Elena Bobi Dumitrescu: „Lupta cu 'tradiția' și demontarea 'miturilor' este destul de grea”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Elena Bobi Dumitrescu, membră din 1998 a Departamentului de Sculptură de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti și, din 1997, membră titulară a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Sculptură. A absolvit Academia Națională de Arte din București în 1997 și este doctor în Arte Vizuale din 2008. Printre publicaţiile sale se numără şi monografia Geta Caragiu. Sculptura (Ed. ICR, 2018).

Cum vedeţi astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Condiția artiștilor în general, în țara noastră, nu este una prea ușoară. Ar trebui regândite politici, programe și suporturi coerente pentru artişti, care să ofere finanţări, burse, stagii de rezidențe, oportunităţi de promovare etc., dar suntem într-o tranziție perpetuă, așa că șansele la un parcurs normal de dezvoltare ale unui artist, indiferent de gen, sunt destul de nesigure.
Femeia-artist are toate aceste provocări și, în  plus, cele care țin de gestionarea timpului dedicat, pe de-o parte, creației și, pe de altă parte, familiei și/sau maternității cu tot ce cuprinde acest univers în viața sa. Nu este ușor, îți trebuie multă tenacitate și rezistență, dar mă bucur că avem destule femei-artist cu o voce distinctă, importantă.
În ceea ce privește condiția femeii-artist, cred că ar trebui schimbate destul de multe lucruri, dar venim neîndoielnic cu un bagaj ereditar pe care cu greu îl putem schimba. Educația pe care noi toți deopotrivă am primit-o și pe care involuntar o perpetuăm, apoi gradul general de civilizație și nivelul cultural sunt coordonate esențiale care au rol determinant în ridicarea pe altă treaptă, superioară, a femeii-artist. Încă trăim într-o societate în care nivelul de apreciere și înțelegere al celui de lângă tine, indiferent de gen, nu se produce firesc, normal.

Noi , 2014, papier-mâché

Ce anume v-a îndemnat să vă orientaţi spre sculptură şi care sunt materialele de lucru pe care le preferaţi?

Relația mea cu sculptura s-a produs demult, din şcoala generală, și a fost inițial o apropiere de lut, de modelaj. Așa încât eu am știut din clasa a VI-a/a VII-a că vreau să urmez secția de sculptură și de atunci asta fac. De-lungul timpului m-am apropiat de multe materiale. Am început prin a modela și face teracotă, bronz, apoi am cochetat cu lemnul o perioadă, iar de ceva vreme încoace experimentez materialități diverse care mă ajută să îmi concretizez mai bine ideile.

Care sunt provocările pe care le-aţi înfruntat în experienţa dumneavoastră, inclusiv din perspectivă feminină?

Cred că o provocare căreia îi fac față de mult timp încoace este faptul că fac parte dintr-o catedră în care sunt aproape exclusiv bărbați și, în acest context, am constatat că adesea femeile sunt mai dur judecate decât bărbații. Deci, revin la spusele anterioare, îți trebuie tenacitate, multă rezistență, strategie, diplomație. Nu neg însă faptul că aceste lucruri te schimbă în timp și nu neapărat în bine. Devii mai dur cu tine și cu cei din jur, mai intransigent poate, ai o altă percepție asupra relațiilor colegiale.
Am îmbrățișat o profesie care prin „tradiție” este masculină. Lupta cu „tradiția” și demontarea „miturilor” este destul de grea și există momente când rezultatul creației este subapreciat sau minimizat. Dar există și partea frumoasă a acestei profesii, faptul că o femeie poate crea forme încărcate de pasiuni și trăiri puternice, care transmit mesaje importante privitorilor și cred că acest lucru este cel care contează și ne formează până la urmă, ca artiști.

Daphne, 2018, rășină acrilică

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice?

Cred că e accepție destul de vastă și probabil o privire critică din exterior este mai în măsură să o puncteze. Ceea ce îmi propun însă prin ceea ce creez este perspectiva personală  asupra unor teme universale, intime ori cu trimiteri la istorii sau mitologii. Se traduce poate în sensibilitatea proprie, specific intimistă, prin tematică, materialități și expresivitate. O diversitate de expresii plastice experimentate de-a lungul timpului, de la un figurativ sensibil la volumetrii spațiale încărcate de simboluri.

Reprezentarea feminităţii apare sub diferite forme în creaţia dumneavoastră. Ce viziune o animă şi care este mesajul pe care îl poartă?

