Diana Manole: „Trăiesc şi scriu într-o tranziţie continuă”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Absolventă a Universităţii Bucureşti, Secţia de Limbi Moderne (1991) şi a UATC, Secţia Regie Teatru (1996), Diana Manole a emigrat în anul 2000 în Canada, unde şi-a continuat studiile universitare. A fost primul imigrant care a terminat un masterat în ziaristică audio-vizuală la Universitatea Carleton din Ottawa, urmat de un doctorat în istoria şi teoria teatrului la Universitatea din Toronto. A publicat o serie de studii în Canada, SUA şi Marea Britanie, iar împreună cu profesorul american Vessela Warner a coordonat o colecţie internaţională de articole, Staging Postcommunism: Alternative Theatre in Eastern and Central Europe after 1989 (Punând în scenă post-comunismul: teatrul alternativ în Europa Centrală şi de Est după 1989, University of Iowa Press). Din 2006, Diana Manole predă la universităţi din Canada cursuri de teoria şi istoria teatrului, teoria culturii, regie de teatru, scriere creativă, precum şi de literatură engleză, canadiană şi anglofonă. Este membră în Uniunea Scriitorilor din România, UNITER, Asociaţia Canadiană de Studii de Teatru, Liga Poeţilor Canadieni şi Asociaţia Traducătorilor Literari din Canada. Ca scriitoare, a debutat editorial cu volumul de versuri Bărbaţi şi femei. 29 în ordine alfabetică (Phoenix, 1996), urmat de alte cinci cărţi de poezie, incluzând Tabieturi de seară (Eminescu, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti), precum și de Înger cu viză de Canada (Brumar, 2012) şi B&W (ediţie bilingvă română-engleză, Tracus Arte, 2015), după emigrare. A publicat de asemenea piese de teatru, între care „Copilul care nu voia să se nască” (Cartea Românească, 2000, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut în Dramaturgie) şi „Revoluţia textilă” (Palimpsest, 2007, Premiul II, Concursul de Comedie Românească). Poemele sale în limba engleză au apărut în Marea Britanie, Statele Unite, Canada şi Africa de Sud, iar în traducere, în Albania, Brazilia, Mexic, Belarus, China, Spania şi Franţa. În 2020, a câştigat concursul „The Very Small Verse”, organizat de Liga Poeţilor Canadieni. În prezent, lucrează la volumul de versuri bilingv Rugându-mă la un Dumnezeu emigrant / Praying to an Immigrant God, în curs de apariţie la editura canadiană Grey Borders Books, şi la un studiu despre teatrul produs pentru şi difuzat pe internet.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Din păcate, statutul femeii-artist şi scriitor reflectă şi în Canada condiţia femeii în întreaga lume. Poate că eram naivă (sau norocoasă), dar în România înainte de anul 2000, când am emigrat, nu mi-am pus niciodată problema că nu aş fi egală cu bărbaţii. Sigur, am crescut cu propaganda comunistă a egalităţii tuturor oamenilor, dar nici în familie sau la facultate, nici în diversele locuri unde am lucrat, nu am fost tratată diferit pentru că eram femeie. În primii ani în Canada am continuat să cred că sunt „egală cu toţi oamenii, inclusiv regina Angliei”, dar în final am fost nevoită să accept că femeile au mai puţine posibilităţi de promovare. Până acum vreo zece ani, bărbaţii heterosexuali anglo-saxoni au fost favorizaţi sistematic în plan profesional, ceea ce mă aduce la probleme mult mai grave ale societății canadiene: rasismul, discriminarea minorităţilor de orice fel, consecinţele sclaviei şi ale colonizării populaţiilor indigene, mentalităţile imperiale care din păcate persistă la nivel sistemic, dar şi individual. În 1989, Kimberle Crenshaw a definit feminismul intersecțional scoțând în evidenţă modul în care rasa, clasa, etnia, religia și orientarea sexuală diferenţiază statutul femeilor în societate şi familie. Aşa cum le explic studenţilor mei, intersecţionalitatea are un impact similar şi asupra bărbaţilor, deşi violenţa domestică şi abuzurile sexuale fac victime mai ales printre femei.
