Daniela Marcheschi: „Ana Blandiana ar merita Premiul Nobel”

Revista noastră continuă anchetă în domeniul criticii literare în Italia, realizată de Afrodita Ciochin și Giusy Capone, abordând diferite subiecte de actualitate, cu o amplă cercetare asupra receptării literaturii române în Italia, o temă care ne interesează în mod deosebit.  
Invitata rubricii Întâlniri critice este Daniela Marcheschi, critic, cercetător, profesoară de literatura italiană și de antropologia artei, personalitate cu o amplă deschidere interculturală și de faimă internațională. Pe lângă numeroasele lucrări traduse în mai multe limbi, a îngrijit, în cadrul colecției „Meridiani” de la Mondadori, unele opere ale lui Carlo Collodi (1995), Giuseppe Pontiggia (2004) și Gianni Rodari (2020), și a publicat volumul de critica și teoria literaturii Il Sogno della letteratura (Visul literaturii) (Gaffi, 2012). Este directorul științific al Fundației Dino Terra și a îngrijit, pentru editura Marsilio, La figura e le opere di Dino Terra nel panorama letterario ed artistico del ’900 (Figura și operele lui Dino Terra în panorama literaturii și a artei secolului XX) (2009), romanul Ioni (2014), Letteratura e Psicanalisi (Literatură și Psihanaliză) (2017) și primele trei volume din Letteratura e giornalismo (Literatură și jurnalism) (2017, 2019, 2020).


Doamnă profesoară Marcheschi, poeziile dumneavoastră sunt publicate și în limba română, în antologia Poeți italieni de azi, îngrijită de Eliza Macadan. În vremuri care, din punct de vedere politic, social și economic, reclamă nevoia stringentă de a avea un dialog cu noi înșine, conflictul lăuntric poate fi  atenuat prin Poezie?

Personal, consider că Poezia este, întâi de toate, expresie și cunoaștere, artă sau materie formată, adică frumusețe, cum afirma deja Schiller. Înseamnă a locui în interiorul cuvântului, a-l conduce spre cel mai înalt grad al expresivității (după cum observa Pound), pentru a putea „cânta”, adică, după semnificația etimologică a verbului, „a spune cu voce tare”: a spune tot ceea ce ne apasă, tot ceea ce gândim, tot ceea ce simțim, decantând în construirea Formei. Marea artă poetică este mereu în opoziție cu lumea; îi infuzează o nevoie de a fi, oferindu-i, la fel ca și nouă, muritorilor de rând, cititorii, un destin al realizării. Poezia poate fi și o consolare, dar cu siguranță nu poate fi o eliberare, o terapie a conflictelor proprii, personale sau interioare, care sunt și ele firești în viață. Acestea trebuie să fie exprimate într-o manieră precisă, adică inter-subiectivă: pentru acel sine care coincide cu ceilalți, cum spuneau Giorgio Caproni și Giuseppe Pontiggia. Așadar, Poezia este, mai degrabă, în sensul vechi al termenului, catharsis: o deplinătate a sentimentului și a cunoașterii dobândite, care te poartă într-o dimensiune superioară, de unde poți privi lumea cu un ochi limpede, perfect conștient de existența Binelui și a Răului.


Dacă este să vorbim despre literatura română, ce poeți și prozatori v-au atras atenția?

Unii care au scris în română și alții care au scris și în alte limbi: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, cărora li se datorează unele lucrări extrem de importante asupra artei (Orizont și stil), Paul Celan, Ana Blandiana, care ar merita Premiul Nobel (sper ca intelectualii și instituțiile româneşti să prezinte o solicitare, în acest sens, Academiei Suedeze), și pe care am avut plăcerea de a o cunoaște personal. Dar pot numi și pe Tristan Tzara, teatrul lui Ionescu și gânditori precum Mircea Eliade și Emil Cioran. Însă trebuie să reamintesc, mai ales, întâlnirea decisivă cu operele intense, originale, ale lui Constantin Noica: un mare gânditor, care aș vrea să fie apreciat mai mult, la nivel internațional, pentru luciditatea cu care a conturat cele „șase maladii ale spiritului contemporan”, prin care ne-a ajutat să nu cădem în ispita nihilismului; în orice caz, în brațele absoluturilor de orice fel, fără a fi relativiști.


