Giacomo Raccis: „Herta Müller și Cărtărescu sunt percepuţi mai degrabă ca autori europeni”

Revista noastră propune o nouă anchetă, de această dată în domeniul criticii literare în Italia, realizată de Afrodita Ciochin și Giusy Capone, abordând diferite subiecte de actualitate, cu o amplă cercetare asupra receptării literaturii române în Italia, o temă care ne interesează în mod deosebit.  
În cadrul secțiunii Întâlniri critice, intervine Giacomo Raccis (n. 1987), cercetător la Universitatea din Bergamo. A studiat opera lui Emilio Tadini, îngrijind o culegere a acestuia de texte critice despre artă și literatură, «Quando l’orologio si ferma il tempo ritorna a vivere». Scritti 1958-1970 (,,Atunci când ceasul se oprește, timpul se reîntoarce la viață.” Scrieri 1958-1970), publicată la editura Il Mulino în 2017. Pe lângă studiile asupra relației dintre scrierea literară și artele vizuale, Giacomo Raccis abordează subiecte precum romanul istoric, literatura italiană din anii 2000 și proza scurtă, coordonând, de trei ani, un seminar cu această tematică, alături de Nunzia Palmieri și Damiano Sinfonico. În 2018 a publicat La trama (Trama), la editura Carocci. Este co-fondator al revistei online „La balena bianca”(„Balena albă”), în cadrul căreia se ocupă de romanul contemporan. 

Literatura română se bucură de o robustă și variată producţie. Aceasta este constant tradusă în limba italiană, iar revista ,,Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană. În ce măsură credeți că aceasta este cunoscută în Italia, chiar și printre nespecialiști?

Din nefericire, nu știu să răspund, in primis pentru că subiectul are legătură cu un fenomen pe care îl cunosc puțin sau aproape deloc (excepție fac numele mari, precum Cioran și, mai recent, Müller și Cărtărescu). Nu știu dacă să mă consider un cititor mediu (probabil intru în categoria specialiștilor), dar îmi doresc ca cititorii să își aleagă lecturile cu o maximă libertate și cu puțină improvizație (pe care eu nu pot să mi le permit). Astfel se poate întâmpla, chiar și involuntar, să dea peste creațiile unor autoare și ale unor autori români și, de acolo, să înceapă descoperirea.


Alături de Emil Cioran, Herta Müller și Mircea Cărtărescu, i-am putea enumera și pe Ana Blandiana sau Norman Manea. Prin ce aspecte v-au stârnit curiozitatea?

Așa cum am scris mai sus, unii dintre acești autori îmi sunt cunoscuți și observ cu plăcere că, tocmai grație calității operei lor (adică nu dintr-o dinamică extraliterară), s-au aflat în ultimii ani în centrul dezbaterii literare italiene (mă gândesc tocmai la Müller și la Cărtărescu). Nu știu, însă, dacă pot fi deschizători de drumuri în ceea ce privește acordarea unei atenții sporite literaturii române. Am senzația că, în aceste cazuri, și datorită naturii operei și amplorii imaginarului la care recurg, reflectat în lucrările lor, acești autori sunt mai degrabă percepuți drept „europeni”, conform unei etichete care transcende apartenența națională, oferindu-le relevanţa pe care o merită.


Ați studiat timp îndelungat opera lui Emilio Tadini, îngrijind o culegere a acestuia de texte critice despre artă și literatură, «Quando l’orologio si ferma il tempo ritorna a vivere». Scritti 1958-1970. Cum este văzută astăzi, într-o epocă marcată de fuziuni și de contaminări, relația dintre scrierea literară și artele vizuale?

