Lidia Popa: „Pentru mine româna şi italiana au devenit două limbi materne”

În acest număr publicăm o anchetă exclusivă realizată de Afrodita Carmen Cionchin şi dedicată scriitorilor „migranți” români din Italia, cărora revista noastră le dedică, în ediţia italiană, o secțiune specială și o bază de date permanent actualizată. Am intervievat câţiva dintre cei mai activi autori ai momentului, care reprezintă o realitate complexă și variată: sunt cei care scriu doar în italiană și cei care scriu și publică în ambele limbi, iar unii traduc şi cărți românești în italiană sau cărţi italiene în română. Cei mai mulţi locuiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani, dar sunt și cei care s-au întors în România după douăzeci de ani sau se mişcă între cele două țări. În bună parte scriu preponderent poezie, în vreme ce alţii preferă proza. În ceea ce privește distribuția pe sexe, majoritatea sunt femei.
Invitații noștri sunt: ​​Ingrid Beatrice Coman-Prodan, Alexandra Firiță, Lăcrămioara Maricica Niță, Lucia Ileana Pop, Lidia Popa, Irina Țurcanu, Viorel Boldiș. Împreună cu ei reflectăm asupra semnificațiilor celor mai profunde ale scrisului într-o altă limbă decât cea de origine, şi anume limba țării de adopție, asupra principalelor teme abordate și asupra particularităților creației lor literare. Toate contribuțiile sunt reunite într-un spațiu special, care poate fi consultat aici.


Lidia Popa, poetă, eseistă, prozatoare, s-a născut în 1964 în România, iar din 1999 trăiește și lucrează în Italia. A debutat ca poetă în limba italiană în 2014. A fost publicată în aproximativ 50 de antologii internaționale și în reviste românești, italiene și internaționale. A scris șase cărți de poezie: prima în limba italiană, apoi trei cărți în italiană și română, una în limba română și alta în limbile română-albaneză. Publicațiile sunt la edituri din Italia și România. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi. A primit câteva premii internaționale importante, recunoașteri și funcții onorifice internaționale ca voluntar în slujba umanității pentru literatură, cultură și pace. În prezent, este membru al Federației Scriitorilor Italieni Uniți (FUIS) Roma și al altor organizații literare internaționale.


Cum te defineşti, „scriitoare migrantă”, „scriitoare italofonă” sau într-un alt fel?

Ca scriitor mă regăsesc în categoria scriitorului migrant, nu în sensul străinului în Italia, ci mai precis în alegerea amprentei stilistice. Mă consider, de fapt, un scriitor bilingv din naștere, care a ales să scrie în ambele limbi din momentul pe care eu îl numesc noul început al activității literare, care a fost acum vreo doisprezece ani, cu tentația de a varia de vreo trei, patru ani, experimentând și scrisul multilingv ca un exercițiu de predispoziție la cunoaștere, prietenie relațională și comunicare interculturală la nivel internațional.


Ce deosebește un scriitor „migrant” de unul „sedentar”? 

