Filippo La Porta: „L-am cunoscut şi îl apreciez mult pe Norman Manea”

Revista noastră continuă anchetă în domeniul criticii literare în Italia, realizată de Afrodita Ciochin și Giusy Capone, abordând diferite subiecte de actualitate, cu o amplă cercetare asupra receptării literaturii române în Italia, o temă care ne interesează în mod deosebit.  
Invitatul rubricii Întâlniri critice este criticul literar și eseistul Filippo La Porta, născut la Roma în 1952. Este autorul a numeroase și importante studii despre literatura italiană, printre care La nuova narrativa italiana (1995 și 1999), Non c’è problema. Divagazioni morali su modi di dire e frasi fatte (1997), Maestri irregolari. Una lezione per il nostro presente (2007), Meno letteratura, per favore (2010), Un'idea dell'Italia. L'attualità nazionale nei libri și Pasolini (2012), Poesia come esperienza. Una formazione nei versi (2013). Pentru Bompiani a publicat Dizionario della critica militante (împreună cu Giuseppe Leonelli, 2007) și Indaffarati (2016), Il bene e gli altri. Dante e un’etica per il nuovo millennio (2018). Printre publicațiile sale cele mai recente se află Come un raggio nell'acqua. Dante e la relazione con l'altro (2021).


„Cred că pentru a înțelege literatura italiană este util să o comparăm cu alte literaturi”, spuneați într-una dintre intervențiile dumneavoastră la Accademia di Romania din Roma și v-aș propune să începem dialogul nostru pornind de la literatura română. Dumneavoastră cunoașteți bine opera lui Mircea Cărtărescu, de la primul său roman tradus în limba italiană, Travesti, până astăzi. Care sunt, în opinia dumneavoastră, caracteristicile definitorii ale scrierii lui Cărtărescu și de care scriitor italian l-ați vedea mai apropiat?

Apropo de Levantul, trebuie să nepunem întrebări în legătură cu anumite evoluții pentru noi aproape „exotice” ale postmodernismului (România pentru italieni este o țară necunoscută, chiar misterioasă). În imaginarul nostru mai rasist, emigranții români au înlocuit pentru o perioadă albanezii ca paradigmă negativă. Deci, este un autor postmodern și în mod explicit borgesian – prin citaționism, refolosirea tradițiilor, collage, dar și prin modalitatea calviniană de a se adresa în mod direct cititorului – dar, în același timp, se sustrage postmodernismului deoarece cuvântul literar nu reabsoarbe în sine întreaga realitate, chiar dacă ar părea contrariul: literalmente, paginile romanului se întind pe o câmpie goală. În Levantul, alături de metafore care explodează, de rafinamente stilistice și de marele teatru al prozei pe care îl pune în scenă, există un profund sentiment de tristețe și de rătăcire (se întâmplă într-o oarecare măsură și la Roberto Bolaño). Cărtărescu rămâne fidel tragicului, chiar dacă scrie și face literatură ca un epigon. Desigur, se poate savura ca un autor baroc și creator de imagini, care „vampirizează” întreaga literatură mondială (scuzați-mi expresia impulsivă). Inima operei sale nu este o inimă de hârtie și dezvăluie nu atât o extenuare literară cât o extenuare a sufletului.


Care sunt ceilalți scriitori români care v-au atras atenția?

Pe lângă marile figuri intelectuale ale secolului XX care aparțin deja patrimoniului oricărei persoane culte, precum Eliade și Cioran, l-am cunoscut și îl apreciez mult pe Norman Manea, care locuiește în America (la fel ca strategul de origine română Luttwak, cu care nu sunt niciodată de acord în ceea ce privește politica, dar căruia îi recunosc agerimea...), apoi o mai găsesc extraordinară pe Ana Blandiana, persecutată de regimul lui Ceaușescu (Manea a fost persecutat atât de naziști cât și de Ceaușescu!). O poezie atât civilă cât și diaristică, într-un anumit fel o asociez cu Szymborska în ciuda diferențelor dintre ele. Apoi, am citit eseuri originale și geniale ale unor cercetători dantiști și, mergând la Cluj pentru a ține conferințe, am descoperit o seamă de eseiști din păcate netraduși, care mă interesează foarte mult. Răsfoindu-l în librărie, mi s-a părut remarcabil filosoful și criticul de artă Andrei Pleșu; aș vrea să fie tradus și să îngrijesc o asemenea ediţie italiană, dar am văzut că există dificultăți în acest sens.


