Ingrid Beatrice Coman-Prodan: „Italiana este o limbă care îți dansează sub peniță”

În acest număr publicăm o anchetă exclusivă realizată de Afrodita Carmen Cionchin şi dedicată scriitorilor „migranți” români din Italia, cărora revista noastră le dedică, în ediţia italiană, o secțiune specială și o bază de date permanent actualizată. Am intervievat câţiva dintre cei mai activi autori ai momentului, care reprezintă o realitate complexă și variată: sunt cei care scriu doar în italiană și cei care scriu și publică în ambele limbi, iar unii traduc şi cărți românești în italiană sau cărţi italiene în română. Cei mai mulţi locuiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani, dar sunt și cei care s-au întors în România după douăzeci de ani sau se mişcă între cele două țări. În bună parte scriu preponderent poezie, în vreme ce alţii preferă proza. În ceea ce privește distribuția pe sexe, majoritatea sunt femei.
Invitații noștri sunt: ​​Ingrid Beatrice Coman-Prodan, Alexandra Firiță, Lăcrămioara Maricica Niță, Lucia Ileana Pop, Lidia Popa, Irina Țurcanu, Viorel Boldiș. Împreună cu ei reflectăm asupra semnificațiilor celor mai profunde ale scrisului într-o altă limbă decât cea de origine, şi anume limba țării de adopție, asupra principalelor teme abordate și asupra particularităților creației lor literare. Toate contribuțiile sunt reunite într-un spațiu special, care poate fi consultat aici.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan este o cunoscută scriitoare de limbă italiană, engleză și română. S-a născut în 1971 la Tecuci, iar în 1995, la vârsta de douăzeci și trei de ani, s-a mutat în Italia, unde și-a continuat studiile și s-a dedicat pasiunii pentru literatură. A adoptat italiana ca limbă a scriiturii și a participat la ateliere de scriere narativă, precum cel al scriitorului italian Raul Montanari, și de scenariu de film, precum cel al Şcolii Holden din Torino.
Operele sale tratează în principal teme sociale, istorice și psihologice, cu o atenție specială asupra figurilor rămase de obicei în umbră, așa-zișii eroi minori, uitați pe nedrept, care însă au lăsat un semn profund în țesutul complicat al conștiinței colective.
În limba italiană a publicat șapte cărți: La Città del Tulipani, roman (Ed. Luciana Tufani, Ferrara, 2005); Tè al samovar. Voci dal gulag sovietico, roman (Harmattan Italia, Torino, 2008, reeditat de Ed. Rediviva, Milano, 2015); Non spegnete la luce, antologie de nuvele și teatru (Ed. La Memoria del Mondo, Milano, 2008); Dodici più un angelo (Ed. Ellin Selae, Cuneo, 2012); Satul fără mămici / Il villaggio senza madri, povestiri, vol. bilingv (Ed. Rediviva, Milano, 2012); Per chi crescono le rose (Ed. Rediviva, 2013); Badante pentru totdeauna / Badante per sempre, roman, ed. bilingvă (Rediviva, 2015).
În limba română a publicat patru cărți: Ceai la samovar, roman (Ed. Vremea, 2015, trad. din italiană de Anca-Irina Ionescu); Badante pentru totdeauna, roman (Ed. Eikon, 2021); Satul fără mămici, nuvele (Ed. Eikon, 2021), O mie de ani fără o zi, roman (Ed. Integral, 2022).
A tradus șase cărți românești în italiană: Doina Ruști, Lisoanca (Ed. Rediviva, 2012), Stelian Țurlea, In assenza del padre (Ed. Rediviva, 2012), Bujor Nedelcovici, La mattina di un miracolo (Rediviva, 2014), Micaela Ghițescu, Tra oblio e memoria (Ed. Rediviva, 2014); Duiliu Zamfirescu, La vita in campagna (Ed. Rediviva, 2022), Stelian Țurlea, La colonia (Ed. Rediviva, 2023).
Este prezentă în numeroase antologii, volume colective și reviste literare italiene și românești. În 2019, s-a întors în România.


Cum te defineşti, „scriitoare migrantă”, „scriitoare italofonă” sau într-un alt fel?

