Domnica Rădulescu: „Singurul meu bagaj sunt chiar eu”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Domnica Rădulescu este o scriitoare româno-americană care a ajuns în Statele Unite în 1983, ca refugiată politic. S-a stabilit inițial în statul Illinois, unde a urmat un masterat în literatură comparată și un doctorat în limbi romanice la Universitatea din Chicago. În prezent, este ocupanta catedrei Edwin A. Morris de literatură comparată la Washington and Lee University din Lexington, Virginia. A publicat trei romane foarte apreciate de critică, Trenul de Trieste (Train to Trieste,Knopf, 2008 și 2009), Amurg la Marea Neagră (Black Sea Twilight, Transworld, 2011 și 2012) și Țara azaleelor roșii (Country of Red Azaleas, Hachette, 2016). Trenul de Trieste a apărut în treisprezece limbi și este câștigătorul, în anul 2009, al Premiului pentru ficțiune oferit de Library of Virginia. Domnica Rădulescu este, de asemenea, autoarea a paisprezece cărți de non-ficțiune și a două volume de piese originale. A editat și co-editat colecții pe diferite teme, de la eroina tragică în literatura occidentală, la comedia feministă și de la literatura exilului, la arta refugiaților. Două dintre piesele sale, „Exilul este casa mea” („Exile Is My Home”) și „Orașul cu oameni foarte drăguți” („The Town with Very Nice People”), s-au plasat pe locul doi în competiția pentru Premiul de dramaturgie Jane Chambers, în anii 2012 și 2013. Prima sa carte de memorii, Un vis într-o valiză. Povestea vieții unei imigrante (Dream in a Suitcase. The Story of an Immigrant Life), a fost lansată în ianuarie 2022. Domnica Rădulescu a câștigat de două ori bursa Fulbright și este director-fondator al Simpozionului Național de Teatru Universitar din SUA.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

În ultimele trei decenii, scriitoarele din America de Nord au publicat din abundență, mai cu seamă ficțiune, non-ficțiune și memorialistică. Aceasta poate și datorită faptului că marea majoritate a agenților și editorilor de literatură sunt femei, dar și pentru că s-au creat mai multe contexte favorabile și au apărut mai multe oportunități pentru femeile care scriu. În plus, cluburile de carte de aici sunt în mare parte alcătuite din cititoare de sex feminin. În domeniul ficțiunii, raportul dintre scriitoare și scriitori e din ce în ce mai echilibrat în SUA. Cu toate acestea, în pofida progreselor, listele de bestseller-uri sunt încă dominate de cărțile autorilor bărbați, cu protagoniști bărbați, în special romane de aventuri, acțiune, spionaj și politice, fantasy și SF. Adesea, despre cărțile scrise de femei se consideră că sunt și destinate femeilor (sau literatură pentru femei), în timp ce cărțile bărbaților sunt promovate pentru a atrage ambele sexe și chiar în afara categoriilor de gen. Pe scurt, în ciuda pașilor făcuți către egalitatea de gen în domeniul publicării, decalajele între sexe, în favoarea scriitorilor de sex masculin, persistă încă.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Presupun că există multe formule de succes, mai ales când vine vorba de ficțiune, cum ar fi literatura pentru tineri, SF, horror, literatura de dragoste. În ceea ce privește ficțiunea literară, într-o anumită măsură, școlile de scriere creativă, cum ar fi celebra școală din Iowa, formează și produc autori care ar putea ilustra anumite tendințe sau formule și care, de asemenea, reușesc să progreseze și să se impună în lumea literară cu ajutorul unui networking de calitate. În Statele Unite și în lumea occidentală există sute, dacă nu mii, de reviste literare și rezidențe pentru scriitori, pentru toate gusturile și abordările literare, trebuie doar să ai perseverența de a continua să trimiți texte și să nu te lași descurajat de măcelul refuzurilor. Constat că industria editorială e dominată de grupuri de interese, a devenit consumeristă și funcționează foarte mult după un model corporatist, potrivit căruia vânzările și profiturile sunt factorii determinanți ai succesului. Eu personal nu am crezut niciodată în formule, nu scriu potrivit unei formule și nici nu cunosc vreo formulă de succes, în afară de aceea de a trudi din greu la meșteșugul meu, de a face artă cu asiduitate și perseverență și de a-mi urmări chemarea artistică încotro vrea să mă ducă în diferite momente de pe parcursul evoluției mele ca scriitoare. Când Knopf a plătit un avans generos, de cinci cifre, pentru primul meu roman, Trenul de Trieste, redactoarea m-a întrebat „Cum ai ajuns să scrii această carte?”, la care eu i-am răspuns: „Am ajuns să o scriu pentru că asta e chemarea mea, mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitoare, iar aceasta este o poveste pe care numai eu o puteam spune. Nu am urmat niciodată cursuri de scriere creativă. Pur și simplu îmi ascult propria voce și trudesc la meșteșugul meu”. Și ea mi-a spus: „Faci bine, pentru că stilul poate fi redactat, dar nu și vocea. Fie ai o voce originală, fie nu, iar tu cu siguranță ai propria ta voce!”