Este necesar să clarificăm aceste două definiții. Un scriitor migrant este scriitorul care a avut o călătorie de viață ce include mutarea în mai multe locații geografice, modificarea percepției sale asupra vieții, îmbogățirea vocabularului, imaginilor și metaforelor sale, alterarea scrierii prin călătoriile sale, dar nu şi a creativităţii sale care poate fi doar o îmbogățire permanentă a vocabularului expresivității artistice. Un scriitor sedentar este scriitorul care, prin alegere sau împrejurări de viață, nu a avut căi care l-au determinat să călătorească, să emigreze sau să locuiască în alte locuri din lume.  Deci, în opinia mea, multe dintre controverse se bazează pe o eroare de interpretare, iar infracțiunea de a te simți discriminat și netratat ca scriitor cu drepturi depline este poate percepută pe nedrept.
Scriitorul sedentar, obișnuit de drept să aparțină de categoria scriitorilor fără adjectiv, percepe scriitorul migrant ca aparținând unei nișe, fără a realiza că distincția nu este lingvistică, de inferioritate sau superioritate a operei scrise, ci de cale de viață, care, după părerea mea, este un atribut al experienţei acesteia din urmă. Scriitorul sedentar nu are de ales în ce priveşte aparteneţa la propria literatură şi, prin urmare, nu-şi pune întrebări şi nu are incertitudini în acest sens. Este scriitor și scrie.
Scriitorul care vine din alte locuri se confruntă aproape întotdeauna cu o alegere, condiționată de realitatea sa, de convingerea, de firea sa. Chiar și printre aceștia există scriitori care au o natură migrantă și alții care nu o au. Sunt scriitori migranți care s-ar fi lipsit de experiența emigrării, la fel cum sunt scriitori sedentari care nu și-ar dori nimic mai mult decât să aibă ocazia să călătorească și să descopere alte realități din lume.
Din câte am observat în călătoriile mele literare, realizate de multe ori în realități virtuale sau prin cercetări ca mod de studiu, cele două opțiuni principale de integrare în scrisul italian contemporan sunt: de a lupta împotriva marginalizării și a neîncrederii, reclamându-şi propriul loc printre scriitorii spaţiului cultural de adopţie; de a face parte din grupul de scriitori internaționali și, mai ales, de scriitori migranți căruia îi aparțin toți creatorii care au căi de viață nesedentare, luptând în acest caz împotriva pericolului exploatării care tinde să pună prea mult accent pe temele de emigrare, pe punțile dintre culturi și să se îndepărteze din motive de diverse interese de la obiectiv și de la meritele literare. Nu e cazul meu, parcursul mi l-am făcut aproape întotdeauna prin propria alegere, prin conștientizarea de a fi un scriitor migrant pentru care reflecția devine un modus vivendi.


Când ai început să scrii în italiană și de ce?

Am început să scriu în italiană ca o necesitate pentru a le comunica cunoscuților mei italieni apartenența mea la poporul român, care nu este o națiune de criminali, așa cum a fost în mod eronat anunțat cu titluri scandaloase pe prima pagină, pentru că fiecare pădure are copacii ei uscați. Este de ştiut că România a dat științei, literaturii, artei, muzicii, sportului o serie întreagă de mari nume care au contribuit la istoria culturală a umanității. Exemplele sunt, desigur, multe şi nu le pot enumera aici.


Câte și ce cărți ai publicat până acum în italiană?

Din 2014 mi-am publicat poezia, proza și eseurile în aproximativ cincizeci de antologii literare italiene, românești și internaționale și în multe reviste și site-uri literare internaționale. În Italia am publicat trei cărți de poezie: Punto differente (essere) (Aletti Editore, 2016); Nell’antro dei miei pensieri (Dacia) / În adâncul gândurilor mele (Dacia) (Aletti Editore, 2016, ediție bilingvă italiană-română);  Anfora di cielo / Amfora de cer (Edițiile Divinafollia, 2017, ediție bilingvă italiană-română).


Care sunt temele recurente în scrierile tale?

Scriitura mea are viața ca o temă recurentă, cu nașterea, dragostea, experiența, moartea, care cred că sunt la fel de semnificative ca prezența unei muze în activitatea creației. Mi-am dedicat scrierile unor subiecte importante precum pacea, războiul, evenimentele excepționale, pământul și mediul înconjurător, umanitatea, familia și individul, fie el bărbat sau femeie, copil sau bătrân.


A fost greu să găsești un editor în Italia?

La momentul debutului nu era greu să găsești o editură în Italia. Acum nu mă mai consider emergentă și știu că o editură care respectă standardele înalte ale serviciului său pentru literatură, din punct de vedere al calității și nu din punctul de vedere al costurilor de publicare, acceptă să publice știind valoarea unui scriitor. Propunerea mea în manuscris digital nu a fost niciodată refuzată. Eu am fost cea care am respins ofertele contractuale care nu erau potrivite nevoilor mele.


Ai participat la concursuri și festivaluri literare din Italia? Cum îți promovezi cărțile?