Ca să mă întorc în sfârşit la întrebare, atâta timp cât în cele mai multe funcţii de conducere rămân bărbaţi cu prejudecăţi patriarhale, femeile-artist şi femeile în general vor continua să se confrunte cu lipsa de egalitate. Pot da un exemplu concret din teatru, care este domeniul meu de cercetare. În 2015, concluziile studiului „Atingerea echității în teatrul canadian” au fost că inegalitatea dintre femei şi bărbaţi în teatru este un fenomen internațional. În 2012, doar 28% dintre directorii de teatru din Canada şi doar 12.5% dintre cei din Australia erau femei, iar procentul era cam acelaşi pentru regizori şi dramaturgi. În literatură situaţia este similară, iar excepţiile confirmă regula. Margaret Atwood este „regina neîncoronată” a literaturii canadiene, iar Alice Munro a fost (doar) a treisprezecea femeie laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Indiferent de rasă şi ţara de origine, femeile imigrante au şi mai multe dificultăţi să publice şi să se afirme în Canada, din cauza xenofobiei tacite, handicapului lingvistic, precum şi a diferenţelor culturale şi de expresie artistică.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Pot vorbi mai ales despre poezie, pentru că asta am publicat cel mai mult în ultimii ani. Din punct de vedere stilistic, am observat că redactorii şi cititorii din Canada de obicei preferă poemele narative, care includ metafore şi imagini surprinzătoare şi mai ales uşor de depistat şi de înţeles. În Europa, Anglia şi Statele Unite situaţia mi se pare diferită. Ca tematică, poemele social-politice au puţine şanse de publicare în Canada, cu o excepţie semnificativă, literatura minorităţilor de orice fel. Din anii ’90 şi mai ales de la începutul secolului XXI, canadienii în sfârşit au recunoscut că aici nu este chiar „raiul pe pământ” şi au început un proces de reparaţii istorice care continuă şi azi, deşi într-un ritm foarte lent. Din motive comerciale, poezia este cel mai greu de publicat în Canada şi în reviste şi în volum. În 2019, au fost vândute aici doar 251.354 volume de versuri, iar vânzările au reprezentat doar 1,9% din sumele încasate pentru cărţile de non-ficțiune în același an. În acest context, competiţia este acerbă şi demoralizatoare. Acum un an, de exemplu, cele trei poeme pe care le-am scris despre pandemie şi care fuseseră deja publicate în engleză au fost traduse în franceză şi le-am trimis la o revistă din Montreal. Au fost refuzate cu explicaţia că au primit la redacţie 300 de poeme şi puteau publica doar 12 în numărul următor. Din fericire, aceleaşi poeme au fost publicate aproape imediat în Franţa. Mi-a făcut bine la suflet!
În prezent, formula de succes în Canada pare să fie un masterat în scriere creativă (creative writing), pentru că le înlesneşte studenţilor accesul la personalităţi literare care îi sprijină nu numai să îşi îmbunătăţească tehnica, dar şi să publice. Se organizează multe concursuri literare, dar adesea premiile par să se acorde pe criterii social-politice, nu artistice. Ca în toate domeniile, relaţiile (networking) sunt cele mai importante şi în literatură. Cu cât cunoşti mai mulţi oameni, cu atât ai mai multe şanse. În Toronto, unde locuiesc, se organizează nenumărate serii de lectură. Scriitorii prezentați sunt de obicei autori publicaţi, dintre care mulţi lucrează ca redactori la reviste sau edituri. În plus, majoritatea acestor întâlniri au ceea ce se numeşte open mic (microfonul tuturor). Oricine se poate înscrie să citească, de obicei pentru doar trei-patru minute. E un mod de a ne face creaţiile auzite, de a întâlni alţi scriitori şi de a ne crește șansele de publicare.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Dintotdeauna am scris mai ales poezii şi piese de teatru, proză foarte rar, şi doar când „vin” la mine. Refuz să scriu pe teme date, chiar şi atunci când aş fi plătită. Muza mea are personalitate! Mi-e teamă că, dacă o constrâng, mă abandonează. Mi s-a întâmplat să nu scriu niciun poem vreo doi ani şi apoi am scris 14 în doar 48 de ore. Le-am inclus pe toate în volumul B&W, cu corecturi minime. Sigur, piesele de teatru îmi cer mai mult timp, uneori incredibil de mult. Mi-a luat şapte ani să termin „Copilul care nu voia să se nască”, inspirată de naşterea fiului meu,pentru că nu înţelegeam cine este personajul principal. Din 2018 lucrez la o comedie, „Pescarii din sufragerie”, care iar nu se „lasă” terminată.
