Lucia Cherciu: „Scriitorii au datoria să spună adevărul”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Lucia Cherciu scrie în engleză şi română şi este autoarea a cinci cărţi de poezie: Călătorie cu trenul la București (Train Ride to Bucharest, Sheep Meadow Press, 2017), pentru care a primit Premiul Eugene Paul Nassar, Flori comestibile (Edible Flowers,Main Street Rag, 2016), Lalele din Paradis (Editura Eikon, 2017), Altoiul râsului (Editura Brumar, 2010) și Lepădarea de limbă (Editura Vinea, 2009). Și-a luat doctoratul la Universitatea Indiana din Pennsylvania în anul 2000, cu o disertație despre femei și râs. Este Poetă Laureată a regiunii Dutchess County, statul New York, şi profesoară universitară la State University of New York (SUNY) Dutchess. A fost nominalizată de trei ori la Premiul Pushcart și de două ori la Best of the Net. A publicat în „Connecticut Review”, „Connotation Press”, „Cortland Review”, „ISLE”, „Paterson Literary Review”, precum și în diverse reviste literare românești, printre care „Timpul”, „Hyperion”, „Contrapunct” și „Astra”.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Pentru că au ştiut dintotdeauna să se adapteze, pentru că au avut mai multe slujbe şi responsabilităţi în acelaşi timp, femeile au învăţat să navigheze această lume nouă pe timp de pandemie. Pe timpul învăţământului la distanţă, am predat la facultate de acasă în timp ce copilul se juca pe sub masă, maşina de spălat duduia şi cartofii dulci se rumeneau în cuptor. Acum predau hibrid, ceea ce înseamnă că trebuie să fac acelaşi lucru de trei ori. Tehnologia şi predatul online înseamnă a munci de trei ori mai mult decât predatul la catedră.
În ultimii ani s-au făcut multe progrese în ceea ce privește democratizarea diferitelor forme de acces, includere și promovare a literaturii scrise de femei în SUA. De exemplu, este mai ușor de publicat, condiţiile fiind aceleași pentru toată lumea. Dacă scrii și trimiţi lucrările spre a fi publicate, ai o șansă egală. Pe de altă parte, programele MFA (Masters of Fine Arts) au contribuit la formarea unor reţele prin care scriitorii se pot sprijini reciproc. Dar există mult mai mulţi scriitori în general decât pe vremea lui Robert Frost, aşa că este o concurenţă acerbă.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Fiecare revistă literară are un stil, o filosofie a formelor, limbajului şi expresiei artistice. Uneori deschizi o revistă literară și toate textele par scrise de același autor, de aceeași mână, pentru că toate sunt selectate de același editor. Vestea bună este că există sute de reviste literare, atât digitale, cât și tradiţionale, așa că scriitorii au de unde alege. Cum spuneam, în Statele Unite există Masters of Fine Arts, programe de studii care pregătesc studenţii în arta de a scrie. Aceste programe sunt scumpe, ca tot sistemul de învăţământ universitar de aici, și nu oferă garanţii în privinţa posibilităţii de a obţine o slujbă. Formula succesului depinde de puterea de a atrage cititorii, dar și de șansa de a fi sprijinit de o familie care înţelege vicisitudinile și cerinţele scrisului. Foarte puţini scriitori se pot întreţine din scris. Unii au slujbe în universităţi, în învăţământ în general, sau în orice alte domenii. Scrisul este un fel de patimă care cere timp, sprijin din partea familiei și grupuri de scriitori care se susțin reciproc, se respectă, se încurajează unii pe alţii.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Eu predau limba şi literatura engleză la o facultate de stat, unde studenţii de culoare reprezintă 45%. Mulţi dintre studenţi sunt din prima generaţie de emigranţi, sau cel puțin prima generaţie din familia lor, care ajunge la facultate. Majoritatea au două slujbe ca să poată supravieţui şi încep să meargă la serviciu de la 16 ani. Studenţii mei mă inspiră. Ei își plătesc facultatea; sumele pentru facultăţile din Statele Unite au devenit exorbitante, așa că eforturile studenţilor mei sunt o sursă de inspirație. Pe tinerii care vor trebui să muncească toată viaţa ca să-și plătească datoriile pentru studiile universitare îi așteaptă o viaţă cruntă. Dobânda la rate creşte de nedescris, iar datoriile de la facultate nu se pot şterge prin faliment.
Eu scriu în funcţie de timp. Predau cursuri de compoziţie, literatură americană, literatură scrisă de femei americane, literatură contemporană şi creaţie literară, poezie. Prefer scriitorii care exprimă direct ceea ce încearcă să spună. La urma urmei, care e scopul literaturii dacă nu ştim să ne facem înţeleşi? Trăim într-o lume plină de violenţă, o lume bazată pe rasism sistemic, pe exploatarea şi abuzul femeilor. În Statele Unite, dezbaterile despre dreptul femeilor de a-şi defini propriul corp mă fac să mă simt din nou ca în timpul comunismului, pe vremea „mamei eroine”. Aici nu există concediu postnatal, iar creşele şi grădiniţele se plătesc cu bani grei. Istoria trece pe lângă noi şi noi nu învăţăm nimic. De aceea scriitorii trebuie să facă auzite vocile celor ce au fost excluşi. Scriitorii români care trăiesc în toată lumea sunt ambasadorii României. În Statele Unite nu se publică multe traduceri. Prin cărţile lor, scriitorii româno-americani fac de fapt această muncă de traducere, care arată beneficiile învăţării limbilor străine. Cărţile lor reprezintă o punte peste ocean, aşa cum se întâmplă în cazul Domnicăi Rădulescu, al Claudiei Serea şi al Alinei Ştefănescu.    