Am participat la concursuri în Italia și, de asemenea, la festivaluri literare în Italia sau în străinătate, mereu invitată, unde am câștigat câteva premii și merite importante și am fost publicată în antologii literare. Multe dintre premiile sau recunoașterile internaționale primite sunt onorifice fără ca eu să particip cu înscrierea textelor mele, premii foarte semnificative acordate pentru activitatea literară sau culturală în slujba umanității.
Cărțile tipărite și cărțile mele electronice au fost promovate de edituri și în librăriile online, în evenimente literare personale sau invitată fiind de alți colegi din literatura italiană, română sau internațională. La fel ca mulți scriitori, folosesc cele mai cunoscute canale de comunicare pentru a sprijini relația de vânzare de cărți cu cititorii mei. Să cunosc cercetători din alte părți ale lumii și să fiu tradusă în limbile altor țări este o onoare pentru mine și nu voi înceta să mulțumesc pentru şansa acestor întâlniri și schimburi culturale.


Ai tradus și cărți românești în italiană? Dacă da, care?

Da, am tradus câteva cărți în italiană, nu doar ale mele, cărți ale altor autori care au fost publicate în România și așteaptă să fie prezentate cititorilor italieni. Pentru scriitoarea Daniela Gumann romanul Il Natale che mi ha cambiato la vita din originalul românesc Crăciunul care mi-a schimbat viața;  pentru scriitorul Mihai Merticaru o carte de poezii, Luce invisibile / Lumină invizibilă, ediție bilingvă. Ca o inițiativă complet voluntară, am tradus și texte pentru autori internaționali, o modalitate de a crea prietenie și de a ne cunoaște mai bine prin împărtășirea literaturii ca un bun universal.


Ce este mai complex, după părerea ta, să scrii sau să traduci în italiană?

Fiind un scriitor bilingv, nu este greu să scriu în italiană, pe care o consider o limbă maternă printre numeroasele mele limbi de adopție, dovadă fiind un premiu important pe care l-am primit în urmă cu aproximativ cinci ani, Premiul Alberoandronico pentru limba maternă non-italiană, pentru autori străini. Traducerea durează mai mult dacă sunt expresii dialectale sau arhaice, în orice limbă pe care am adoptat-o ​​pentru traduceri.


Scrii și în română și publici și în România?

Da, scriu în română de la șapte ani, așa cum am explicat cu diverse ocazii, și am publicat în limba maternă în ultimii ani în antologii, reviste și cărți. Debutul românesc a fost în Cenaclul literar condus de profesorul și scriitorul Radu Zaharescu, la liceul industrial unde am obținut diploma de bacalaureat.  În acele întâlniri, pe lângă scrierea unei compoziții, am primit lecții utile pentru analiza unui text literar. Pe parcursul pregătirii mele am avut profesori de literatură excelenți pe care, datorită imaturității mele de atunci, îi apreciez foarte mult acum amintindu-mi și aplicând învățăturile dumnealor, pentru care nu pot decât să mulțumesc cerului.  Aș fi vrut să le mulțumesc personal, dar e prea târziu.
În România am publicat trei culegeri de poezie: Sufletul cuvintelor / Shpirti i fjalëve (Amanda Edit Verlag, 2021, ediție bilingvă româno-albaneză, traducere în albaneză de poetul Baki Ymeri);  Sintagme cu dor de trifoi (Ediura Minela, 2021, ediția română) și Vocea interioară (Amanda Edit Verlag, 2022, ediția româno-italiană, cu doi autori, Lidia Popa și Baki Ymeri).


Ce înseamnă pentru tine să scrii în italiană față de a scrie în română?

După ce am vorbit în italiană timp de mai bine de douăzeci de ani, am fluență în ambele limbi, fără altă diferență decât sunete și accente, rezonanță a cuvintelor și expresiilor, negăsind prea multe dificultăți din punct de vedere lexical sau expresiv prin metaforă și limbaj spiritual. Pentru mine au devenit două limbi materne, așa cum le-am definit înainte, una prin naștere și cealaltă prin adopție.


Care sunt caracteristicile limbajului tău? Folosești în scrierile tale și cuvinte românești sau elemente dialectale ale regiunii italiene în care trăiești?

Particularitatea limbajului meu aparține cititorului care am devenit de-a lungul timpului. Citesc clasicii și îi citesc și pe contemporani pentru a menține în viață limbajul literar și fundalul cultural.  Cumpăr cărți și, de asemenea, le primesc cadou de la mulți colegi scriitori.  În ceea ce privește scrierile mele, caracteristice scriitorului migrant despre care am menționat în unele întrebări/răspunsuri anterioare, ele sunt și creații de expresii neodialectale cu paternitate literară recunoscută, deși discutabilă în lumea academică. Noi, românii, avem o limbă foarte bogată din punct de vedere lingvistic și fonetic, provenind din rădăcini latine europene. Odată cu fenomenul imigrației, învățarea cuvintelor cu rădăcini comune este doar o extensie a vocabularului limbii.


