Ioana Ieronim: „Îmi doresc să scriu literatură nu militantă, ci relevantă”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Unul dintre cele mai cunoscute nume ale literaturii române contemporane, cu o excelentă reputație atât ca scriitoare, cât și ca traducătoare, Ioana Ieronim este autoarea mai multor volume de lirică, a două volume de poezie narativă: Triumful Paparudei (cu multiple ediții, inclusiv în Anglia și Germania) și Egloga (ediție 2020 în Statele Unite, sub titlul Lavinia and Her Daughters. A Carpathian Elegy, Cervena Barva Press, versiune în limba engleză semnată de Adam J. Sorkin împreună cu autoarea), și a unui volum de teatru. Trecere Petrecere (versuri, Tracus Arte, 2019), care a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Printre cele mai recente apariții se numără: Zoom (volum de poezie); online: Cămășile (teatru), Ariadne’s Veil (colecție de poezie în limba engleză), Silabe omnivore (versuri), Cifre în delir. Casa Poporului (colaj și versuri); Turnul de apă (teatru radiofonic, regizor Ilinca Stihi) ș.a. A participat la o serie de spectacole multimedia în Romania și Statele Unite și a publicat poezie în peste 10 limbi, în mai multe țări europene, Turcia, Israel și SUA. Este, de asemenea, autoarea unor studii despre teatrul balcanic și israelian, precum și a mai multor eseuri apărute în reviste românești și străine. A tradus deopotrivă poezie și teatru, de la Shakespeare, la Arthur Miller și Tony Kushner. A fost redactor pentru enciclopedii străine până în anul 1990, apoi ziarist cultural, atașat cultural al României la Washington (1992-1996) și directoare de program Fulbright la București. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Center.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Pentru mine, distincția dintre femei-scriitori și bărbați-scriitori nu este semnificativă: substanța creatoare contează, validitatea operei. La nivel practic, desigur, s-au creat programe, zone, relee speciale pentru autoare. Deși nu sunt înclinată să apelez la ele, dată fiind relativa mea neutralitate pe această temă, mă bucură includerea în antologii de literatură feminină sau alte manifestări de femei scriitoare, artiste – și rezultanta mi se pare în multe cazuri expresivă, interesantă, grăitoare. Feminismul, cu etapele lui excesive, ca reacție la discriminarea femeilor timp îndelungat, a condus, evident, la schimbarea unor cutume în mai multe planuri ale vieții și a avut ca rezultat o mai echitabilă reprezentare a femeilor în câmp literar – spre binele energiei și excelenței creatoare.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Cum definim succesul? În orice caz, o formulă, una, a succesului nu există, chiar dacă afilierea instituțională, panoplia de platforme de promovare menționate pot contribui la aceasta. Și temele zilei ajută, sunt favorizate de editori, „se vând”. Însă este nevoie de interesul autentic al autorului/autoarei, de rezonanța sa reală față de un aspect sau altul al „modei”, plus de talent, adică de toate ingredientele, pentru a ajunge la reușita artistică. Fără acestea, demersul artistic rămâne un gest de pur oportunism și nu duce departe. 
Mi se pare minunat timpul pe care îl trăim, în sensul libertății și deschiderii creatoare. Totul este permis în cetate, ca substanță și formă, cerul este limita, cum se spune. Avem la dispoziție un repertoriu vast, de la arhaic la experimental, de la material la virtual. 


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Am scris și sunt înclinată să scriu în mai multe stiluri, nu din vreo dorință programatică, ci pentru că am fost preocupată de materii variate, care își cer, firește, forma particulară. Multă vreme am considerat că poezia, proteică așa cum este, poate cuprinde tot ceea ce, în timp, aș avea de spus. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să-mi modelez structura într-o carte de poezie narativă (pornită de la o materie romanescă), bazându-mă pe sugestia picturilor lui Chagall. Este vorba de Eglogă – traducerea lui Adam J. Sorkin în engleză are titlul Lavinia and Her Daughters. A Carpathian Elegy. Am scris și „poezie electronică”. La un moment dat, după 1989, dramatismul timpului a instalat în mine obsesia unor teme pentru care a trebuit să apelez la teatru. Am participat și la spectacole multimedia.
Inspirația? Este viața însăși, potențată de sugestii venite din ansamblul artelor, din știință chiar (în care poate respira o infinită poezie). Scrisul este pentru mine o formă de cunoaștere. De păstrare a memoriei. De îmblânzit viitorul (oare?…).