Răspunsul la această întrebare este unul foarte dificil. L-aș împărți în două: o parte care se referă la modul în care interacționează cele două mijloace de comunicare, literatura și artele vizuale, și una care vizează relația dintre scriitor și cel care activează ca artist în domeniul artelor vizuale. În primul caz, trăim într-o perioadă în care contaminările sunt din ce în ce mai frecvente: în ultimii douăzeci de ani, iconotextul a devenit un gen din ce în ce mai popular, care oferă soluții foarte diferite între ele, dar mereu extrem de sugestive: să ne gândim la titluri precum Flashover de Giorgio Falco și Sabrina Ragucci, Le galanti (Galantele) de Filippo Tuena sau la Leggenda privata (Legenda privată) de Michele Mari, dar ar putea fi invocat și un roman precum Il dono di saper vivere (Darul de a ști să trăim) de Tommaso Pincio, în cazul căruia influența picturii lui Caravaggio este centrală, deși nu e tocmai ,,citată”. Desigur, nu înseamnă că există neapărat o relație puternică între cel care scrie și lumea artei; din contră, față de deceniile trecute (mă refer la anii ’60 -’70, perioada cea mai importantă din activitatea lui Tadini ca artist și critic de artă), mi se pare că astăzi relațiile dintre literați și artiști sunt mai rare și, prin urmare, inclusiv încercările de a încadra lumea artei în scriitură sunt mai reduse, deși nu lipsesc în totalitate, dacă ne gândim la recent publicatul roman La vita adulta (Viața de adult), de Andrea Inglese. Am putea să-i amintim și pe Tiziano Scarpa şi chiar pe Tommaso Pincio, care au o cunoaștere directă a acelui context și uneori relatează acest lucru în cărțile lor; dar suntem departe de epoca în care scriitorii și artiștii împărțeau același spațiu de influență, făcând schimb de idei și de experiențe (dacă ne gândim, de exemplu, la relația de prietenie și de vecinătate pe care un pictor precum Fabrizio Clerici a avut-o cu Sciascia, Consolo și Malerba, care l-au omagiat în romanele lor).


Coordonarea unui seminar care are ca tematică povestirea scurtă la ce concluzii v-a făcut să ajungeți în acest moment?

Este vorba de o inițiativă pe care am avut-o în 2015, împreună cu doamna profesoară Nunzia Palmieri, de la Universitatea din Bergamo, și pe care o consider extrem de importantă și de productivă. În pofida rolului central al povestirilor scurte în cadrul sistemului genurilor literaturii noastre – antică, modernă, dar și contemporană – rareori a fost acordată o atenție sistematică formelor, configurărilor și istoriei sale. Avem teoriile lui Edgar Allan Poe sau ale formaliștilor ruși, există și studii importante referitoare la tradiția italiană (realizate de Arrigo Stara și Sergio Zatti, de Massimiliano Tortora, Mara Santi și Elisabetta Menetti, dacă e să-i citez pe primii care mi-au venit în minte), dar este vorba de rezultatul unor interese individuale și, uneori, doar improvizate. Prin urmare, crearea unui prilej recurent de reflecție asupra povestirilor scurte permite o fundamentare a cercetărilor în acest domeniu. Pe lângă multitudinea de lucrări publicate de-a lungul timpului, inițiativa (care din acest an va avea o structură mai instituționalizată) a oferit un punct de referință celor care, mai ales cercetători și cercetătoare mai tinere, realizează studii legate într-un fel sau altul de acest domeniu.


Sunteți co-fondator al revistei online ,,La balena bianca”, în cadrul căreia scrieți despre romanul contemporan. Ei bine, o idee deja încetățenită este aceea că Arta și Literatura, în special, trebuie să iasă din cenaclurile academice pentru a fi trăite în practica cotidiană, astfel încât să producă o moștenire concretă și să se traducă într-o acțiune culturală eficientă. În ce măsură activitatea dumneavoastră editorială îmbină tradiția și cercetările expresive inovative?

Ideea de la care a luat naștere ,,La balena bianca”, cu aproape zece ani în urmă (în 2012), era tocmai aceea de a crea un spațiu de reflecție și de dezbatere, la jumătatea drumului dintre cercetarea academică – având ritmurile sale, ritualurile sale, ba chiar și limbajul său, care nu e întotdeauna accesibil – și informația culturală prezentată în ziare, ancorată în alte timpuri și spații și, de cele mai multe ori, influențată chiar și de rațiuni comerciale. Găsirea unui limbaj și a unei atitudini „la intersecție” a fost, așadar, provocarea noastră, ,,balena noastră albă”. În acest spațiu ne ocupăm în principal de noile publicații editoriale, prin intermediul unor aprofundări pe care încercăm să le oferim într-un timp foarte scurt, dar nu pierdem nici ocazia de a ne întoarce spre trecut, prin intermediul restrospectivelor sau al monografiilor. Faptul că totul este mereu disponibil pe blog permite ca anumite articole să treacă într-adevăr proba timpului și să ofere, chiar și după un interval mai lung, o perspectivă relevantă asupra literaturii (dar și asupra cinematografiei, a muzicii sau a artei, subiecte pe care le abordăm în aceeași măsură).


Astăzi, foarte multe persoane scriu romane și cel puțin tot atât de numeroase sunt și așa-numitele Premii literare. În ce măsură producția literară este ghidată de încercarea de a satisface gusturile și obiectivele unor jurii aflate în slujba pieței?