Inspiraţia o găsesc în viaţa de fiecare zi. De curând mi-am dat seama că scriu doar despre oameni. Cu alte cuvinte, nu am scris niciodată despre natură, despre sensul vieţii, despre obiecte, deşi atunci când predau creative writing le cer studenţilor să o facă. Mi s-a părut ironic că le dădeam note pentru poezii scrise despre o ceaşcă de cafea din porţelan, dar eu precis aş fi luat zero, oricât m-aş fi străduit. Scriu despre cei pe care îi întâlnesc în trecere sau care contează enorm pentru mine. Am poeme despre tineri pe care i-am auzit vorbind în metrou, despre un „un cerşetor cu o figură de Christ copleşit de mirare” care stătea în faţă la Starbucks, despre o imigrantă din China care nu s-a putut duce la înmormântarea tatălui ei pentru că graniţele erau închise din cauza pandemiei COVID-19, despre vecinii de bloc şi despre studenţii mei. Acum un an am scris o serie de poeme despre părinţii mei şi unul despre cum tata s-a împrietenit cu un copac din Ottawa cu care vorbeşte în limba română – acest poem a fost deja publicat într-o antologie de poezie a imigranţilor. Am şi două volume de poezii de dragoste, Dragoste printre etaje (1997) şi B&W (2015), despre doi bărbaţi diferiţi, pentru că aşa a fost să fie! În acelaşi timp, emigrarea mi-a lărgit orizontul emoţional: îmi pasă despre ce se întâmplă pe toată planeta. Am scris poeme despre prăbuşirea fabricii din Savar, Bangladesh, pe 24 aprilie 2013, când au murit peste o mie de oameni, şi chiar despre Trump – sau mai curând împotriva lui Trump – când le-a recomandat profesorilor să vină cu arme la şcoală ca să se poată apăra în caz de atentate.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care ați milita, inclusiv prin literatură?

După decenii de propagandă comunistă, credeam că poezia „nu face politică” într-o ţară democrată. Trecerea de la o societate post-comunistă la una post-colonială m-a obligat însă să îmi schimb părerea, mai ales că „post” nu este chiar prefixul potrivit pentru o ţară al cărei şef de stat este şi acum regina Marii Britanii. Deşi nu mă aşteptam, emigrarea m-a transformat într-un autor care scrie mai ales despre probleme social-politice, despre nerespectarea drepturilor omului şi despre intersecţiile identitare. Condiţia de emigrantă (de fapt, „imigrantă”) m-a ajutat sa „văd”, să mă revolt şi să scriu despre lucruri pe care cei născuţi în Canada nu le observă deoarece fac parte din normalitatea cu care sunt obişnuiţi. Încet-încet, am devenit mai canadiancă decât canadienii!


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Teme românești am abordat mai ales în activitatea mea de cercetare în domeniul teoria teatrului și a culturii. Teza mea de doctorat de la Universitatea din Toronto este, după ştirea mea, singurul studiu comparativ al dramaturgiei dintr-un stat post-comunist şi unul post-colonial. Se intitulează Poetics of Denial: Expressions of National Identity and Imagined Exile in English-Canadian and Romanian Dramas (Poetica negării. Expresii ale identităţii naţionale şi ale exilului imaginar în dramaturgia de limbă engleză din Canada şi în dramaturgia română). Am fost printre primii care au susţinut că post-comunismul este o formă de post-colonialism. Universitatea a făcut o copie electronică disponibilă pe gratis pe website-ul bibliotecii. A fost descărcată în întregime de peste 1.500 de ori în numeroase ţări, printre care Canada, Germania, Statele Unite, Franţa şi China... şi doar de şase ori în România. Interesant, nu-i aşa?!
Am publicat şi alte studii pe teme exclusiv româneşti. Cel mai tare m-au bucurat capitolul despre femeile-regizor din România publicat în volumul International Women Stage Directors (Femei-regizor din toată lumea, University of Illinois Press, 2013) şi The Post-Communist Revenge Parody: Embodying Nicolae Ceauşescu on Stage after 1989 („Parodia justiţiară post-comunistă: Reprezentări teatrale ale lui Nicolae Ceauşescu după 1989”, New England Theatre Journal, 2013). Poezii despre România nu am scris de când am emigrat. Din păcate, mi-am permis să mă duc în vizită doar de două ori şi centrul meu de greutate poetic pare să se fi mutat în Canada, inspirat de viaţa mea de fiecare zi.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Da, am publicat în România cele două volume de versuri scrise în limba română după emigrare, Înger cu viză de Canada (2011) şi B&W (2015). Un caz mai interesant este cel al unei piese de teatru, „Revoluţia textilă”. Am scris-o în limba engleză şi a fost pusă în scenă la Teatrul Alumnae din Toronto în 2004 şi a avut un spectacol-lectură la Universitatea din Toronto în 2005. Nu mai ţin minte cum de mi-a venit această idee, dar în 2006 am hotărât să o traduc în română. A fost o experienţă alienantă! Nicio expresie nu mi se părea potrivită, niciun cuvânt nu părea la locul lui. Am trimis „Revoluţia textilă” la Concursul Naţional de Comedie, a câştigat premiul al doilea şi a fost publicată la editura Palimpsest. Oare acesta să fi fost momentul întoarcerii „fiicei risipitoare” la literatura română? Nu ştiu, dar în 2014 am descoperit accidental că piesa „circulă”. Liceul cu Program Sportiv Focşani a pus-o în scenă şi am văzut spectacolul pe YouTube. Am fost foarte emoţionată! Montarea este foarte ingenioasă, iar elevii-actori foarte talentaţi.
