Judit Angel: „Curatoriatul a fost în mare parte o muncă de autodidact”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Judit Angel, curator şi istoric de artă. În prezent este director la tranzit.sk Bratislava. Între 1986 și 1998 şi-a desfăşurat activitatea curatorială la Muzeul de Artă din Arad, continuând apoi, din vara lui 1998 până în vara lui 2013, la Műcsarnok/Kunsthalle Budapesta. În 1999, a fost curator al expoziției Reportaj din Pavilionul României de la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia.

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?


Faptul că astăzi sunt mai multe femei active în lumea artei nu înseamnă neapărat că acestea trăiesc mai bine. Împreună cu bărbații, ele fac parte din așa-zisul „proiectariat” (Kuba Szreder), clasa lucrătorilor culturali care muncesc pe bază de contracte temporare, trăiesc din proiect în proiect, nu au siguranță socială. Duc o viață precară. Femeile sunt cele care efectuează munca reproductivă, înțeleasă ca muncă domestică, dar și în sensul reproducției fizice. Realizarea echilibrului între viața profesională și viața de familie este încă un privilegiu. Venitul de bază necondiționat ar putea fi o soluție temporară.

V-aţi desfăşurat activitatea atât în România, cât şi în străinătate. Ce diferenţe aţi putut observa în spaţiul cultural european privind situaţia femeii-artist?

Pe lângă cele spuse mai înainte, femeile artiste, ca de altfel bărbații artiști din fostul bloc Est European, împărtășesc consecințele apartenenței lor geo-politice. Globalizarea lumii artistice nu înseamnă condiții egale pentru artiștii din Vest și Est sau Nord și Sud. Nu mi se pare că există mari diferențe între situația femeii-artist în România, Ungaria, Slovacia. Acestea depind de reflexele patriarhale ale societăților respective, de starea democrației și de situația scenelor artistice, de exemplu în ce măsură arta contemporană este sprijinită de stat, cât de puternic este sectorul privat, cât de dezvoltată este cultura solidarității în cadrul scenelor respective.


Complexul muzeal, Muzeul de Artă Arad, 1996


Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Am crescut în ideea că dacă vrei să realizezi ceva, poți, dar trebuie să vrei tare. Au existat totuși câteva experiențe care au filtrat această imagine. La începutul anilor ’90, când am avut primele călătorii profesionale în Vest, a trebuit să fac față unor diverse provocări, printre care faptul că veneam din blocul Estic a contat mai mult decât faptul că sunt femeie. Am o pierdere de auz care a fost și este o provocare serioasă, îmi este dificil să mă informez pe cale audio, pentru mine o discuție profesională la o cafea sau la o bere nu e sigur că e mai fructuoasă decât una online, unde aud doar interlocutorul, nu și zgomotele din jur.
Au fost și câteva situații când, deși am avut succese profesionale, nu am fost avansată în schema personalului, asta ar fi însemnat o poziție de putere, la fel cu majoritatea bărbaților din instituție. Motivul exact nu-l știu, presupun doar că s-a considerat că munceam din pasiune și nu aveam nevoie de mai mult. Puterea într-adevăr nu m-a interesat, dar un venit mai mare m-ar fi ajutat în anumite momente ale activității profesionale.
Având studii de istoria artei și muzeologie, m-am profilat pe artă contemporană și curatoriat, a fost în mare parte o muncă de autodidact, la fel ca la majoritatea colegelor mele de generație din România. Imediat după 1989 am aplicat la diverse rezidențe și proiecte de cercetare, m-am documentat și am început să realizez proiecte curatoriale. Am dorit să învăț, să mă dezvolt profesional. Acesta nu este singurul motiv pentru care am devenit mamă abia mai târziu, dar a contat.


Lia Perjovschi, Knowledge Museum, seria Interval, galeria Dorottya, Budapesta, 2009
(foto Sándor Bartha)


Într-un bilanţ la acest moment al proiectelor pe care le-aţi realizat, care sunt cele pe care le consideraţi de cel mai mare impact?