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Ce n-aş da să schimb lumea, să o fac mai bună prin vocaţia mea de scriitor, profesiunea de profesor universitar şi, mai recent, de Poetă Laureată a zonei unde locuiesc, Dutchess County, NY. Ce n-aş da să pot încuraja comunităţile să nu mai folosească pesticide, pentru că vor dispărea albinele şi cu ele dispărem şi noi. Ce n-aş da să încurajăm respectul faţă de femei, respectul faţă de dreptul femeilor asupra propriului corp şi dreptul de a decide dacă vor să aibă copii sau nu, date fiind noile legi dezastruoase din Statele Unite. Ce n-aş da să salvăm pădurile, să salvăm speciile de animale şi plante pe cale de dispariţie. Ce n-aş da să spunem adevărul în literatură şi artă, să atragem atenţia asupra nevoii de diversitate, echitate şi incluziune. Ce n-aş da să recurgem la puterea poeziei, a capacităţii actului de a povesti de a combate sărăcia şi rasismul. Prin arta lor, scriitorii au abilitatea de a crea sentimente de compasiune şi înţelegere. Scriitorii au curaj. Ei atrag atenţia asupra opresiunii, totalitarismului, despotismului şi dezastrelor care se întâmplă sub ochii noştri. Scriitorii au datoria să spună adevărul. Poeţi precum Ilya Kaminsky şi Lyuba Yakimchuk sunt exemple care ne inspiră încredere, optimism, nădejde în puterea poeziei şi a artei în general de a oferi forme de rugăciune, comunicare şi tămăduire. Scriitorii au puterea de a păstra poveştile sacre, ca să nu repetăm mereu aceleaşi greşeli. Ca să nu uităm niciodată.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Toate cărţile mele descriu bucuria, splendoarea şi durerea de a învăţa o limbă nouă, cu deliciile şi secretele ei. Românii sunt buni la însuşirea limbilor străine. Este parte din identitatea noastră. Istoria noastră este construită pe respectul faţă de gramatică şi credinţa în valoarea limbilor străine. Fiecare carte pe care am scris-o, în româneşte sau în engleză, este o formă de manifestare a credinţei în valoarea artei de a păstra poveştile vechi. Bunicul meu, Constantin, a fost prizonier de război şi fost dat dispărut la Odesa, de unde s-a întors după zece ani. În 2021, am pierdut trei unchi şi o mătuşă. Atâtea poveşti au rămas nespuse, atâtea îndemnuri. Când locuieşti peste ocean, e greu să te duci la nunţile de acasă, e greu sa te duci la înmormântările de acasă.
În cărţile mele, încerc să onorez oamenii care m-au făcut să fiu cine sunt. Am râs când mi-am dat seama că primul meu roman avea la început o structură bazată pe modele din Marin Preda. Cărţile mele analizează efectele dislocării asupra copiilor, dar şi asupra celor care au rămas în urmă, asupra părinţilor şi bunicilor care nu-şi văd copiii și nepoții cu anii, după ce s-au trudit toată tinereţea să-i crească.   
Cred că o şansă a scriitorilor româno-americani este să se sprijine unii pe alţii, să-şi cumpere cărţile într-un efort de colaborare sau ceea ce se numeşte „cetăţenie literară”. Mi se pare că eforturile făcute de Cristina Bejan sau de echipa de la Institutul Cultural Român de la New York au ajutat foarte mult. În timpul pandemiei, colaborarea și sprijinul reciproc prin reţelele de socializare au contribuit foarte mult.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Două dintre cărţile mele de poezii sunt în engleză: Train Ride to Bucharest (Sheep Meadow Press) și Edible Flowers (Main Street Rag), iar alte trei, în română: Lepǎdarea de limbǎ (Editura Vinea), Altoiul râsului (Editura Brumar) şi Lalele din Paradis (Editura Eikon). A fost mai uşor să public în româneşte când veneam mai des în România. N-am venit în timpul Covidului pentru că rata de vaccinare din România era foarte scăzută. Într-un fel, e mai uşor de publicat acum că revistele se găsesc pe internet. Mediile de socializare au ajutat şi ele în procesul de circulare a textelor, dar ne şi fură timpul. De când a început pandemia, predarea online sau în formulă hibridă a devenit un chin pentru vedere. Cu cât creşte timpul petrecut în faţa ecranelor, cu atât ne cresc dioptriile.  