M-aş bucura să particip la viaţa literară din România şi în persoană, dar nu este o dorinţă împărtăşită. De când am plecat din ţară, nu am fost niciodată invitată la un festival literar şi nici nu m-am invitat singură, dar am găsit o altă soluţie ca să fac parte din literatura română. Am început să traduc poezie. La început, propriile mele volume, împreună cu Adam J. Sorkin, dar colaborarea noastră a continuat cu două volume de Nora Iuga plus mai mult de jumătate din antologia lui Emilian Galaicu-Păun. Din 2019, traduc singură în engleză, pentru că Adam a fost un mentor extraordinar. În spiritul activismului cultural despre care vorbeam, m-am bucurat când am fost angajată să traduc două piese de teatru documentar care pledează pentru egalitatea dintre bărbaţi şi femei în comunităţile rrome din România. În prezent, traduc volumul de versuri Paznic de noapte de Emil-Iulian Sude, unul dintre cei mai talentaţi poeţi de etnie rromă. Apropo de networking, Emil m-a contactat pe Facebook şi aşa am ajuns să colaborăm.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Din 2000 până în 2013 am scris versuri doar în română, deşi despre viaţa mea în Canada. În 2013, m-am îndrăgostit de un canadian. Vorbeam cu el în gând în engleză, aşa că poeziile au început să „vină” la mine tot în engleză. La început au fost doar poezii de dragoste, dar curând m-am întors la temele social-politice. A fost momentul în care limba engleză a devenit pentru mine limba emoţiei, nu doar limba în care scriam articole de cercetare, predam la universitate şi… făceam cumpărături.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-canadiene și viața în/între două lumi?

Eu nu mă consider în exil. Am emigrat după căderea comunismului, mi-am păstrat cetăţenia română şi mă pot întoarce în România oricând fără să fiu în pericol, cum li se întâmplă refugiaţilor din alte ţări. Şi totuşi, din punct de vedere afectiv şi cultural sunt într-un exil care nu se va încheia niciodată. Aşa cum am scris într-un poem, „Am devenit româncă plecând”. De la distanţă, mi-am dat seama de unele lucruri pe care înainte le ignoram pentru că făceau parte din cotidian şi am scris despre ele în teza de doctorat şi în studiile teoretice. La primul drum la o conferinţă în Statele Unite, am realizat că am preluat multe dintre obiceiurile celor de aici mai ales în materie de etichetă şi valori sociale, dar şi unele defecte. Sunt multe glume despre canadienii care îşi cer scuze chiar şi atunci când ei sunt cei lezaţi şi spun „please” şi „thank you” mult mai des decât ar trebui. Aşa fac şi eu, oricât aş încerca să mă controlez! Hibridizarea identitară pe care a teoretizat-o Homi Bhabha în studiile despre ţările post-coloniale, „almost one and double” („aproape unul, dar dublu”), se potriveşte şi celor care trăiesc departe de ţara în care s-au născut. M-am desprins practic de România, deşi am rămas româncă; m-am integrat în societatea şi cultura canadiene, deşi nu voi fi niciodată o parte organică din ele. Sunt foarte legată de Toronto, unde trăiesc din 2002, şi apartamentul meu de la etajul 26 mi-e foarte drag, dar nu voi mai reuşi niciodată să mă simt cu adevărat acasă nicăieri.
În primii zece ani, mi-am pus de multe ori întrebarea dacă sunt scriitor român sau canadian. Răspunsul pe care l-am găsit în cele din urmă a fost că sunt un scriitor româno-canadian, cu „liniuţă de unire”. Nici „scriitor canadian de origine română”, nici „scriitor român care trăieşte în Canada”. Cartea care va fi publicată în română şi engleză la editura Grey Borders Books exprimă această dualitate, aşa cum sugerează şi titlul: Rugându-mă la un Dumnezeu emigrant / Praying to an Immigrant God. Trăiesc şi scriu într-un spaţiu liminal, într-o tranziţie continuă, la intersecţia a două limbi şi culturi. Am depăşit etapa în care mă simţeam dezrădăcinată şi am devenit precum planta aeriană Tillandsias, care nu are nevoie de sol pentru a supravieţui. Nu mă bate vântul, pentru că mi-am creat un ecosistem emoţional format din cei din jur, familie, prieteni, studenţi, dar nici nu mă simt ancorată în mediul în care trăiesc. Am în schimb avantajul unei sensibilităţi duale exacerbate care mă face adesea să sufăr din „nimicuri”, dar mă şi ajută să scriu. Cum se spune, arta cere sacrificii… de toate felurile!