Cu Giulia Caminito despre „Apa lacului nu e niciodată dulce”, apărută în română

L'acqua del lago non è mai dolce (Bompiani, 2021) de Giulia Caminito a apărut în română sub titlul Apa lacului nu e niciodată dulce, traducere și note de Oana Sălișteanu, în colecția „Raftul Denisei” a editurii Humanitas Fiction din București.
Licențiată în Filosofie politică, Giulia Caminito a debutat cu romanul La Grande A (Cu A Mare) (Giunti 2016, Premiul Bagutta pentru debut, Premiul Berto și Premiul Brancati pentru tinere talente), urmat în 2019 de Un giorno verrà (Va veni o zi) (Bompiani, Premiul Fiesole Under 40).
Cel mai recent roman al său, Apa lacului nu e niciodată dulce, a fost finalist la Premiul Strega și a câștigat, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello, fiind tradus în 22 de țări. Giulia Caminito privește înăuntrul și în afara ei pentru a ne povesti, la persoana întâi, ce a însemnat trecerea la acest nou secol pentru cine are astăzi treizeci-patruzeci de ani ca și ea, în provincie, pe malul lacului Bracciano de lângă Roma, unde s-a născut. Aici se refugiază, pentru a scăpa de indiferența metropolei, familia Antoniei, o mamă curajoasă cu un soț invalid și patru copii. Antonia este onestă și determinată, crede în binele comun și totuși vrea să își învețe fiica să nu aștepte nimic de la alții. Gaia, protagonista şi eul narant, învață astfel să nu se plângă, să se arunce în lac chiar dacă sunt curenți care o trag în jos, să citească cărți și nu să se uite la televizor, să își ascundă celularul într-o cutie de pantofi și nefericirea acolo unde nimeni nu o poate vedea. Dar apoi va da dovadă de o forță imprevizibilă. În fața unei nedreptăți, ea reacționează violent, consumându-și răzbunarea cu determinarea unei zeiţe mute. Vocea ei narează frământările adolescenţei care poate ajunge la limita dramaticului şi nu încetează să pună întrebări provocatoare.

„Nu plânge”. Este acesta imperativul categoric de care noi, femeile, trebuie să ascultăm?

Eu încalc adesea acest imperativ real sau imaginar, sunt o persoană care se emoţionează foarte ușor și care aş putea spune că își dedică zile întregi plânsului, cu atenţie și precizie, căutând explicaţii plauzibile pentru tumultul interior. Dar protagonista romanului este exact opusul meu și nu plânge niciodată sau plânge foarte puțin. În cărți pun tot ceea ce nu sunt, mă transform și mă depășesc ori mă înrăutățesc, îmi pun o armură.

Dizabilitatea este unul dintre subiectele abordate în carte. Au loc în spațiul public cele 5,2 procente reprezentate de persoanele cu dizabilităţi?

Să spunem că în roman nu este o temă propriu-zisă, pentru că nu o aprofundez, dar îl privește pe unul din personaje, tatăl. Massimo cade de pe o schelă pe șantier și rămâne paralizat pe viață. Împreună cu soția sa, Antonia, au trei copii, plus unul născut dintr-o relație anterioară de-a ei. Echilibrul în casă era deja precar, deoarece cei doi încercau de ani de zile să obțină o locuință socială. Antonia, în special, a făcut din locuință o obsesie. Din momentul în care Massimo se accidentează, lucrurile se precipită, rolul lui se schimbă, la fel și viețile lor. Prin acest personaj am încercat să creez în cadrul cărții un parcurs emoțional care merge de la resemnare la depresie, la răutate și apoi la emoție, la rușine și la reconciliere. Este, așadar, o temă care se poate observa în fundalul poveştii protagonistei Gaia, singura lui fiică.

Partidele au murit, la fel şi supremația reprezentativităţii asupra guvernabilității. Credeți că suma comportamentelor individuale meritorii poate produce revoluții politice?

Bunele practici și bunul simț au, cu siguranță, un real rol politic și social. Romanul abordează această detașare de viața politică și conștientizarea unei dimensiuni colective a existenţei prin privirea nemiloasă, egoistă și tragic de adolescentină a protagonistei. Pentru ea, întâmplările din lume și nenorocirile sociale sunt simple ştiri de la radio, iar prezentul ei este făcut din prietenii şi trădări mărunte, din răzbunări care trebuie să se realizeze cât mai repede și lucruri care trebuie posedate. Prin aceasta nu am încercat să descriu toți adolescenții, ci doar să povestesc cum și eu, trăind în provincie, într-o bulă de bârfe, prime iubiri și pantofi abia cumpărați, nu m-am întâlnit cu politica și gândirea critică cel puțin până am ajuns la universitate. Cu colegii mei de atunci vorbeam despre televiziune, relații sfâșietoare și despre ce să purtăm sâmbătă seara. Restul era o rumoare fără importanță, în fundal. Turnurile se prăbușeau, războaiele continuau, guvernele cădeau, iar noi eram foarte mulțumiți că am schimbat tobele de eșapament de la mopedele noastre sau că am învățat să mergem pe tocuri.

