Irina Botea Bucan: „Cred că imaginaţia şi creativitatea pot schimba lumea pur si simplu”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Irina Botea Bucan, film-maker și artist video, profesor, cercetator, care folosește multiple medii pentru a inspecta dinamici socio-politice și posibilități de transformare. În 2014 a primit premiul 3Arts, acordat exclusiv artistelor pentru activitatea profesională excepțională. În 2015, expoziţia ei personală „It is now a matter of learning hope”, care a avut loc la galeria Three Walls din Chicago, a fost nominalizată de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă din America pentru cel mai bun format de expoziţie (alături de alte opt expoziţii).
Din 2013, colaborează cu Jon Dean, mai ales prin prisma experienței acestuia de peste 30 de ani în domeniul artelor participative în comunități și educație pentru adulți.


Cum vedeţi astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Nu pot vorbi de „femeia-artist” în afara unei paradigme intersecţionale, ce include rasă, clasă, chiar şi genul. Fiecare „femeie” are o experienţă diferită a lumii, un set de oportunităţi, facilităţi sau, din contră, obstacole diferite. Femeia transgender (artistă sau nu) nu doar că întâlneşte un set de preconcepţii, judecăţi, agresiuni diferite faţă de femeia cis, dar ne şi aduce un alt mod de a ne referi la conceptul de femeie. Întrucât istoria patriarhală a artei este foarte stabilă (greu de clintit) şi, pe de altă parte, şi destul de solid documentată, cred că e încă important să ne referim la „femeia-artistă”, dar binarismul de gen este limitat şi incapabil să ofere categorii acceptabile democratice şi etice pentru fiecare individ.

Still din Stone.Paper.Skin (în colaborare cu Jon Dean), 9’45”, 2017

În activitatea dumneavoastră, ce diferenţe aţi putut observa în spaţiul cultural european şi american privind vizibilitatea femeii-artist?

Cele două spaţii menţionate nu sunt homogene, ci extrem de heterogene. Generalizări se pot face, dar nu ştiu cât sunt de utile, sau cât reflectă injustiţii şi dezechilibre sociale concrete, locale. Am să întorc discuţia despre vizibilitate, spre prezenţă. Şi am să dau un exemplu concret: Gudrun Gut vorbea în timpul unui concert în Bucureşti despre inegalitatea prezenţei în lumea muzicii electronice, dominată de bărbaţi; faptul că nu sunt invitate decât un număr foarte restrâns de femei în festivaluri şi concerte împiedică posibilitatea unei dezvoltări personale şi de grup. În România, sper că ştim, vedem agresiuni incredibile prezente pe stradă, în autobuze, misoginismul instituţionalizat. Prezenţa femeilor în funcţii de conducere este încă foarte mică şi, în anumite instituţii, inexistentă.

Cum se articulează discursul dumneavoastră artistic în jurul ideii de ʽcinema’, care sunt trăsăturile specifice şi principalele teme de lucru?

De câţiva ani, sunt angajată într-o cercetare extinsă despre imaginarul, istoriile personale şi publice ale Caselor de Cultură şi Căminelor Culturale. Metodologia de lucru se situează la intersecţia dintre video art, cinema-experimental, film-video-eseu. Cinema verité-ul şi cinema-ul direct, audiţiile, reconstituirile încă pătrund în fiecare proiect, dar în urma cercetării doctorale am început să mă gândesc altfel la modul de producere şi analiză a imaginilor, prin prisma a ceea ce numesc deocamdată „imaginea agenţială” (în relaţie directă cu noţiunea de „realism agenţial” a lui Karen Barad) care are trei componente pentru mine: imaginea camarad, imaginea ca ecou şi imaginea dialectică. 

Picturesque, 2012, imaginea Nicu Ilfoveanu şi Toni Cartu

Cum s-a născut şi cum funcţionează colaborarea artistică cu Jon Dean? Ce proiecte aveţi pentru viitorul apropiat?