Literatura română se bucură de o robustă și totodată variată producţie. Aceasta este constant tradusă în limba italiană, iar revista ,,Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană. În ce măsură credeți că aceasta este cunoscută în Italia, chiar și printre nespecialiști?

Mircea Eliade și Emil Cioran sunt cunoscuți de către marele public cultivat. Tzara, Celan, Ionescu, la fel. Blaga și Noica (unele lucrări ale celui din urmă fiind traduse în ultimii treizeci de ani) mi se par a fi încă autori de nișă, și este un adevărat păcat, deoarece gândirea lor ajută la ieșirea din ariditatea unei culturi din păcate stagnantă, repetitivă, a unei perioade pe care eu prefer să o numesc interminabilul secol (și ultimele fapte o atestă): secolul XX.


Francesco De Sanctis a scris că literatura unei națiuni formează o „sinteză organică a sufletului și a gândirii unui popor”. Presupunând că literatura este oglinda unei societăți într-un timp determinat și că variază de la o operă la alta, care ar putea fi rolul și funcția scrisului, în momentul istoric în care trăim?

Sunt de acord cu De Sanctis. Literatura noastră, încă în mod tipic multilingvă (dacă ne gândim la poezia dialectală), este oglinda multiculturalismului constitutiv al identității italiene. Fiecare italian are o identitate națională, una regională sau a orașelor/statelor din trecut și, în unele cazuri, chiar mai multe. Mă gândesc, de exemplu, la un scriitor precum Carmine Abate: italian, calabrez, având, de asemenea, o cultură și o limbă arbëreshë, pentru că este un descendent al albanezilor care s-au stabilit în sudul Italiei între secolele al XV-lea și al XVIII-lea. De asemenea, a locuit în Germania pentru o lungă perioadă de timp.
În rest, în dialogul platonic Fedru (§ LX), Socrate observă că scrisul este foarte asemănător picturii. A scrie înseamnă, etimologic, „a grava” tăblița de argilă cu un stylus, „a lăsa niște urme”: o urmă umană, eternizarea memoriei individuale și colective (a se vedea Jan Assmann). Scrisul ca o altă modalitate de a oferi o reprezentare vizuală a lumii în literatură. Aceasta din urmă, la fel ca și celelalte manifestări ale culturii umane (știința, filozofia, biologia etc.), este tocmai o cale de a dobândi o cunoaștere despre sine și despre semeni, despre felul omului de a simți, pentru a crea mijloace de gândire diferite de cele ale medicinei, spre exemplu, dar necesare, complementare. Dar, mai ales, pentru a exprima. Este, de asemenea, un mod pentru a ne salva pe noi înşine și lumea, așa cum ne învață Dante. Scriem și pentru a lăsa o mărturie de neșters, pentru a transmite mai departe o amintire, pentru a construi astfel și identitatea unei națiuni. Astăzi, când pentru școală este tot mai greu să ofere in primis, o bază de lectură, se susţine, din păcate, o idee nu prea bună despre scris și despre literatură: pliată pe ea însăși, autoreferențială, sau plină de clișee, vizând, în principal, scopuri comerciale sau de divertisment. În schimb, scrisul, în literatură, ar trebui să aducă întrebări legate de Bine și de Rău, de Adevăr: doar așa ne poate interesa, ne poate privi îndeaproape. Altfel, de ce să citești? De ce să ne lăsăm „gravați” de cuvinte și să „gravăm” prin cuvinte?