Scriitoare. Cred că este de ajuns atât. Cu mintea de pe urmă, la distanță de ani de când am început să scriu în italiană, consider aceste diviziuni și definiții oarecum rupte de realitate. Când eram în Italia, simțeam că mă sufoc în definiția de scriitor migrant. Era ca și cum s-ar fi așteptat de la noi să scriem mereu despre aceleași lucruri, ca într-un soi de rezervă literară. Vedeam întotdeauna un fel de stupoare în reacția celor care descopereau teme diferite în scrierile mele. Femeile afgane? Gulagul? De ce-ar trebui să-ți irosești timpul cu chestii de genul acesta? Ridicam din umeri, pentru că nu există răspuns la întrebările care n-ar trebui puse. În primul rând, timpul scrierii nu este niciodată irosit, dacă penița ta stăruie cu aceeași compasiune pe povestea pe care ai de gând să o așterni pe hârtie; uneori timpul scrierii coincide cu timpul memoriei, al rezistenței împotriva uitării, al atașamentului îndârjit față de adevăr. Și apoi, un scriitor scrie despre lucrurile care i se lipesc de suflet, scrie despre lucrurile care-l dor, care-l deranjează, care-l îmboldesc să protesteze împotriva tăcerii și a singurătății celor lăsați în urmă. Astăzi, că m-am întors în România, prin urmare nu mai scriu pe pământul altcuiva, cum s-ar spune, îmi dau seama că sunt poate mai emigrantă ca niciodată și că asta sunt, în fond, toți scriitorii. Emigrezi mereu, în istoria semenilor tăi, pe pământ îndepărtat sau apropiat, în timp, în sufletul omenesc, ca să-ți poți culege și aduna poveștile și să le restitui hârtiei. Uneori ești emigrant nu numai pe propriul tău pământ, dar și în propriul tău suflet și, pe măsură ce trece timpul, îți dai seama că emigrant este de fapt un fel de a fi pe lume.


Ce deosebește un scriitor „migrant” de unul „sedentar”? 

Până la urmă nu mult, așa cum spuneam mai sus, dar ca să îmbinăm cele două definiții ar trebui să îmbinăm trăirile conținute în ambele definiții. Poți să fii ambele lucruri în momente diferite ale vieții tale, și apoi să porți cu tine totul și să scrii de acolo. Scriitorii migranți sunt impresionați de teme care coincid oarecum cu povestea lor de călători prin lume, scriu mereu despre pâinea amară a altcuiva și despre depărtare, despre tristețea și despre golul lăsat în suflet de casa rămasă departe. Uneori o fac printr-o scriere sfâșietoare care ne târăște pe toți în poveștile lor, ne fac să ne simțim ca și cum durerea ar fi și a noastră. Toată literatura migrantă pe care mi-a fost dat s-o citesc se regăsește în aceleași tematici. Nu încetezi niciodată să înveți, să te oglindești în poveștile lor, și în asta constă bogăția pe care ne-o oferă scrierea migrantă.
Scriitorul autohton ar trebui, în oglindă, să scrie despre lucrurile care țin de zona geografică și culturală căreia îi aparţine sau în care a hotărât să se stabilească, dar până la urmă nici măcar lucrul acesta nu-i adevărat, pentru că eu am întâlnit scriitori italieni care scriau despre lucruri îndepărtate cu o peniță atât de autentică și credibilă încât te făceau să-ți dorești să mergi acolo. Nu văd o mare diferență, decât în lucrurile care îți merg la inimă, care te îngenunchează și te împing spre scriere, spre mărturie, spre istorie, spre vărsare de... cerneală.


Când ai început să scrii în italiană și de ce?

Imediat, de când am ajuns în Italia, doar că scrierile mele erau mâzgălite într-o limbă nesigură pe care încă nu o știam bine, și care se sprijinea pe limba română ca să poată merge, umplându-mi paginile cu cuvinte amestecate și uneori de neînțeles. Astăzi consider acea șchiopătare în limba altcuiva o minunată școală de scriere și de viață. Trebuie să încerci, să te murdărești pe mâini, să accepți că fără îndoială vei cădea și te vei lovi, și că durerea este și ea parte din creșterea ta.   


Câte și ce cărți ai publicat până acum în italiană?

Nu știu niciodată să răspund la această întrebare. Vreo zece, probabil.


Care sunt temele recurente în scrierile tale?

Sufletul omenesc, misterul vieții, sensul trecerii noastre pe pământ, durerea de a trăi, aspirația către ceva mai înalt, mai nobil, în timp ce ne luptăm cu durerea noastră cotidiană și uneori tragedia de a ne fi născut ființe omenești, muritori și imperfecți, dar cu un dor de divinitate uneori insuportabil.    


A fost greu să găsești un editor în Italia?