Crezi că te vei întoarce într-o zi să locuiești în România?

„Nu.  Acum e prea târziu să mă mut în țara mea. Nu am timp să mă afirm”, ar fi răspuns Brâncuşi, pe care îl admir foarte mult pentru încăpățânarea de a crea şi căruia i-am dedicat mai multe poezii.  Dar uneori mă gândesc la asta, e inutil să neg. Încă nu știu ce îmi rezervă ziua de mâine în materie de sănătate și am învățat de la cei care m-au precedat să nu fac pronosticuri. În ceea ce privește acceptarea ca scriitor migrant și nu ca emigrant în străinătate cu o limbă alterată, dacă vrei să te întorci şi să intri în lumea literară românească există criterii la care este mai bine să nu te gândești.  Românul este poet prin naștere și numărul creatorilor români este foarte mare, așadar, îmi imaginez cât de acerbă este competiția de a urca pe scara valorilor literaturii, de a fi studiat în școli și academii.  Întoarcerea este dorința intimă, însă de la a spune până la a face există un drum lung de parcurs, ceea ce presupune să o iei de la capăt și să te adaptezi într-o epocă ce devine dificilă pentru mulți. Văd mulți compatrioți care se întorc în Italia sau în altă parte după ce au fost în țara lor de origine mult timp. Acest lucru ar trebui să ridice o întrebare pentru autoritățile țării, de ce acest fenomen de dus-întors. După mulți ani devine un obicei pentru noi când ne confruntăm cu un sistem adaptat nevoilor cetățeanului. În opinia mea, aceasta este ceea ce trebuie revizuit în sistemul românesc: cerințele, nevoile și modalitățile prin care totul să funcționeze, pentru că nimeni nu vrea să fie imigrant pe viață.  Tuturor imigranților le este dor de patria lor, de iarba de casă, de munții, pâraiele, cerul și aromele țării lor. Cu toții avem în inimă un dor (dorință) sau cântecul de dimineață al privighetoarelor. De-ar fi de ajuns asta…


Care ar putea fi, după părerea ta, rolul și funcția scrierii în contextul istoric pe care îl trăim?

Sunt convinsă că scrisul poate deveni un instrument pentru cultura unui popor evoluat și pentru trezirea conștiințelor pentru a ne asigura că pacea funcționează, că omenirea nu trăiește din războaie fratricide, religioase sau discriminatorii continue, că popoarele nu suferă din lipsa necesităţilor de bază pentru viaţă şi îngrijirea sănătăţii. Dacă lucrăm căutând soluții mai bune și prin munca scrisă a gânditorilor, Pământul poate deveni o lume mai bună și ceea ce am moștenit sau creat nu va fi distrus. Fiecare dintre noi are datoria de a crea ceva, de a aduce o contribuție umanității. Să nu uităm că trecem prin acest punct istoric al vieții și dacă putem fi un exemplu este cel mai bun mod de a ne arăta și de a ne măsura.

Poezie inedită de Lidia Popa

Exilat în cerneluri

Au trecut mulți ani
de atunci plimbându-mă prin iarbă,
și din cerneluri am devenit
iarăşi poet, exilat
în enigma unui Coșbuc, Enescu,
Cioran, Brâncuși, Tonitza într-o singură limbă
așa că m-am născut să nu am
nicio imagine și asemănare.

Eu sunt versul, vioara,
gânditorul, dalta, pânza
cu care am stăpânit cerul
cu stelele strălucind în piept
fără certitudinea de a fi
cine sunt -
Albastru de Voroneț exilat
în cernelurile Mării Adriatice.

L-am cunoscut pe Brâncuși

într-un oval de lumină strălucitoare,
în infinit ca o tăcere care sărută cerul,
la porţile dorului în zorii zilei
în pădurea privighetoarelor,
praful de aur era har și nu necesita milă
– am migrat ca o pasăre măiastră.