Literatura contemporană numără literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea, dar și în ce priveşte respectarea tradiției. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

În Italia au fost și sunt câteva femei-poet – spre exemplu, Margherita Guidacci, Amelia Rosselli, Jolanda Insana, Cristina Annino, Assunta Finiguerra, Anna Cascella, Margherita Rimi – foarte inovative pe planul limbajului și al temelor propuse. Printre naratoare, în afară de Fausta Cialente, cu orizonturi într-adevăr largi și cu teme de impact (colonialismul, iredentismul, universul feminin etc.) sau mult prea cunoscuta Elsa Morante, asupra căreia este inutil să ne oprim, dar care a revitalizat romanul din secolul al XX-lea, propunând și stiluri formale ale literaturii pentru copii, aș dori să menționez aici pe Clara Sereni, prima care „jonglează” cu activitățile casnice, gătitul și povestirea, dar care, din păcate, a murit în vara anului 2018. O femeie care știe să nareze, chiar dacă uneori exagerează, este astăzi Melania G. Mazzucco, care a primit deja premii importante. Printre tinerele care acum își încep cariera, talentate îmi par și Claudia Durastanti și Giulia Caminito: pentru ceea ce povestesc despre femeia de astăzi și nu numai, dar și pentru felul cum povestesc. Se simte o prospețime și, de asemenea, o necesitate autentică de a povesti.
Totuși, femeia care scrie în Italia contemporană continuă să aibă o viață grea, chiar dacă lucrurile s-au îmbunătățit, cu siguranță. Mai ales dacă este liberă și independentă, într-o societate în care predomină clientelismele și diferite dependențe, femeia este penalizată și valoarea ei este mai puțin recunoscută decât cea a bărbaților, care sunt mai conectați la grupuri, roluri importante etc.


Scriitoarele sunt și au fost sensibile la diferite ideologii, viziuni asupra lumii, sensibilități politice și filosofice; personalități diferite între ele și adesea absolut ireconciliabile. Reușiți să vedeți un fil rouge care leagă multiplele și diversele reprezentări ale literaturii declinate la feminin?

Rafinamentul de a sonda psihicul, sentimentele fundamentale ale femeilor și ale bărbaților, fațetele copilăriei, rolul femeii prinsă între îndatoririle sociale și nevoia de a exista pe deplin ca persoană, asuprirea nedreaptă, curajul feminin și capacitatea de a privi mai departe și mai sus, chiar și printre anumite, inevitabile, contradicții.


Contemporaneitatea nu contemplă în mod esclusiv doar opoziția dintre oralitate și literatură scrisă, dintre poezie și proză, ci și posibilitatea de a alege între e-book/online și cărțile în format tipărit, între literatura digitală și cea tipărită. Cât este de influențată perspectiva criticilor de farmecul hârtiei tipărite sau, invers, de comoditatea digitală?

Un critic care pornește în căutarea literaturii, precum căpcăunul din basm, ce „simte miros de carne de om”, ei bine, cel care se gândește la literatură și o are în vizor, puțin este interesat de felul în care o receptează și de suportul pe care o citește: este ascultată, interpretată sau rostită de cineva, nu neapărat de un actor, este citită pe pereți, pe hârtie, pe computer, pe ebook etc. Orice mijloc este bun. Punctul fix este cuvântul, necesitatea sa substanțială: sensurile sunt cele care contează sau, mai bine zis, ceea ce este rostit, adică Forma.


Au trecut mai mult de treizeci de ani de la publicarea primelor cărți din așa-numita literatură a migrației. Credeți că aceasta primește suficientă atenție? De asemenea, considerați că a influențat oarecum producția literară a autorilor autohtoni?