Dinamica interpersonală a narațiunii relatează despre neîncredere, suspiciune, teamă. Poate cineva să treacă prin viaţă nevinovat, lipsit de răutate și egoism?

Cred că nu. Excesele Gaiei, protagonista cărţii, sunt exagerate și exasperante, dar cred că fiecare dintre noi se poate poziţiona la justa distanță față de temerile, frământările și răutăţile ei, care sunt dureroase, dar și banale, întrucât privesc lucruri simple și comune, cum ar fi o notă proastă, un răspuns răutăcios al unui coleg de clasă sau al unei prietene neloiale. Gaia însăși este cea care spune cu voce tare: „Îi urăsc pe nevinovați”, pe cei din carne și oase și pe cei de pe hârtie, pe care îi întâlnește în cărțile pe care le citește.

Are narațiunea o valoare estimabilă? Are ea o influență asupra creșterii dumneavoastră personale?

Eu am trăit mereu în narațiuni. Încă de când eram copil, poveștile pe care le inventam, fără să fie nevoie să le scriu, ci interpretându-le prin jocuri și jucării, au fost o sursă de transformare și de evoluție personală, atât de mult încât nu mă mai pot diviza, nu mai există un spațiu din mine pe care să nu-l povestesc. Angoasa mea este și ea narativă, se proiectează asupra finalurilor posibile și temute ale zilelor și ale existenței mele în lume.

Scriitura contemporană numără scriitoare luminate, adevărate pioniere în inovație și cu respect pentru tradiție. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Există scrieri ale femeilor foarte diferite unele de altele. Mi se pare că se experimentează mult și că scriitura feminină se bucură acum de o mai mare importanță și atenție decât în trecut, dacă ne gândim la a doua jumătate a secolului XX.

Scriitoarele sunt și au fost sensibile la diferite ideologii, viziuni ale lumii, personalități diferite unele de altele și adesea absolut ireconciliabile. Puteți identifica un fil rouge care să lege numeroasele și variatele figuri ale literaturii declinate la feminin?

În mod cert, continuă să fie de actualitate condiția femeii şi evoluția acesteia în societate, schimbarea rolului său în familie, tema maternității, a sarcinii, a creșterii copiilor, dar și prietenia și afinitățile, recuperarea unor figuri feminine din trecut de către alte femei din prezent, dorința de a pune sub semnul întrebării toate stereotipurile posibile despre femei și viaţa lor, impactul pe care reţelele de socializare și noile joburi legate de tehnologie îl are asupra vieții femeilor, cum s-a schimbat munca de îngrijire efectuată de femei, cum sunt considerate în ziua de azi femeile trecute de prima tinereţe, relația cu propriul corp și sexualitatea, problema violenței domestice, noile frontiere ale non-binarului, valoarea femeilor afro-descendente în dezbaterea ontemporană. Acestea sunt doar câteva din numeroasele aspecte pe care le putem observa.

Începând cu anii ’60 ai secolului trecut, corpul femeilor devine ținta discuțiilor politice, mișcarea feministă explorează paradigmele și rolurile stereotipate ale femeilor, în timp ce acțiunea colectivelor feministe îmbogățește reflecția asupra diferenței de gen. Ce semnificație are astăzi termenul „feminism”?

Astăzi vorbim de feminism la plural tocmai pentru că există mai multe puncte de vedere diferite asupra anumitor teme contemporane, cum ar fi vălul islamic, sex work-ul, transexualitatea. A apărut și s-a dezvoltat un feminism al rețelelor de socializare și al comunicării care urmează noile tendințe și se folosește de activistele web, uneori mai credibile decât celelalte. Tinerele doresc să afle mai multe despre provocările contemporaneității. Rămân centrale problemele legate de muncă, autonomie, libertate sexuală, violența suferită, dreptul la avort și autodeterminarea ca mame.

Continuăm să ne punem întrebări în cele mai diverse moduri despre semnificația scrisului și, de asemenea, a lecturii. Care ar fi, pentru dumneavoastră, rolul și funcția scriiturii în contextul istoric pe care îl trăim?

Este o întrebare ‘enormă’. Continuă, cred, să aibă valoare reflectarea în manieră complexă a trecutului, prezentului și a posibilelor proiecții asupra viitorului. Lectura se face astăzi într-un mod mai fragmentat, pe diverse dispozitive. Multe persoane nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere citesc mai ușor graţie noilor tehnologii, în timp ce rămâne provocarea de a implica din ce în ce mai mult noile generații într-o lectură susţinută și stimulantă, care să pună în stand-by relația morbidă pe care o au cu dispozitivele electronice.

Literatura română este tradusă constant în italiană și revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană: 1900-2023. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia?