fine Arts, care sunt extrem de scumpe în SUA) – nu văd rostul să intri în datorii nebunești, să riști falimentul financiar pentru tot restul vieții pentru a publica ceva într-un jurnal obscur pe care nu-l citește nimeni. Masteratele nu îți oferă nicio garanție a succesului literar, ba cred că pot chiar să te încurce atunci când trebuie să găsești soluții pentru a te întreține la modul realist, astfel încât, de fapt, să poți să scrii. Ceea ce face posibil scrisul meu este „slujba mea de zi”, care e predarea istoriei. Cunosc ce înseamnă sărăcia, cum e să fii un artist rătăcitor înfometat, am fost o boemă timp de mulți ani. E o viață grea, care, în realitate, te împiedică să fii creativ – pentru că ești consumat de stresul supraviețuirii. Sfatul meu (nesolicitat) este să obțineți o educație care să vă asigure un loc de muncă, pentru a fi protejați în timp ce vă urmăriți visele creative.
Toate acestea se leagă, de asemenea, de presiunea societății americane de a „compartimenta” lucrurile – adică de a alege să faci un singur un lucru și de a-l face doar pe acesta. Ai un masterat în business? Intri în finanțe. Ai făcut facultatea de actorie? Ești actor. Există puțin loc pentru nuanțe și oamenii cu personalități pluridimensionale în societatea noastră, ceea ce te pune într-un fel de cămașă de forță. Dar tocmai faptul că ai o personalitate pluridimensională, mai multe interese, debușee creative, hobby-uri face ca universul tău creativ să fie mult mai bogat și mai distractiv. Iar faptul că există interes pentru ceea ce faci te scapă de presiunea de a scrie tot timpul. Scriu doar când am chef – asta am învățat de la tatăl meu. Pentru că, dacă scrii numai atunci când vrei, scrisul devine asociat cu bucuria – nu este o muncă. Totuși, veți vedea scriitori în această țară care se plâng mereu că a scrie e un lucru foarte dificil. De ce? Închideți computerul și apucați-vă de altceva, întoarceți-vă la ecran mai târziu.
Deci, în opinia mea, nu există o formulă pentru „succes” și cred cu tărie că trebuie să definești succesul în termenii tăi proprii, altfel vei fi mereu dezamăgit. Chiar și mințile mari care câștigă cele mai prestigioase premii rareori se bucură de ele, pentru că se gândesc mereu la următorul lucru pentru care să intre în competiție. Pentru a răspunde mai precis, cred că afilierea instituțională în cazul istoricilor, al universitarilor, este enorm de importantă. Chiar și numai să poți trece numele unei universități în dreptul numelui tău înseamnă o diferență enormă. În ceea ce privește programele de rezidențiat, programele literare, editurile, revistele... sinceră să fiu, încă învăț toate chestiile astea. De fapt, sunt o autoare de dată recentă – mi-am publicat cartea de istorie în 2019, iar colecția de poezie în 2020. Aștept cu nerăbdare să explorez astfel de oportunități în viitor. Următoarea carte pe care o voi publica este un volum de piese de teatru (patru din cele nouăsprezece piese pe care le-am scris).


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Scriu în multe genuri – piese de teatru, poezie vorbită (spoken word), texte academice (istorie), eseu și non-ficțiune creativă. Ca dramaturg, îmi place să experimentez cu tipuri diferite de piese: comedie, satiră/teatru absurd, tragedie, teatru politic, activist, fantezii, piese istorice, piese de mari dimensiuni, într-un act, de 10 minute etc. Numele meu de scenă este Lady Godiva, un nume care mi-a fost dat acum aproape 20 de ani, și îmi interpretez poezia pe scene la care publicul are acces deschis (open mic) încă din 2010. Poeziile mele sunt în mare parte în engleză, română și franceză, dar, de fapt, am început să scriu poezie în limba germană. Germana era limba străină pe care o învățam la școală în Carolina de Nord și îmi amintesc că noaptea îmi mâzgăleam în caiete secretele literare în germană, care a devenit apoi și limba mea de îndrăgostită. Una dintre principalele motivații era aceea că, dacă îmi scriam poeziile în germană, părinții mei nu le puteau citi. Studiaseră și ei, puțin, limba germană, dar nu aveau fluența mea, așa că germana a fost primul meu limbaj creativ, în care mă simțeam în siguranță, la începutul devenirii mele ca scriitoare.