Da. E mereu greu, în orice țară. Ai nevoie ca cineva să te vadă și să te aprecieze ca autor, care să creadă în tine și să-ți dea o șansă. Uneori trece o viață înainte ca manuscrisul tău să nimerească pe masa care trebuie.


Ai participat la concursuri și festivaluri literare din Italia? Cum îți promovezi cărțile?

Nu sunt o mare iubitoare a concursurilor literare. În ce privește promovarea cărților mele, recunosc ce-i drept că nu o fac așa cum ar trebui făcută. Dacă însă se organizează prezentări, atunci o fac cu dragă inimă. Nimic nu-i mai valoros decât o întâlnire reală cu un cititor autentic. Devine tovarășul tău de drum.


Ai tradus și cărți românești în italiană? Dacă da, care?

Sigur, e un lucru pe care-l iubesc mult și în care cred. Merită mereu să ne promovăm scriitorii. Eu am tradus Dimineața unui miracol a lui Bujor Nedelcovici, În absența tatălui a lui Stelian Țurlea, Lizoanca de Doina Ruști, Între uitare și memorie de Micaela Ghițescu, Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, Colonia de Stelian Țurlea.


Ce este mai complex, după părerea ta, să scrii sau să traduci în italiană?

Amândouă lucrurile au gradul lor de complexitate, dar fiecare dintre ele se exprimă în dimensiuni diferite. Ca scriitor, te aventurezi pe pământuri virgine pe urma poveștilor tale, te abandonezi și poți astfel trăi miracolul și nebunia narațiunii tale în felul tău, cu un suflet sălbatec și cu o dorința permanentă de a te redescoperi. În traducere, chiar dacă păstrezi o amprentă narativă care îți este caracteristică, trebuie să mergi pe firul gândului autorului, să-i stai aproape, să-i prinzi fiecare nuanță, fără însă a-ți lua libertăți de interpretare. Să-i respecți stilul, să pătrunzi în metaforele lui, să nu ți le însușești. Nu-i lucru ușor, mai ales pentru un scriitor. Ca mersul pe funie. Dacă-ți pierzi echilibrul, se dărâmă tot. Străzile pe care trebuie să le parcurgi sunt diferite. Dar nu poți să nu iei cu tine în traducere sensibilitatea de scriitor.


Scrii și în română și publici și în România?

Bineînțeles. Propria mea limbă încă mă recunoaște și poate că m-a iertat pentru tot vagabondajul prin lume. Scriu cu o parte din mine pe care nu credeam să o mai am: partea aceea care miroase a sânge și a rădăcini, a dor și a iubire care se ridică precum aburul direct din pământ, a sunete și muzici tainice, imposibil de reprodus și de tradus.


Ce înseamnă pentru tine să scrii în italiană față de a scrie în română?

Fiecare limbă are o dimensiune diferită. E ca și cum te-ai trezi într-o lume de Alice în țara minunilor, mereu nouă, și ca să o descrii îți trebuie un tip diferit de narațiune. Melodiosul verb italian, în sensul amplu al cuvântului, plasmează scrierea mea și o face să curgă într-un anume fel. Italiana este o limbă care îți dansează sub peniță. Româna în schimb te scrijelează direct pe inimă, pentru că își cheamă scrierea din cotloanele cele mai tainice ale sufletului tău.


Care sunt caracteristicile limbajului tău? Folosești în scrierile tale și cuvinte românești sau elemente dialectale ale regiunii italiene în care trăiești?

Nu, nu cred s-o fi făcut vreodată. Italiana îți oferă toate lucrurile de care ai putea avea trebuință ca să-ți modelezi povestea. Se pot introduce forme dialectale sau cuvinte românești, dar asta pentru că așa ai vrut tu și alegerea ta îmbogățește personajul și povestea, nu pentru că ți s-au terminat cuvintele.


Crezi că te vei întoarce într-o zi să locuiești în România sau ai făcut-o deja?

Am făcut-o deja, chiar dacă nu știu să explic într-un fel rațional de ce. Ceva în mine s-a frânt și dorul de casă a devenit mai sfâșietor decât dorința de a rămâne.


Care ar putea fi, după părerea ta, rolul și funcția scrierii în contextul istoric pe care îl trăim?

Scrierea ar trebui, în primul rând, să fie pusă în slujba adevărului. Scriitorul ar trebui să aibă ochiul atent și privirea în măsură să vadă dincolo de aparențe și de lucrurile ambigue și alunecoase care ni se propun, să dezbrace realitatea de minciună și să devină ambasador între ceea ce suntem și ceea ce aspirăm să fim.