În dialog cu Francesca Valente, laureata Premiului Italo Calvino și Campiello Opera Prima 2022

Continuăm în acest număr seria de Întâlniri/Interviuri cu scriitori italieni câştigători ai celor mai importante premii literare din Italia. Traducerea interviurilor este realizată de studenţii de la italiană în cadrul Laboratorului de Traducere Literară coordonat de Afrodita Cionchin la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara.

În ianuarie vă propunem o întâlnire cu scriitoarea Francesca Valente, care a câștigat, în unanimitate, ultima ediție a Premiului Italo Calvino și Premiul Campiello Opera Prima 2022 cu romanul
Altro nulla da segnalare. Storie di uccelli (Nimic altceva de raportat. Povești despre păsări, Einaudi, 2022), lărgind perspectiva și spre alte teme de actualitate în interviul realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone. Traducerea din italiană este semnată de Raluca Ardeuan, Alexia Lascu şi Isabela Vesa, studente în anul al III-lea LIT UVT.

Romanul este un text coral care îmbină povești despre pacienți, psihiatri, asistenți ai uneia dintre primele „secții deschise” dintr-un mare spital italian, Ospedale Mauriziano din Torino, un spital de avangardă în revoluția îngrijirii sănătății mintale, inspirată de Franco Basaglia,
considerat cel mai influent psihiatru italian al secolului XX.
În centru se află așa-numiții paz: pacienții (pazienti) – sau nebunii (pazzi), cum ar spune majoritatea – din serviciile de psihiatrie care au luat naștere imediat după închiderea ospiciilor în Italia în 1978, prin cunoscuta lege Basaglia: bărbați și femei care s-au trezit brusc liberi într-o lume în care nu mai știau să trăiască. Poveștile cărora Francesca Valente le dă viață se rotesc întotdeauna în jurul unor puncte luminoase: detalii, gânduri, evenimente; ele nu urmăresc niciodată să istorisească viața personajelor, ci caută mai degrabă inima pulsantă a umanității lor: pentru că acolo, în acel fragment de memorie care le privește, adus la lumină, dar iremediabil obscur, se deschide o perspectivă universală.
Francesca Valente (Asti, 1974) locuiește în Torino. A tradus din engleză, din franceză și din japoneză pentru edituri și studiouri de animație italiene și internaționale. A scris cartea pentru copii Il miele. Tutti i segreti delle api (Mierea. Toate secretele albinelor) (Slow Food Editore, 2010). Din 2014 este copywriter la o agenție de publicitate. Textele sale au fost puse pe muzică de interpreții de jazz Francesco Aroni Vigone și Stefano Risso. A studiat japoneza la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția și Artă Contemporană la UCLA și a locuit în Japonia.


Poveștile cărora le dați viață se rotesc întotdeauna în jurul unor puncte luminoase: detalii, gânduri, evenimente. Ce ați urmărit prin aducerea la lumină a acestor fragmente de memorie?

În epoca despre care se relatează în carte – anii ’80, dar și anii ’60 ai primelor experiențe ale revoluției psihiatrice – reconstituirea fragmentelor din viața trecută a pacienților psihiatrici și acordarea de importanță acelor „vise pierdute” despre care vorbea Franco Basaglia a fost fundamentală pentru a le reda demnitatea și profunzimea, astfel încât aceștia să poată reveni la o existență deplină, în prezent.
Am urmat același principiu. Am ascultat, citit, regândit și reconstruit, dar mi-am și imaginat poveștile unor persoane care au folosit Serviciul Psihiatric de Diagnostificare și Cură (SPDC) al unui mare spital italian, o secție „deschisă” unde, între 1980 și 1984, a lucrat ca psihiatru Luciano Sorrentino, care îmi este prieten. Am adunat momente din trecutul unor figuri care au existat cu adevărat sau pe care le-am inventat, apoi le-am recompus în formă literară, nu pentru a căuta originea nebuniei, ci pentru a istorisi o umanitate variată și obișnuită în care oricine ar putea recunoaște ceva familiar. În același timp, am vrut ca viețile persoanelor care au trăit în suferință să nu rămână în întunericul uitării în care au ajuns.
Mai este și un aspect cu totul personal: memoria mă obsedează pentru că tind să nu rețin amintirile și să le las să-mi scape. Din acest motiv, tot ceea ce scriu vine din memorie, din amintirile oamenilor, din fotografii, din documente, din urmele lăsate de alții. Scrisul este o restituire.