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Formula „literatură angajată” îi alarmează, cred, pe cei trecuți prin experiența totalitarismului; pentru ei asocierea poate să sune ca o contradicție în termeni. Oricât de nobile ar fi intențiile literaturii angajate, aceasta nu atinge nivelul literaturii în înțelesul românesc (de creative writing). Diferența ar fi cam aceea dintre o pictură și vreun fotomontaj la gazeta de perete (ca pe vremuri).
Aș milita pentru echitate socială, pentru colaborare fără frontiere în apărarea planetei noastre pe care orbirea, excesul, lăcomia omenească o periclitează. Pentru pace, desigur. Dar nu folosind literatura. Dacă vorbim de literatură, ruga mea ar fi să scriu literatură nu militantă, ci relevantă.
Aparținem acestui timp... Pandemia și războiul ei, războiul din Ucraina, războiul încălzirii globale… La război muzele tac, se știe – scriitorii însă pot avea darul să grăiască semnificativ chiar din tancuri și tranșee. Adevărurile fierbinți ale zilei, ca și spațiile mai calme ale gândirii, memoriei, revelațiilor, ne pot angaja în cheia adevăratei literaturi, cu infinit de multele ei înfățișări. Aparținem timpului nostru, cu peisajul lui complicat, intens amenințător și promițător totodată. Ceea ce ne angajează ca scriitori, cu toate armonicele condiției noastre și ale lumii.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da. Cu predilecție, dar nu exclusiv românești.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Mă interesează să public în ambele limbi – și chiar în traducere. Traducătorul (de fapt, co-traducătorul) meu predilect de poezie în limba engleză este excepționalul Adam J. Sorkin. Eu însămi traduc cu foarte multă plăcere (traducerea este, pentru mine, o lectură profundă). Cu toată experiența dobândită, exercițiul cel mai greu, uneori imposibil, este să traduc un poem pe care eu l-am scris. Soluția este mai degrabă rescrierea.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Scriu cu precădere în limba română și nu se pune problema distanței față de aceasta. Fie că sunt peste ocean, fie că mă aflu în România, mă interesează să descopăr ceea ce se schimbă – și schimbările sunt la fel de rapide ca viața însăși. Când revin în România, mă surprind folosind în conversație, mai mult decât aveam obiceiul, zicale și cimilituri moștenite (plăcerea, nostalgia, față de cele transmise peste praguri de vreme…?). Scriu și în engleză, în variate circumstanțe. Poezia se întâmplă într-una sau cealaltă dintre limbi depinzând de sunetul, de chemarea aceea inițială nedefinită care se ivește la interferența dintre subconștient și ambianță.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

În nici un caz nu pot numi exil faptul că locuiesc mai bine de jumătate din fiecare an în America. Nu numai formal, dar și subiectiv, am dublă cetățenie și mă simt acasă în ambele lumi – și în altele unde se întâmplă să mă aflu. Lumi multiple se pliază în mine în modul cel mai natural. Poate că asta vine și din originea mea transilvană, din faptul că am crescut într-o situație bilingvă, română și germană. „Alterități” distincte, dublu conținute și egale pentru mine în copilărie.
Viața între două lumi? La maturitate, aceasta a început în anii 1990, când am fost, timp de peste patru ani, consilierul cultural al României la Washington, DC. Experiența a fost extrem de interesantă, importantă de fapt, în multe feluri. Ceea ce mi s-a părut, atunci, paradoxal, dar am înțeles apoi că paradoxul este foarte răspândit, a fost faptul că am avut, cu ocazia aceasta, atât de mult de învățat chiar despre identitatea mea românească.
Pe moment mă preocupă lucrul la anumite proiecte literare și pe acelea chiar că, vorba lui Norman Manea, le porți cu tine precum casa melcului. Încerc totodată să îmi păstrez, acolo unde mă aflu, antenele deschise pentru a capta curenții vremii, ai locului, dincolo de ceea ce a devenit neîndoielnica globalizare a informației și de breaking news în cascadă.