. Așadar, formula mea este tocmai lipsa oricărei formule.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Cred că elementele care îmi definesc scrisul sunt: ​​1) În ficțiune și non-ficțiunea literară, vocea naratorului – o voce la limita ireverenței, care uneori este lirică, alteori ironică sau autoironică –, o anumită muzicalitate a stilului și ritmul incantatoriu. În cazul primului meu roman, Trenul de Trieste, am lucrat la revizuire și rescriere împreună cu Sandra Cisneros, autoarea mai multor bestseller-uri internaționale. Ea mi-a spus la un moment dat că stilul meu îi amintește de Marguerite Duras. Vă spun sincer, am crezut că murisem și că am ajuns în raiul scriitorilor când am auzit asta, mai ales că Marguerite Duras este modelul meu ca scriitoare, o zeiță a scrisului. 2) Cât despre piesele de teatru, cred că una dintre trăsăturile definitorii este amestecul de tragic și comic dus la extrem, de macabru și carnavalesc, în ce privește ​​intriga, dar și construcția personajelor. În prefața volumului de teatru pe care l-am publicat recent, Exilul este casa mea. Patru piese de Domnica Rădulescu, dramaturga britanică Julia Pascal, deținătoare a mai multor premii, mi-a descris piesele ca pe niște „narațiuni feministe anti-autoritare, profund filozofice, care îl depășesc pe Ionesco prin teatralitatea lor”. Deoarece Ionesco este dramaturgul pe care îl iubesc cel mai mult, am crezut că murisem și că am ajuns în raiul dramaturgilor când am citit asta. Deci, pe scurt, sper că voi continua să mor și să ajung de fiecare dată în câte-un rai al artiștilor. Deocamdată, mă țin departe de Iadul lui Dante.
Mă inspir din episoade și experiențe din propria mea viață, din poveștile de familie, din poveștile pe care le aud de la alții, din evenimentele la care asist sau despre care aflu, din evenimente politice și istorice și, foarte mult, din imaginația mea tumultuoasă.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Cred în literatura, teatrul, arta care se implică activ în problemele lumii contemporane, care se opun oprimării, nedreptății și tuturor „ismele” perioadei istorice respective, dar o fac prin intermediul unor povești puternice, al unor strategii estetice și al unor produse artistice originale. Romanele mele au fost considerate uneori „politice” sau „istorice” și sunt perfect de acord cu asta. În acest moment al carierei și al vieții mele, cauzele care mă pasionează și care ajung să pătrundă cel mai mult în scrierile mele, atât în proză, cât și în teatru, sunt egalitatea între sexe, denunțarea și combaterea violenței împotriva femeilor și mărirea conștientizării cu privire la distrugerea planetei și a mediului înconjurător. Într-un interviu pe care mi l-a luat profesoara Maria-Sabina Draga Alexandru pentru revista oxfordeză „Contemporary Women’s Writing”, spuneam următoarele despre protagonistele mele: „(ele) reprezintă o versiune utopică a istoriei, bazată pe iubire, tandrețe, forța maternității și creativitatea literară, care contracarează și subminează istoriile patriarhale, războaiele violente și tipurile de discurs dominate de bărbați. Evoluția lor propune un mod alternativ de a fi în lume”. Însă, potrivit viziunii mele artistice, acest lucru este posibil doar cu ajutorul unor forme estetice bine lucrate și originale. Când vine vorba de artă, pentru mine forma înseamnă și conținut. Forma în care sunt turnate povestea, ideile și temele acesteia este poate chiar mai importantă decât povestea însăși, decât ideile și temele în sine.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da, bineînțeles, când scriu ficțiune. Protagoniștii din primul și cel de-al doilea roman pe care le-am scris (Trenul de Trieste și Amurg la Marea Neagră) sunt români, iar acțiunea din ambele are loc parțial în România. Al patrulea roman, pe care l-am terminat recent, intitulat Livezile tatălui meu, este inspirat de pogromurile anti-evreiești petrecute în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada postbelică, a dictaturii comuniste. Este un roman destul de întunecat. Lucrurile stau puțin diferit în teatru, chiar dacă uneori și acolo eroinele mele sunt românce, ca de exemplu în piesa „Orașul cu oameni foarte drăguți”. Am o singură piesă care se referă în întregime la România post-revoluționară, se petrece în România și poartă titlul „Reuniunea românească”. E o piesă extrem de critică la adresa mentalităților românești și a prejudecăților care încă predomină în epoca post-revoluționară. În afară de asta, cea mai mare parte a teatrului meu este plasată în spații imaginare sau în spații care fac aluzie la Statele Unite sau la anumite țări europene.