Laura Borotea: „Arta, o dezvoltare colectivă empatică și asumată, inevitabil feministă și feminină”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Laura Borotea, artist, curator și manager cultural. Din 2010, împreună cu Gabriel Boldiş, a început proiectul colaborativ Monotremu – un avatar artistic ce funcționează ca o umbrelă pentru lucrări artistice și intervenții în spațiul public, sub forma unor comentarii critice și ironice la adresa societății. Este co-fondator al Minitremu, asociație nonprofit care facilitează accesul copiilor și tinerilor la artă și produsele artei contemporane

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Să fii artist e o poziție destul de fragilă, în general, iar să fii artistă este și mai greu. Încă trăim într-o lume dominată de misoginism, chiar dacă se încearcă o recuperare a istoriei artei feminine și se dă uneori o atenție specială artistelor. Dar suntem departe de a avea o egalitate de gen. În România asta e foarte evident, mai ales dacă ne uităm la manualele de arte vizuale începând cu clasele primare, unde sunt menționați, aproape exclusiv, doar artiști bărbați, iar elevii, chiar studenții, află cu greu despre creațiile unor artiste. Un alt exemplu vine din manualele generale. Luca, fiul meu, e în clasa a III-a și a observat că majoritatea lor sunt sexiste pentru că aproape întotdeauna personajul băiat din ilustrațiile cărții e cel care găsește răspunsul corect, niciodată fata.

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Foarte rar am avut ocazia să mă regăsesc în acest rol, de obicei consideram că sunt doar o artistă care face o expoziție cu alte artiste/alți artiști pe care îi admir, a căror practică e foarte asumată și sinceră, sau erau niște invitații de a ne strânge mai mulți prieteni, în jurul unei anumite teme ce era interesant de explorat la momentul acela. De obicei a fost o muncă de echipă, în afara restricțiilor bugetare sau anumitor sincope instituționale, nu întâmpinam multe probleme. Fiind vorba despre expoziții de grup, de obicei eram solidari unii cu ceilalți și găseam soluții împreună.

Artă-mă de Monotremu, Protest în vânt la Chioșc, Chișinău, 2013

Sunteţi co-fondator al Asociației Minitremu dedicată facilitării accesului copiilor și tinerilor la arta contemporană. Cum vă raportaţi astăzi la acest proiect: unde a ajuns, încotro se îndreaptă şi ce loc ocupă în parcursul dumneavoastră profesional?

Consider în continuare Minitremu ca o extensie educațională, un cadru în care pot practica pedagogia fără să renunț la a fi artistă. E un laborator unde invităm cât de multă lume putem, pentru a încerca experiențe comune noi, prin care să încurajăm dialogul, empatia, colaborările de orice fel, autonomia în gândire, cam tot ceea ce ține de o sănătate socială. #Dezvoltarecolectivă într-un cuvânt. Dincolo de skill-uri și abilități practice, mi se pare foarte important pentru copii și tineri să vadă arta ca pe un proces care generează dialog și reflexie, ce îi poate ajuta să-și formeze o părere proprie despre lume, nu filtrată prin lentila adulților.
Ca profesoară, Minitremu mă ajută să aduc o viziune diferită în școală și, în același timp, să pot privi din școală în afara ei, către societatea civilă, iar prin asta să încurajez elevii să înțeleagă rolul și potențialul lor de viitori cetățeni. Să devină critici, autonomi și conștienți de lumea din jurul lor, înainte de a ști să deseneze o natură moartă. 

Cum se prezintă, într-o privire de ansamblu, educaţia artistică în şcoala românească: realizări, dificultăţi, perspective?