Colaborarea cu Jon Dean a început în 1992, când amândoi eram implicaţi într-o organizaţie de mici dimensiuni (NGO), formată în marea majoritate din studenţi la artă (eu încă nu eram studentă la artă, ci la Geologie şi Geofizică). Mergeam împreună în diferite instituţii (orfelinate, case de copii, cămine spitale, grădiniţe, cămine de bătrâni, spitale pentru copii bolnavi de leucemie sau HIV pozitiv) şi pictam împreună cu copiii şi adulţii instituţionalizaţi; pictam pereţii încăperilor, holurilor, construiam sculpturi în natură, teatru de păpuşi, locuri comune de joacă, etc. etc. Am început să facem lucrări artistice pe care le şi „semnăm” din 2013. Chiar acum lucrăm la un film scurt despre Sala Floreasca, la invitaţia echipei Corner Magazine, „Warm-up/Încălzirea”, ce prezintă antrenamentul unei echipe de jucători de handbal amatori, o echipă mixtă, „ZaTeam”. Exerciţiile de încălzire deconstruiesc jocul de handbal, construiesc prin coreografia organizată un spaţiu personal al echipei şi promit mai mult decât jocul în sine, relevând un context social bazat pe un angajament entuziast în afara stimulentelor şi reglementarilor comerciale.
Altfel, lucrăm la o serie de filme despre Casele de Cultură, construim o gradină şi un loc unde oamenii să vină să stea împreună, să aibă răgaz. Avem de fapt multe proiecte-filme ce aşteaptă să fie finalizate. Unul despre Marion Baruch, un om incredibil, o prietenă-artistă de care ne-am simţit imediat legaţi.  Cu Jon, din 2013... lucrăm, gândim, vorbim non stop, credem că atât cunoaşterea cât şi imaginile au mereu autor colectiv. Jon a adus şi o atenţie deosebită asupra sunetului, prin pasiunea sa pentru foarte multe genuri de sunet-muzică. Colaborarea este simplă, organică şi fluidă, şi datorită faptului că Jon vine din zona de social and political science, community arts and feminism.

Picturesque, 2012, imaginea Nicu Ilfoveanu şi Toni Cartu

Cum vedeţi rolul public şi social al artei în lumea în care trăim?

Cred că fiecare individ este creativ şi cred că imaginaţia şi creativitatea pot schimba lumea pur si simplu! Cred însă că este foarte important să observăm, să recunoaştem şi să nu strivim creativitatea şi agenţia non-umană.

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Sincer, sunt mai puţin interesată de scena artei internaţionale sau naţionale. Mă interesează mai mult ce facem, de ce şi cum. Cum este susţinută creativitatea individuală şi colectivă, ce ne imaginăm şi pentru ce? Cum ne putem imagina o redistribuţie echitabilă a resurselor.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică?

Pentru mine cercetarea artistică-practică, educaţia şi cercetarea „teoretică” coexistă simbiotic şi afectiv.

The Building will have a future she said, 15’30”, 2017/2018, în colaborare cu Jon Dean

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră?Darasupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Desigur că a fost mult mai dificil contactul uman, interacţiunea prin film. Am început să fiu obsedată de plante, gradină, un mod autonom de viaţă posibil în mediul rural, ce implică şi o proximitate colectivă. Şi am început să fac broderii – de fapt, începusem în urmă cu 3 ani. Astăzi însă, tocmai am fost la o filmare, am aflat poveşti de la oameni, o bucurie imensă! Sper ca arta şi creativitatea să nu fie considerate în totalitate exces, ci necesitate. Nu vreau să imaginez un viitor întunecat, ci unul foarte bine considerat-cumpănit.

The Formation of Socialist Consciousness
(broderie din seria Anumite aspecte ale materialismului dialectic)




Social consciousness
(broderie din seria Anumite aspecte ale materialismului dialectic)




Elementary praxeological model
(broderie din seria Anumite aspecte ale materialismului dialectic)