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Pe lângă cele două cărţi de poezie în limba engleză şi trei în română, scriu şi proză. Ȋn acest moment, am terminat un roman în engleză pe care un agent literar îl trimite la edituri. Când mi-au apărut cărţile în română, am venit în România şi am organizat lansări de carte, am avut interviuri, articole în presă şi recenzii în reviste de critică literară. Au venit prietenii, colegii şi familia, au venit unii dintre foştii profesori şi ne-am bucurat unii de alţii. Publicarea unei cărţi este o invitaţie să ne revedem, să ne amintim, să citim împreună, să ne păstrăm încrederea şi optimismul. Scriu atât în română, cât şi în engleză; depinde de starea de spirit. E mult mai probabil să scriu în română când vin acasă sau când îmi este foarte dor de acasă. Cumpăr cărţi cu aceeaşi stăruinţă ca atunci când eram în facultate. Datorită reţelelor de socializare, pot sa văd ce se publică în România, dar în acelaşi timp simt că timpul fuge. Ecranele ne răpesc din timpul pentru familie, pentru copii, pentru îngrijirea sănătăţii. Îmi place să scriu în română. Am avut profesori superbi precum Cristina Mazilu, Gheorghe Zaharia, Mircea Dinutz, Monica Pillat, Ioana Zirra, Ioana Gogeanu, Radu Surdulescu, Mihaela Irimia, Lidia Vianu, Mǎdǎlina Vucicovici, Eugen Negrici, Mircea Cǎrtǎrescu, Simona Popescu şi mulţi alţii, care mi-au încântat şi binecuvântat anii de liceu şi studenţie. Am fost la facultate cinci ani în România la Universitatea din Bucureşti (am făcut studii de engleză şi română) şi cinci ani în Statele Unite la University of Colorado Springs şi Indiana University of Pennsylvania, mi-am luat doctoratul în critică și teorie literară.
Singurul meu regret este că nu am fost în stare să o învăţ pe fetiţa mea să vorbească româneşte bine, pentru că venim rar în România. Comunitatea de români este mică unde locuiesc eu, și chiar când ne vedem, copiii prietenilor mei nu vorbesc româneşte. Eu continuu să încerc, citesc cu ea cărticele în româneşte, dar cea mai bună metodă este să venim în România, numai că vremurile sunt nesigure şi grele.
Am mai scris despre asta, că nu există cărţi pentru predarea limbii române pentru copiii emigranţilor. Avem nevoie de cărţi simple, cu vocabularul de bază, fără sintaxă complicată, fără arhaisme, regionalisme şi cuvinte rare. Mi se pare absurd că nu avem asemenea cărţi când 20% din români au emigrat. Editurile trebuie să publice cărţi care folosesc cuvinte simple şi clare, propoziţii precise şi folositoare. Aceste cărţi destinate copiilor de emigranţi ar trebui să conțină imagini atractive şi jocuri, pentru a înlesni efortul copiilor de a învăța româneşte. Limba română este dificil de învăţat ca a doua limbă, pentru că sunt atât de multe excepţii, declinări şi conjugări. Prin urmare, prezentarea grafică trebuie să fie foarte atractivă. Uneori, prietenii îmi dau câte o carte de poveşti care este doar text şi îmi vine să plâng când mă gândesc cât de nerealist e să crezi că cei mici vor citi acest text. Ca să poţi să-i înveţi româneşte pe cei mici ai nevoie de bunici. Noi spunem „limba maternă”, dar mama nu este de ajuns într-o lume în care totul se sprijină pe umerii mamei şi nu există niciun fel de suport pentru părinţi.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Am plecat din România în 1995, când aveam 22 de ani. Pe cât trece timpul, pe atât îmi este mai dor de acasă. Mi-e dor de mama, de fratele şi sora mea. Când eram necăsătorită, veneam acasă mai des. Acum fetiţa mea nu vrea să venim, şi singură nu pot să vin. Nu ştiu dacă aş folosi termenul „exil”, dar îmi este greu să fiu departe de ai mei. Aş vrea să trec pe la mama, să stăm la cafea, să mergem la plimbare împreună. Mi-e dor de prietenii de acasă. Cărţile mele descriu ce înseamnă să fii departe. Mulți oameni se confruntă cu aceleaşi sentimente. N-am mai fost acasă de patru ani. Mi se pare absurd. Oare dacă ştiam când am plecat că aşa va fi, aş mai fi plecat? Am terminat primul meu roman şi am un agent literar care caută pentru el o editură în Statele Unite. Acest roman dezbate ideile de flexibilitate, multiplicitate, posibilităţile oferite de o nouă cultură, dar şi drama părinţilor şi a bătrânilor care rămân în România, părăsiţi.
Când aveam 21 de ani, am întâlnit-o pe Betty Ross la Bucureşti. Am locuit în Colorado timp de un an. Betty şi soţul ei, Murray Ross, au fost pentru mine o sursă de inspiraţie în toată viaţa mea de până acum în America. În decembrie, pictoriţa Betty Ross s-a stins. Dar vor rămâne pentru mine toate amintirile, darurile spirituale, elanul şi curajul pe care Betty şi Murray Ross mi le-au inspirat. Toată viaţa am avut profesori şi mentori excepţionali, oameni darnici şi frumoşi, la care mă închin ca în faţa icoanelor din altar.