O oarecare atenție din partea mass-mediei și a televiziunii există, cu siguranță, însă aceasta ar putea fi mai amplă. Italia pare încă a nu asimila întrutotul semnificațiile aduse de o realitate globalizată, urgența de a gândi și a de aprofunda, într-o manieră nouă, un concept de identitate mult mai deschis decât este deja, în mod obișnuit, pentru un italian. Într-un moment în care cultura pare a fi tot mai abandonată, iar în locul ei apar surogate, este mai ușor pentru prejudecăți de orice fel să își întindă propriile rădăcini, chiar și în locurile în care nu ne-am aștepta (în licee, universități). Din câte știu eu, în acest moment, nu mi se pare că influența asupra autorilor autohtoni și asupra producțiilor lor este atât de substanțială. Să nu uităm că Italia este, într-adevăr, o țară dezvoltată, dar, din cele o sută cinci orașe (adică centre cu cel puțin șaizeci de mii de locuitori), doar două au un număr de locuitori care depășește milionul (Milano și Roma); iar Napoli și Torino depășesc această cifră doar datorită zonelor urbane. Alte unsprezece orașe au între două sute de mii și șase sute de mii de locuitori sau puțin mai mult de atât; iar douăzeci și nouă au între o sută și două sute de mii de locuitori: celelalte șaizeci și șase au între șaizeci de mii și o sută de mii de locuitori. Nu mai luăm în considerare și centrele mai mici și satele care nu sunt întotdeauna mici... Comunele italiene sunt șapte mii nouă sute patru; astfel, scăzând numărul orașelor, calculul se face repede. O astfel de împărțire permite Italiei să păstreze multe caracteristici specifice, culturi, limbi, obiceiuri și tradiții extrem de diferite și chiar arhaice, dar îi permite și să păstreze o oarecare închidere. Mai mult decât atât, având în vedere viteza și facilitățile oferite de rețelele stradale, feroviare, aeriene, nu toți scriitorii sau intelectualii trăiesc în marile capitale ale editurilor, unde viața metropolitană este mai obositoare, dar și mai brăzdată de incertitudinile și de efectele noului.


Acesta este anul Pasolini în Italia. El a formulat, în toate scrierile sale, o întrebare referitoare la sensul vieții, la suferință și la moarte. Ați putea sintetiza moștenirea lăsată de Pasolini?

Personal, consider că Pasolini a contribuit la relansarea unor valori precum libertatea, capacitatea de a vedea lumea din perspectivă artistică, punctând asupra curajului intelectual și asupra nevoii stringente de a restitui literaturii ce i se cuvine de drept: ceea ce i-a fost luat de un secol și mai bine de decadentism și de rămășițele epigonice ale acestuia. În pofida pesimismului său, Pasolini crede în necesitatea de a rosti totuși cuvântul – un cuvânt pătruns de un impuls etic – și de a se opune lumii prin acesta. Tocmai datorită acestei deplinătăți, datorită acestei încrederi în valoarea semnificației, de care se face garant, cu toată ființa sa, cu toată viața sa, cel care rostește cuvântul, Pasolini ne vorbește și astăzi cu o tristețe și o tărie a adevărului pe care nu putem să nu le simțim ca fiind ale noastre.
Totuși, există și contradicții conceptuale și aporii induse în gândirea sa de anumite psihologisme, vitalisme și alte simplificări, despre care am scris (Sciascia e Pasolini: Intellettuali, aporie, verità / Sciascia și Pasolini: Intelectuali, aporii, adevăruri) într-un volum recent, ce include diferiți autori, îngrijit de Filippo la Porta, Gli ultimi eretici (Ultimii eretici), apărut la editura Marsilio. Trebuie să fim conștienți pe deplin de toate acestea. Poate fi de folos, în acest sens, lectura, în paralel, a altor scriitori/poeți și gânditori, precum: Sciascia, Noventa, Quadrelli și, bineînțeles, Fortini.

Există și este definibilă o actualitate pasoliniană pentru autorii care au apărut după data de 2 noiembrie 1975, ziua morții lui Pasolini?

După cum am spus în prima parte a răspunsului anterior, da, cu siguranță. Dar, în general, desigur, în general, o repet, mulți dintre noii autori ar părea puțin interesați de conceptul puternic de literatură, fiind, în schimb, interesaţi mai mult de piață, de televiziune și altele asemănătoare. Literatura, scrisul sunt discipline dure, necesită studiu, efort, să ai ambiții mari și să rămâi umil. Să construiești și să privești în sus.