Literatura română se bucură de o robustă și variată producţie. Aceasta este constant tradusă în limba italiană, iar revista ,,Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană. În ce măsură credeți că aceasta este cunoscută în Italia, chiar și printre nespecialiști?

Aș spune, din păcate, într-o măsură foarte mică.


Pentru a extinde perspectiva, ce direcții, obiective sau deviații observați că se conturează în panorama literară italiană și internațională?

Întrebare de o mie de puncte! Spun doar că eu personal sunt interesat de cărțile hibride, de operele la granița dintre genurile literare, de eseurile autobiografice, de memoir-uri cu aer narativ, spre exemplu, limitându-ne la Franța, Anii de Annie Ernaux sau diverse titluri de-ale lui Carrère. Iar în Italia sunt cărțile lui Albinati, Scurati, Trevi etc. Apoi, desigur că, din când în când, apre câte un mare roman – în Italia îi admir pe Claudio Piersanti, Doninelli și, bineînțeles, pe Ammaniti, abil povestitor, sau pe unii tineri promițători, precum napolitanul Alessio Forgione, Romana Petri, Piera Ventre, în vreme ce un scriitor precum Mari e mai degrabă stilist, decât narator adevărat.


Francesco De Sanctis a scris că literatura unei națiuni constituie o „sinteză organică a sufletului și a gândirii unui popor”. Presupunând că literatura ar fi o oglindă a respectivei societăți într-un timp dat și care variază de la operă la operă, care ar putea fi rolul și funcția scriiturii în momentul istoric pe care îl trăim?

Ca să fiu sincer, astăzi aș lăsa de-o parte națiunea. Construirea națiunii a fost un moment emancipator, în Europa și în secolul XIX, însă acum națiunile mi se par un fapt tribal, legat de conceptul de sânge și sol, de rădăcini și spirit. Națiunea e peste tot degenerată de naționalism, colonialism etc. Scriitura de astăzi trebuie să ne amintească de faptul că suntem cu toții cetățeni ai lumii, implicați într-o luptă comună, nu împotriva „naturii”, precum își dorea Leopardi, ci contra limitei obscure a existenței noastre (boală, îmbătrânire, moarte), încercând să o facem mai puțin dramatică pentru fiecare dintre noi.


Literatura contemporană include creațiile unor literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea, dar și în ce priveşte respectarea tradiției. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Vorbesc despre Italia (deja am menționat că o admir mult pe Ernaux, dar mai adaug numele Alicei Munro și al Anitei Desai): Elsa Morante și Anna Maria Ortese sunt marile modele, scriitoare de o valoare incontestabilă, implicate în bătălii civile și cu poziții radicale în ceea ce privește drepturile animalelor, bomba atomică, criza civilizației noastre... Astăzi sunt mai numeroase, pe unele deja le-am numit: le mai menționez doar pe Simona Vinci, Sandra Petrignani, Valeria Parrella etc., însă în Italia există și o literatură cvasi-ascunsă, mai ales în jurul micilor editori, cu autori foarte interesanți... însă nu dau nume, întrucât cărțile lor nu se găsesc, de multe ori, nici măcar pe Amazon. 


Au trecut mai mult de treizeci de ani de la publicarea primelor cărți din așa-numita literatură a migrației. Credeți că aceasta primește suficientă atenție? De asemenea, considerați că a influențat oarecum producția literară a autorilor autohtoni?

Nu așa cum ar fi trebuit să aibă. Astăzi, cel puțin am trecut de la literatura mărturiei, de la documentul pur sociologic, la o narativă relevantă și din punct de vedere stilistic. Aș vorbi astăzi, mai degrabă, despre scriitori italieni tout court, în ciuda istoriei lor particulare, nu despre migrant writers.

Acesta e anul Pasolini, căruia dumneavoastră i-ați dedicat o amplă analiză. Ați putea oferi o perspectivă asupra moștenirii pe care ne-a lăsat-o Pasolini?

Spun doar atât, gândindu-mă la cei care și-l apropriază în mod instrumental: astăzi trebuie să îl cităm nu pentru a ne da dreptate, ci pentru a ne demonstra că greșim!