La română am ajuns pe când trăiam în România cu o bursă Fulbright. Mi-am forțat prietenii să vorbească românește cu mine! Am devenit fluentă (da, am făcut-o, deşi acum poate părea greu de crezut...) și am început să scriu în română. Cât despre franceză, deja o învățasem la școală. Apoi am învățat limba care se vorbește în Vanuatu, în Pacificul de Sud, limba bislamă – care este o combinație de engleză și franceză, la fel ca creola și alte limbi pidgin din Caraibe și Africa de Vest.
De inspirat, mă inspir aproape de peste tot! Arte vizuale, muzică, spoken word, cărți de istorie, plimbări în cartierul meu și în Munții Stâncoși cu fiica mea cea îmblănită, Pickles, discuții cu prietenii, familia și studenții mei, strămoșii mei (atât partea română, cât și cea americană), experiențele mele de viață, colaboratorii mei creativi, spectacole de teatru, expoziții, baruri cu narghilea, open mic, yoga (cândva am predat yoga), baruri de pe acoperiș, cafenele, terase, conversații, povestea umanului în toate formele ei. Trebuie să recunosc că de obicei nu mă uit la televizor, ceea ce este foarte surprinzător pentru majoritatea americanilor, deoarece trăim într-o cultură obsedată de televiziune. Nu mă uit la programe TV, nici la filme de ficțiune, dar iubesc enorm sportul (în special baschetul și tenisul, tatăl și bunicul meu au lucrat amândoi ca profesioniști în acest domeniu) și documentarele (pe teme de natură, politică, istorie – în special documentare cu ajutorul cărora pot călători peste tot în lume).


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Da, absolut, cred în literatura angajată – de fapt, numai cu asta mă ocup. Sunt, în inima mea, o activistă și o războinică a justiției sociale, „dintotdeauna” am fost. Eram liceana aceea care vinde prăjituri făcute în casă pentru a contribui la lupta împotriva genocidului din Bosnia și Rwanda, am înființat cluburi pentru a lupta împotriva opresiunii, inclusiv primul grup studențesc „Gay Straight Alliance” (drepturile LGBTQIA+) din Carolina de Nord, când în SUA tocmai începea să se vorbească despre drepturile homosexualilor. Îmi amintesc că a trebuit să explic familiei mele de ce acest lucru era atât de important, fiindcă era încă atât de nou pentru toată lumea în anii ’90, când abia ieșeam din criza tragică, mortală, provocată de SIDA – și era atât de misterios și de înfricoșător. Iar după liceu, nu m-am mai uitat niciodată în urmă. Pentru mine fiecare pas de atunci înainte a fost parte din lupta pentru drepturile omului, șanse egale și libertate pentru fiecare ființă umană din întreaga lume. Și tot ceea ce scriu (de la istorie la spoken word, la piese de teatru) este motivat de acest scop.
În ceea ce privește scrisul, am avut o bursă dedicată studierii Holocaustului (cu scopul de a documenta și de a preveni genocidul global): am lucrat ca cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului al Statelor Unite din Washington DC timp de mulți ani și am publicat 64 de articole despre locurile unde s-au petrecut deportări în Africa, Franța și Europa de Est (și am contribuit la prezentarea generală a continentului african) pentru volumul trei din  Enciclopedia lagărelor și ghetourilor, editată de muzeu. Lucrarea mea de doctorat și totodată prima mea carte (publicată de Palgrave Macmillan) este o investigație a motivelor pentru care fascismul s-a dovedit atractiv pentru intelighenția României în anii 1930 (spre exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica), conducând la prăbușirea democrației, și este, de asemenea, o biografie a Asociației bucureștene Criterion. Criterion a fost o instituție culturală democratică, iar cartea mea e primul studiu aprofundat, în limba engleză, dedicat acestui grup. Sper că reprezintă o contribuție la studiul extremismului în general și un apel la lupta pentru democrație, cu orice preț. Și creațiile mele de spoken word se referă la probleme concrete: crimele României comuniste (sursa de inspirație fiind propria mea istorie familială), conștientizarea problemelor legate de sănătatea mintală și combaterea agresiunii sexuale.