Cele trei expoziții, Art Unlimited srl (1994), Inter(n) (1995) și complexul muzeal (1996) pe care le-am curatoriat la Muzeul de Artă din Arad au intrat în istoria artei românești contemporane ca exemple de critică instituțională. Expoziția din Pavilionul Român de la Veneția (1999) având ca artiști pe Dan Perjovschi și subREAL a fost primul proiect din Pavilion realizat pe bază de concurs. Expoziția Szervíz (2001) realizată la Műcsarnok/Kunsthalle din Budapesta a fost apreciată de scena de artă locală, iar pentru seria de expoziții Interval (2009) realizate la galeria Dorottya din Budapesta mi s-a acordat premiul Uniunii Criticilor de Artă din Ungaria. Din vara anului 2013 conceptualizez și organizez programul lui tranzit.sk, organizație non-guvernamentală de artă contemporană din Bratislava. Toate proiectele sunt importante, cele cu durată mai lungă au un impact mai mare.

Într-o privire de ansamblu, cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

În loc de reprezentare aș vorbi mai degrabă de prezență. Depinde din ce perspectivă privim lucrurile, cu cine ne comparăm. Considerând doar Ungaria și Slovacia, se pare că artiștii din România sunt mai vizibili pe scena internațională, dar nu sunt mulți și România este o țară destul de mare. Nu m-aș gândi la numere, statistici, ci la calitatea prezenței, cine, unde, sub ce formă este prezent/ă. Câteva artiste din România cu vizibilitate internațională certă sunt Geta Brătescu, Anca Benera (cu Arnold Estefan), Anetta Mona Chişa (cu Lucia Tkáčová), Lia Perjovschi, Alexandra Pirici.


Start & Finish, tranzit.sk Bratislava, 2018 (foto A. Šakový)


Aveţi un model feminin de istoric de artă la care vă raportaţi?

Nu cred că pot vorbi despre modele, dar au fost mai multe femei care au influențat dezvoltarea mea personală și profesională. Mama mea, dr. Marta Angel, ar fi vrut să devină istoric de artă, dar în cele din urmă a absolvit medicina. M-a sprijinit mult în ce privește orientarea profesională, când eram adolescentă citeam albumele de artă din biblioteca familiei. Adriana Iercan, profesoara mea de la liceul „Ioan Slavici” din Arad, m-a ajutat să-mi însuşesc limba engleză la un nivel profesional. De la Anca Oroveanu, profesoara mea de la Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” din București, am deprins dragostea pentru cercetare. Irma Ferencz Szabó, fostă muzeografă-șefă de la Muzeul de Artă din Arad, m-a îndrumat și încurajat la începutul activității mele muzeale. În sfârșit, Nicole Marjanovic, istoric de artă și coordonatoare de proiecte culturale din Viena, m-a ajutat să trec cu bine peste provocările unui context străin și complet nou la mijlocul anilor ’90.

Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Secondary Archive este o recentă platformă de reprezentare pentru femei-artist din Europa Centrală și de Est. Galerista Nadine Gandy a fondat de curând asociația culturală ZoomEuropa în care promovarea artistelor femei este una din priorităţi. tranzit.cz se autodefinește ca o instituție feministă, aplică principii feministe de operare, de grijă pentru spațiu, pentru reutilizare, pentru a nu produce deșeuri.

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Pandemia a însemnat pentru mine stres mental și izolare, dar în același timp și odihnă fizică, mai mult timp pentru cercetare, reflecție. Sectorul cultural/artistic a avut mult de suferit din cauza că instituțiile s-au închis, mulți au rămas fără muncă, unele guverne au încercat să compenseze pierderile, dar în general situația este foarte dificilă. Prețurile au început deja să crească, guvernele vor să recupereze pierderile economice de pe urma pandemiei și o fac pe seama populației. Criza ecologică este în desfășurare, pe plan politic și militar au loc regrupări de forțe. Toate acestea nu arată spre o situație favorabilă artei, cel puțin nu artei cu care ne-am obișnuit. Nu mă gândesc aici la trendurile tradiționaliste, conservatoare, ci la formele actuale ale artei contemporane. Arta va trebui să răspundă noilor provocări și să se reformuleze, la fel și noi va trebui să ne schimbăm multe reflexe.


Urban Imagination Seminar, Lido, Bratislava, 2020 (foto J. Angel)



Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 6, iunie 2021, anul XI)