„Altro nulla da segnalare” („Nimic altceva de raportat”): la ce se referă această expresie?

Aceasta era sintagma recurentă care încheia notelor asistenților medicali din SPDC. Însemnări în așa-zisele „rapoarte”, caiete care erau un mijloc de comunicare între asistenții medicali din diferite ture și medici. Sorrentino a fost cel care mi-a dat acele caiete în ideea de a face ceva cu ele, fără a ști ce anume. Sintagma încheia adesea povești tumultoase, intense și pline de evenimente greu de gestionat, motiv pentru care sună și mai puternic. Sintaxa, minunată prin imediatețea sa, reflectă foarte bine originalitatea însemnărilor: liberă și reticentă să intre în tipare, adesea orientată spre a sublinia ironia și lejeritatea – sau, dimpotrivă, dramatismul – cu care era înfruntată cotidianitatea.


În însemnările asistenților „era o umanitate care vorbea despre o altă umanitate, cu bunăvoință și cu un efort sincer de a înțelege. Adesea erau ambele umanități dureroase”. Cum ați trasat granița între document și scriere literară?

Am lăsat ca fiecare piesă din puzzle-ul pe care îl construiam să-și găsească propriul loc, fără să o forțez să intre unde voiam eu. Fotografia lucidă a însemnărilor, documentele scrise, și-au asumat de la sine rolul, alternând cu narațiunea ficțională ca punctuație. Astfel, am putut să scriu în deplină libertate, schimbând intonația, registrul și limbajul, lăsând spațiu pentru literatură.
În definitiv, însă, granița este subtilă, părțile se confundă, teritoriile se traversează liber, cum au făcut de altfel şi pacienții psihiatrici, care au fost în sfârșit eliberați de jugul ospiciilor și de tratamentele punitive și restituiți prezentului. Și nu mai contează să ştii ceea ce este adevărat și ceea ce este inventat, trebuie să te lași purtat de text și, ca pentru orice roman, să ai încredere și să crezi că totul este adevărat.


„Occhipinti, insomniacă, insista să comande șampanie: i-am adus în schimb apă, dar a arătat, vărsându-mi-o în cap, că nu îi place”. Episoade comice și tragice în același timp. Cum tratați relația cu „nebunii”, cum ar spune majoritatea, din serviciile de psihiatrie înființate imediat după închiderea ospiciilor, conform documentației pe care ați adunat-o?

Semnul acelei experiențe unice era un nou mod de a sta cu pacientul psihiatric, o abordare care a prins formă încă din anii 1960, odată cu Basaglia. O relație autentică, de adevăr, încredere și speranță. Acei oameni, poate în multe cazuri pentru prima dată, au fost considerați persoane reale, cu o istorie, dorințe, drepturi. În relatările psihiatrilor cu care am vorbit și în însemnările din rapoarte, această nouă relație este mai mult decât evidentă.


Contemporaneitatea nu aduce doar opozițiile oralitate-scriere și poezie-proză, ci și posibilitatea de a alege între e-book/online și formatul fizic, între literatura tipărită și cea digitală. În ce măsură este condiționată perspectiva unui autor de „parfumul” hârtiei tipărite sau, viceversa, de comoditatea digitalului?

Sincer, sper, poate cu naivitate, că nu este câtuși de puțin așa. Ar fi grav. O pierdere incomensurabilă a libertății. Eu sunt de modă veche în toate și am rămas la hârtia tipărită, la care nu aș ști cum să renunț. Acolo trebuie să ajungă scrierea.