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Sunt mai mult interesată să public în limba engleză în original. Pentru mine, engleza e limba ficțiunii, dar și a non-ficțiunii, a teatrului, a burselor. Sunt oarecum interesată să particip la viața literară românească. Am avut două burse Fulbright în România, una în 2007-2008, la catedra de Teatru a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, și una în 2017-’18, în cadrul Programului de Studii Americane de la Universitatea din București. Am participat mai ales la viața teatrală, care în România este foarte vibrantă.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Scriu cel mai mult în engleză și ocazional în franceză. Legăturile mele cu limba română sunt în mare parte sociale și familiale, în sensul că nu am încetat să comunic cu membrii familiei mele și cu prietenii și colaboratorii din România.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Criticul și filozoful Edward Said a definit exilul într-un mod care exprimă perfect ce înseamnă exilul pentru mine și a făcut-o mai bine decât aș fi putut-o face eu: „Exilul este ruptura de nevindecat dintre o ființă umană și locul său natal, dintre sine și adevăratul său cămin. Tristețea sa esențială nu poate fi depășită nicicând”. Acesta este și motto-ul recentului meu volum memorialistic, intitulat Un vis într-o valiză. Povestea vieții unei imigrante. Acestea fiind spuse, eu nu consider neapărat România „adevăratul meu cămin”, ca în citatul lui Said, deși m-am născut și am crescut în România. La urma urmei, am fugit din „locul meu natal” când aveam doar douăzeci de ani și nu m-am întors timp de șaisprezece ani. M-am simțit adesea exilată în propria mea țară natală. De asemenea, am o relație profundă cu o țară terță, cu cultura și limba ei, și anume cu Franța și cultura și limba franceze, fiindcă am crescut cu o mamă care era profesoară de franceză, am crescut aproape bilingvă în română și franceză și mi-am petrecut întreaga carieră academică studiind, cercetând, predând limba, cultura și literatura franceză. În multe privințe, Franța este țara mea utopică, ideală, în care adesea simt că se află „adevăratul meu cămin”. Dar dincolo de toate acestea, cred că spiritul meu agitat și rebel și deschiderea mea către lume s-ar fi simțit constrânse oriunde aș fi trăit și cred că propria mea imaginație și scrisul sunt „adevăratul meu cămin” și spațiul meu de apartenență cel mai autentic. Mă simt extrem de confortabil în spațiile dintre culturile de care sunt profund legată și îmi extrag bucuria și inspirația din dialogul și navigarea între acestea. După cum spuneam la sfârșitul primului capitol din cartea de memorii, „Singurul meu bagaj sunt chiar eu”.
Cât despre locul pe care îl ocupă exilul în operele mele literare, de ficțiune, non-ficțiune sau academice, aș spune că el are un rol central. Temele precum strămutarea, dezrădăcinarea și re-înrădăcinarea, căutarea unor spații de locuit și de apartenență, reinventarea și redefinirea continuă a noțiunii de cămin, străbat o mare parte a operei mele. Toate titlurile romanelor mele se referă la spații pierdute, regretate, recuperate sau imaginate: Trenul de Trieste, Amurg la Marea Neagră, Țara azaleelor ​​roșii, Livezile tatălui meu. Cartea de memorii apărută recent, Un vis într-o valiză. Povestea vieții unei imigrante, are drept cadru tocmai experiența exilului și a imigrației. Multe dintre piesele mele explorează temele strămutării, căutării unor noi cămine și urmăresc călătoriile personajelor peste granițe și spații diverse: „Exilul este casa mea. Un basm științifico-fantastic cu imigranți”, „Traversări. Vocile imigrației” sunt doar două exemple. Este o temă care mă bântuie continuu și pe care o tot explorez, din diferite unghiuri și într-o varietate de genuri și stiluri literare. Cred că experiența exilului produce o mutație ontologică a personalității și a ființei celui care pleacă, o mutație care, odată experimentată, nu mai poate fi anulată, cum nu pot fi anulate moartea, nașterea sau maternitatea. Odată născut, nu mai poți fi nenăscut, odată devenită mamă, nu mai poți fi altceva decât mamă, iar odată mort, ei bine, din moment ce nu cred în înviere, nu mai poți trăi din nou.