În sistemul preuniversitar se studiază arte vizuale într-un număr redus de ore și foarte restrictiv. De exemplu, un copac poate să aibă doar un trunchi maro și frunzele verzi, cerul e doar albastru, iar dacă nu se respectă lucrurile astea și nu e totul în contur, nu e frumos. Oricum liceele vocaționale, în general, sunt bazate pe o pedagogie învechită, în care formarea artistică este axată tot pe imitație, iar talentul și meșteșugul sunt ingredientele principale pentru viitorii artiști. Accentul cade pe formarea unor abilități practice, fără a lua în considerare transmiterea unui mesaj sau a unei experiențe personale. Rezultatele căutate sunt legate de o estetică formală, iar libertatea de expresie este condiționată mereu de programele școlare care, până la urmă, depind de conținuturile formulate de profesori și de rutina în care aceștia ajung să funcționeze. Ritmul e alert și e greu să faci față la multe alte cerințe: planuri de lecție, planificări, portofoliu personal, concursuri, pregătire pedagogică, inspecții, comisii etc. La final, pare că singurul scopul e pregătirea elevilor pentru examenele de aptitudini din clasa a IX-a și apoi pentru admiterea la universități, în baza unor portofolii și aptitudini formale.
La Universitățile de arte, din nou, sunt rare exemplele unde abordarea asta se schimbă și, când afli de cazuri diferite, sunt de apreciat. Pentru că o ieșire din niște norme depășite estetic poate că ar forța și liceele vocaționale să urmeze aceste schimbări și să se diversifice ca medii artistice și metode de predare. Perspective există pentru că ne-am cuplat demult la o tendință europeană, centrată pe elevi și nevoile lor, iar ceea ce se vede la modelele de educație care funcționează este că artele ocupă un loc important în educația de masă (nu neapărat vocațională) încă de la cele mai fragede vârste.
Opționalul de Artă Contemporană pe care l-am introdus în Liceul Vocațional de Artă din Tg. Mureș în 2017 îmi confirmă nevoia de a aborda arta ca instrument de cunoaștere a lumii, și nu atât de mult ca informații de cultură generală sau ca practică a unei abilități. În general artele, literatura, muzica, sunt materii în care se studiază doar la trecut și prea puțin dintr-o perspectivă a prezentului. Astfel că mare parte din curs este constituit în jurul unor artiste și artiști contemporani din România și împreună descoperim subiecte și teme despre care nu au ocazia să afle de la nici o altă materie. Vorbim în primul rând despre o perspectivă critică asupra lumii și o încurajare înspre onestitate, chiar dacă astfel devin mai vulnerabili.

Ziarul orizontal, atelier cu Lia și Dan Perjovschi, cu elevi de la Opționalul de Artă Contemporană, 2019

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

E foarte sănătos ca teoria să coexiste cu practica artistică, cum la fel învățarea nu ar trebui să fie redusă la raportarea la modele, ci mai degrabă la experiențe directe și diferențiate pentru fiecare. Învățarea hibridă, bazată pe un mix între teorie și practică, dar care transcende disciplinele și specializările, fiind legată de un context, o temă sau chiar o comunitate anume, e posibil să fie mult mai relevantă și potrivită pe termen lung. Astfel, rețelele profesionale ce împărtășesc aceeași viziune, acum aproape invizibile, ar deveni importante și ar oferi un cadru de dezvoltare continuă alături de ceilalți.

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Aproape orice gest artistic acum pare fie că e un mare privilegiu, fie ceva total inutil. Dar asta și din cauza politicilor publice din România, unde parcă toți primarii, guvernanții, la unison, vor să transforme cultura în ceva irelevant, atâta timp cât nu există un beneficiu financiar imediat sau simbolic concret. O soluție ar fi colaborarea și solidarizarea în rețele care să substituie până la urmă politicile publice sau să ofere un cadru sigur.

Q.E.F., Monotremu, instalaţie în Parcul Botanic, Bienala Art Encounters Timișoara, 2019
tur ghidat cu elevii cursului opțional de Artă Contemporană de la Liceul Vocațional de Artă Tg. Mureș

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice? Dar particularităţile referitoare la ‘feminin’ şi reprezentarea acestuia?

Ce cred că mi-e specific e accentul pe proiecte colaborative. Până la urmă practica artistică pe asta se bazează, lucrez într-un duo (Monotremu). Mai departe, lucrez împreună cu artiste / artiști, teoreticiene / teorecticieni contemporani, copii, adolescente / adolescenți, tinere / tineri (Minitremu), cu elevele și elevii, în proiecte care se bazează pe experiențe comune directe, care duc la abordări unde accentul se mută de pe performanțe individuale și acumulări mecanice, pe o dezvoltare colectivă incluzivă, empatică și asumată, inevitabil feministă și feminină, văzută ca o necesitate de a deveni mai buni, dincolo de orice altceva.

Nimeni, atelier cu Alina Popa, în cadrul Minitremu Art Camp #2, 2017