Francesco De Sanctis a scris că literatura unei națiuni constituie o „sinteză organică a sufletului și a gândirii unui popor”. Presupunând că literatura este o oglindă a unei societăți într-o perioadă definită și că variază de la o operă la alta, care ar putea fi rolul și funcția scriiturii în contextul istoric în care trăim?

Încă mai am o credință aproape nelimitată în puterea cuvintelor. Și, de asemenea, a literaturii. Prin cuvinte comunicăm, găsim soluții, incităm la schimbare, povestim întâmplări și, uneori, le definim și le orientăm. Dacă nu este istorisită, povestea, o poveste, nu există. Dispare. Dacă nu scrie, dacă nu se nutrește, sau nu îi evoluează literatura, un popor își pierde consistența.


Hegel elaborează o definiție a romanului: este epopeea burgheză modernă. Lukács afirmă că acest gen, fiind produsul burgheziei, este sortit decăderii odată cu moartea burgheziei înseși. Bakhtin susține că romanul este un „gen deschis”, destinat nu dispariției, ci transformării. Astăzi observăm forme „hibride”. Ce tendințe de dezvoltare vedeți pentru un gen care continuă să eludeze orice regulă?

Pentru a nu dispărea, și romanul trebuie să evolueze. Să se miște în mod inteligent în timp. Nu știu dacă aș folosi cuvântul „hibrid”, care mă face să mă gândesc mai degrabă la ceva negativ, o juxtapunere de elemente care nu se leagă bine între ele, și nu la forme fericite de eterogenitate, la obiecte geniale cu o funcție anume. Astăzi, un amestec de genuri mi se pare foarte interesant. Atâta timp cât nu acesta este scopul, ci acea de a avea ceva foarte puternic de comunicat.


Scriitura contemporană prezentă literate iluminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovația și respectul față de tradiție. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Poate că nu se va mai vorbi despre „literatură feminină” atunci când autoarelor și autorilor li se va acorda același spațiu – și importanță (ba chiar, mă întreb de ce încă ne aflăm în situația de a aștepta ca cineva să le dea importanță scriitoarelor). Încă mai auzim fraze de genul „pare scrisă de un bărbat” (cu referire la o carte bună scrisă de o femeie) sau „nu citesc scriitoare, nu-mi plac”. Cum să nu le citești și să nu le iubești pe Strout, Woolf, Tokarczuk, Ernaux, Munroe, O’Brien, Yourcenar și o listă nesfârșită de alte scriitoare fundamentale?


Scriitoarele sunt și au fost sensibile la diverse ideologii, viziuni asupra lumii, orientări politice și filosofice; personalități diferite și adesea absolut ireconciliabile. Puteți distinge un fir roșu care să lege numeroasele și variatele spirite ale literaturii declinate la feminin?

Inteligența.


Literatura română se mândrește cu o producție consistentă și variată. Este tradusă constant în limba italiană, cu nume de marcă precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români traduşi în italiană: 1900-2022. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?


Mă tem că nu este încă foarte cunoscută, mai ales cea contemporană, deși autori precum Cărtărescu sunt de acum un soi de cult pentru mulți cititori și cititoare din Italia. Îi sunt foarte îndatorată lui Eliade pentru că gândirea și scrierile sale au fost hrana anilor mei universitari la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia: studiile sale despre șamanism și yoga au fost fundamentale în parcursul meu cu privire la sacru, dar și atunci când m-am specializat în arta japoneză. Celălalt mare autor pe care îl iubesc încă din adolescență, când credeam că a te naște este o nenorocire, este Cioran, genial, emoționant, devastator.




Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Raluca Ardeuan, Alexia Lascu şi Isabela Vesa (Anul III LIT UVT)
Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 1, ianuarie 2023, anul XIII)