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da, așa cum arătam mai sus, atât cărțile mele de istorie, cât și cărțile de poezie sunt în mare parte despre România. Am scris și piese care sunt inspirate de România. Piesa mea recentă J’y suis, j’y reste  / Here I am, here I stay (publicată în volumul Voci în mișcare, editat de Domnica Rădulescu și Roxana Cazan) se referă la experiența imigrantului exilat în Statele Unite în timpul comunismului și este, de fapt, un omagiu adus tatălui meu și luptelor sale, și triumfului final. Prima mea piesă de mai mari dimensiuni, Cei care nu au încetat să gândească (titlul fiind un citat celebru al legendarei activiste române pentru drepturile omului Doina Cornea), conține o poveste atât românească, cât și universală. Am petrecut o vară în România în timpul facultății, pentru un internship la Freedom House. Vara aceea m-a transformat și m-a făcut să mă întreb cum pot oamenii să profite de libertatea recent regăsită. Piesa, pe care am scris-o când m-am întors la facultate, este o fantezie distopică despre societățile eliberate recent, despre rolurile pe care le joacă oamenii și despre motivele pentru care schimbarea este atât de dificilă. Această piesă s-a jucat la Oxford cu casa închisă și face parte din colecția la care lucrez acum. Comedia intitulată Afacerea fericirii (The Happiness Business) este despre o familie de români care conduce o agenție de turism în Myrtle Beach, Carolina de Sud. România e sursa inspirației pentru mai multe dintre piesele mele, dar poate în moduri mai puțin evidente.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Da – ambele mele cărți au fost traduse în limba română și urmează să apară în România. Am publicat și în reviste literare românești și am colaboratori români în toate domeniile creative/academice. Prin organizaţia „Bucharest Inside the Beltway”, sunt în permanență în dialog cu artiști din România. Și anul trecut am primit o invitație de la primarul Sibiului să-mi lansez cartea de poezie în România. Așa că am plănuit să-mi transform poeziile într-un one-woman show pe care să-l duc în România – sper chiar să fie un turneu! Iar la un moment dar voi merge și la București, pentru lansarea cărții de istorie.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

În primul rând în engleză, dar și în română, germană, franceză și bislamă. În anii 1980 și ’90, în Carolina de Nord, nu am crescut vorbind românește. În copilăria mea (pe vremea Războiului Rece), tatăl meu fusese etichetat ca „inamic al statului” pentru că fugise din România în 1969. Nu s-a mai întors timp de două decenii și nu și-a revăzut propriul tată. În anii ’80, familia mea nu credea că vom merge vreodată în România. La fel ca atâtea familii est-europene, nu credeam că Războiul Rece se va sfârși. Așa că vorbeam doar în limba maternă, engleza, pe care între timp tatăl meu o îmbrățișase ca pe deplin a lui, identitatea lui fiind americană. Eram o familie americană amestecată. Am început să învăț limbi străine la școală, iar în anii ’90, când România s-a deschis către noi și către lume, am început să ne petrecem verile acolo și tatăl meu a invitat mulți profesori și studenți români în Carolina de Nord. Așadar, faptul că am fost parte din această comunitate de români din Durham în anii ’90 m-a făcut să îmi doresc foarte mult să-mi explorez identitatea și rădăcinile românești. Ca absolventă de liceu, părinții mei m-au trimis în România la o școală de vară în limba română – și restul este istorie. De atunci îmi îmbunătățesc continuu limba română!


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Ei bine, eu n-am simțit niciodată că aparțin de Durham, Carolina de Nord, unde am crescut, așa că poate că eram în exil încă de atunci. Există o mulțime de identități cu cratimă în SUA, deci cred că a fi româno-american e doar o dimensiune a frumosului caleidoscop oferit de așa-zisul melting pot al acestei țări. Într-un loc al atâtor diaspore, e frumos să aparții uneia dintre ele, dar eu mă simt, de asemenea, 100% americancă. Mă consider o americancă urbană, iar cultural aparțin mai ales orașelor de pe Coasta de Est. Aș spune că o mare parte din cultura care mă inspiră este cultura afro-americană. În asta constă frumusețea în SUA, în faptul că, în diversitatea noastră, ne putem inspira unii pe alții și că, la intersecția atâtor exiluri, ne putem construi o casă împreună, aici.
Am trăit, de asemenea, în țări în care a fi „româno-american” era total irelevant: în special în Sri Lanka și Vanuatu. Acolo am devenit mai conștientă că am o prezență și o identitate colonială, cu care m-am simțit foarte inconfortabil, motiv pentru care, în cele din urmă, am renunțat cu totul să mai lucrez în domeniul dezvoltării internaționale. Cât despre ce înseamnă a fi român în România față de a fi român în diaspora, ei bine, din păcate, există multă discriminare și mult nativism în ambele spații și atât eu, cât și alți artiști cu dublă identitate am întâlnit români care ne spun că „nu suntem suficient de români”. Vestea bună e că această critică nu vine niciodată de la oameni la care țin, prietenii și colegii mei români mă îmbrățișează așa cum sunt, 100%. Iar eu îi îmbrățișez la rândul meu. Și trebuie neapărat să mai adaug ceva: Bucureștiul e orașul meu favorit din întreaga lume, iar Denver, Colorado, e casa mea.