La începutul formării mele ca artist profesionist, identificarea din perspectiva feminismului nu era așa de importantă, cel puțin în sculptură și, în consecință, nu mi-am dezvoltat un reflex în a crea sau a privi creația mea în acești termeni. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu etichetată, dar nu neg că sunt atentă la arta femeilor, la modurile diverse de poziționare vizavi de o problematică sau soluțiile plastice găsite pentru a transpune o idee.
Personal nu simt nevoia să transmit prin ceea ce fac un mesaj ostentativ feminist. Sunt convinsă însă că reprezentările mele plastice se pot identifica din punct de vedere al genului cu persoana mea și, în consecință, au o linie directoare specific feminină. O anumită sensibilitate în mesaj și în abordarea plastică, naivitate, uneori ironie, pot fi câteva semne distinctive.

Războiul lui (lV), 2018, tehnică mixtă

Care este modelul de femeie-sculptor care vă inspiră şi ce artiste preferaţi în sculptură?

Nu am un model clar conturat, ci mai degrabă mă inspiră un anumit parcurs al unei artiste, urmărirea unui discurs plastic, a unui mesaj. Apreciez profesionalismul, tenacitatea și continuitatea muncii unei artiste, faptul că, în ciuda tuturor provocărilor, nu renunță sau nu alege o  cale simplă, comodă.
Am unele artiste la care mă uit de mult timp și, ca să încep cumva cronologic, aș spune Camille Claudel, Germaine Richier, Louise Nevelson, apoi Magdalena Abakanowicz, Kiki Smith, Berlinde De Bruyckere, Louise Bourgeois, Heidi Bucher, dacă ar fi să enumăr doar câteva dintre artistele pe care le consider foarte interesante.

Ce ne puteţi spune despre reprezentarea de gen în sculptura românească actuală, în termeni de prezenţă şi vizibilitate?

În sculptura românească actuală reprezentarea numerică este firavă, dar cea mai importantă mi se pare „vocea femeii-artist”, care este de ceva timp și la noi una puternică, profundă și impunătoare. Are profesionalism, mesaje coerente și puternice, personalitate, sensibilitate, discursuri identitare remarcabile și consistență plastică.
Chiar dacă reprezentarea de gen găsește acces la resurse pentru promovare și este adesea  promovată în exterior, există problemele care țin de coerența unui întreg sistem, resurse pentru actul creaţiei – relaţia creator-curator-galerist-spațiu de expunere-promovare ş.a.m.d.
Dacă ar fi să vorbim despre istoricul sculpturii românești, reprezentarea de gen este importantă, dar destul de puțin cunoscută și valorizată. Avem încă de la începutul secolului XX multe femei-sculptor, foarte talentate, cu lucrări foarte bune, dar complet uitate sau puțin promovate în spațiul nostru, nemaivorbind de cel din afara țării. Sunt opere valoroase care merită recuperate în sculptura realizată de către femei. Eu însămi am îndrăznit și am pus cap la cap, în anul 2018, un catalog-monografie al sculptoriței Geta Caragiu. Am încercat să strâng laolaltă creația sa pentru a putea fi cunoscută integral publicului, dar am făcut-o cu mijloacele și limitările unui artist. Consider că a meritat și că sunt foarte multe alte opere care se cer degrabă scoase la lumină, de aceea cred că se impune un proces mai amplu, de care să se preocupe tinerii istorici de artă. O reevaluare a artei  feminine din perspectivă contemporană ar putea fi un impuls care să revigoreze anumite trasee și discursuri identitare.

Războiul lui (V), 2019, tehnică mixtă

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Eu cred în profesionalism și validitatea discursului plastic, așa că acestea ar trebui să fie, sumar spus, criteriile unei bune reprezentări. Desigur, lucrurile sunt perfectibile, dar am constatat de multe ori că, indiferent de gen, valoarea și profesionalismul au avut întâietate.

Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Cred că există o legătură între profesionistele din lumea artelor și femeilor-artist cu  profesionistele care transcend granițele artelor și de cele mai multe ori funcționează bine.  Aprecierea, solidaritatea și uneori afinitatea, dincolo de scopurile clar delimitate ale fiecărei părți, sunt în cele mai multe dintre cazuri resursa acestor colaborări de succes.

Războiul lui (ll), 2019, tehnică mixtă (foto Ilie Bumbac)

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Este o perioadă destul de grea și confuză, dar pe care o procesez ca fiind de introspecție și sedimentare. Eu sunt o persoană care circulă destul de mult și mi-am făcut un reflex în a vizita măcar o dată pe an, sau de câte ori am ocazia, o expoziție mare sau un muzeu important din exteriorul țării, așa că perioada aceasta m-a privat de acest lucru care însemna o perioadă de acumulare importantă.
Cât privește sectorul artei în general, a fost și cred că va mai dura o perioadă până să ne apropiem de o linie a normalității noastre autohtone. Cu toate eforturile de reinventare, adaptare la online şi menținerea unei conexiuni continue, artele au suferit profund. Arta este despre relaționare, participare directă, despre senzații și reacții, arta se ascultă, se vede, se simte, se trăiește pe propria piele, în direct.

Războiul lui (Vl), 2019, tehnică mixtă