Mi se pare că e o întrebare retorică. Niciun scriitor nu poate să ignore faptul că romanul său va ajunge într-un circuit care se supune și regulilor pieței. Bineînțeles, se schimbă apoi sensibilitățile celui care scrie, atât din perspectiva înțelegerii valorii estetice (sau artistice) a ceea ce a scris, cât și din perspectiva căutării unei aprecieri mai mult sau mai puțin semnificative din partea publicului (și, prin urmare, din perspectiva încercării de a găsi un compromis între lizibilitate și experimentarea creativă). Nu trebuie neapărat să disprețuim autorii de literatură de consum (mai ales în mediul academic, există tendința de a-i „lichida” pur şi simplu): au și ei un rol important în sistemul literar, și anume de a oferi o formă de divertisment care nu trebuie să fie neapărat de duzină. Ceea ce însă ar trebui degrabă stigmatizat sunt tentativele de mistificare: operele de divertisment care mimează trăsături specifice operelor de valoare, pentru a trece drept literatură bună. Așa-zisul midcult trebuie să fie demascat. Bineînțeles, lăsând mereu posibilitatea, celui care dorește, de a-l cumpere, a-l citi și a-l aprecia, dar știind exact ce are în mână.


Au trecut mai mult de treizeci de ani de la publicarea primelor cărți din așa-numita literatură a migrației. Credeți că aceasta primește suficientă atenție? De asemenea, considerați că a influențat oarecum producția literară a autorilor autohtoni?

Punctul meu de vedere asupra acestui fenomen nu este întrutotul concludentă. Atât pentru că am o cunoaștere limitată a acestui tip de producție literară (mă refer, evident, la cine emigrează în Italia), cât și pentru că în universitate există o perspectivă distorsionată, deformată față de adevărata evoluție a sistemului literar și a pieței editoriale. În mod cert, chiar și pe fondul valului de succes înregistrat de disciplina Studii Culturale, în toate universitățile occidentale, de la începutul acestui secol, a sporit atenția acordată de către cercetători și cercetătoare acestor opere, în special datorită relevanței lor istorice, culturale, sociale (de documentare, în sens larg), iar acest interes se naște din valoarea efectivă a textelor. Mai ales în departamentele de italienistică din străinătate – posibil prin intermediul unui transfer – mi se pare că acest interes este deja constant. Este o cu totul altă discuție dacă gândim în termenii unor cititori obișnuiți: în acest caz, complice fiind și narațiunea mediatică ce gravitează în jurul fenomenului migrator, am impresia că aceste opere sunt încă în mare parte marginale.


Literatura contemporană include creațiile unor literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea, dar și în ce priveşte respectarea tradiției. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Și în acest caz, aș distinge două planuri: pe de o parte, acela al canonului contemporan, pe de alta, cel al producției așa-numitului ,,extrem contemporan”. În ceea ce privește canonul, marele efort realizat în ultimii ani a fost legat de reevaluarea istoriei literare italiene, una mai atentă la echilibrul genurilor. În ceea ce privește secolul XX, în special, sunt multe scriitoare care merită să li se acorde o importanță sporită în manualele școlare, și chiar și în cataloagele editorilor, iar în acești ani se face mult în această direcție (chiar dacă aceste iniţiative aparţin aproape întodeauna doar femeilor). În ceea ce privește scriitoarele care sunt astăzi ,,active”, aș spune, în schimb, că starea literaturii italiene este în mod clar una bună: dacă lăsăm la o parte ,,cazul” Elena Ferrante, figuri precum Helena Janeczek, Rosella Milone, Alessandra Sarchi, Claudia Durastanti sau Valentina Maini constituie un punct de referință cert pentru tabloul narațiunii contemporane, ce interpretează în mod original dinamica ei și caracteristicile sale principale. Și mi se pare că importanța lor în dezbaterea culturală este într-adevăr relevantă (chiar dacă râmâne încă o oarecare disproporționalitate în raport cu scriitorii bărbați).


Contemporaneitatea nu contemplă în mod esclusiv doar opoziția dintre oralitate și literatură scrisă, dintre poezie și proză, ci și posibilitatea de a alege între e-book/online și cărțile în format tipărit, între literatura digitală și cea tipărită. Cât este de influențată perspectiva criticilor de farmecul hârtiei tipărite sau, invers, de comoditatea digitală?

La această întrebare chiar nu știu ce să răspund. Pot să spun doar că, tocmai pentru că munca unui critic implică capacitatea de a cunoaște întregul spectru al producției literare (sau cel puțin o aproximare a acestuia) și, prin urmare, lecturarea, în mod concret, a unei mari cantități de opere, este un obicei deja achiziționat acela de a se mişca cu ușurință și fără prejudecăți printre suporturi și formate diferite.