Massimo Prati: „Cărțile de aventură, prilej de călătorie interioară pentru autor și pentru cititor”

„Cărțile de aventură, cu trăsăturile lor remarcabile, pot fi un prilej de călătorie interioară și de (re)inventare a lumii atât pentru autor, cât și pentru cititor”.
În spațiul dedicat romanului de aventură, publicăm un dialog cu intelectualul Massimo Prati. Este licențiat în domeniul Comunicării Interculturale la Universitatea din Genova. Și-a continuat studiile în Lingvistică la Universitatea din Geneva, la nivel de masterat, și în Literatură Engleză la St. Claire’s College-Oxford. A fost formator la Supercomm-Geneva și profesor la Aiglon College.
Este autorul unei povestiri, Nella Tana del Nemico (În vizuina dușmanului), inclusă în colecția intitulată Sotto il Segno del Grifone (Sub semnul grifonului), publicată în 2004 de editura Fratelli Frilli; al unei cărți intitulate I Racconti del Grifo. Quando parlare del Genoa è come parlare di Genova (Poveștile grifonului. Când a vorbi despre echipa de forbal Genoa este ca a vorbi despre Genova), publicată în 2017 la editura Nuova Editrice Genovese; al unei lucrări despre istoria fotbalului intitulată Gli Svizzeri Pionieri del Football Italiano (Elvețienii Pionieri ai Fotbalului Italian), Editura Urbone Publishing, 2019; al unei cercetări istorice intitulată Rivoluzione Inglese. Paradigma della Modernità (Revoluție Engleză. Paradigma Modernității),  editura Mimesis Edizioni, 2020; al celei de-a doua ediții a cărții I Racconti del Grifo. Quando parlare del Genova è come parlare di Genova, editura Urbone Publishing, 2020. În fine, coautor, împreună cu Emmanuel Bonato, al cărții de didactică a limbii italiene, Imbarco Immediato (Îmbarcare Imediată), Editura Fanalex Publishing, Geneva, 2021. De asemenea, este autorul a numeroase articole, de natură sportivă, istorică sau culturală, publicate pe diverse bloguri, site-uri, reviste și ziare. Colaborează cu „Pianetagenoa1893” și „GliEroidelCalcio”.


În producția contemporană, ce a mai rămas din dorința de a descoperi, din interesul pentru necunoscut, din setea de a dispărea, din îndrăzneala, viclenia și strălucirea caracteristice romanului de aventură?

Între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului al XIX-lea, explorările geografice au constituit sursa de inspirație creativă pentru realizarea unor opere care se încadrează în categoriile de romane realiste, opere de ficțiune sau opere de eseistică. Unul dintre cele mai ilustre exemple care îmi vin în minte în ceea ce privește aceste tipuri de activitate literară este Utopia, de Thomas More.
În epoca actuală, teritoriile neexplorate reprezintă o parte infimă a planetei noastre. În consecință, „descoperirea geografică” – în accepțiunea tradițională – lasă (mai) puțin loc pentru producția literară contemporană. Din acest motiv, cred că în anumite filoane literare din epoca actuală s-a dezvoltat o „reexplorare” a teritoriului sau utilizarea teritoriilor marginale în scopuri narative. Este vorba de reinterpretări, investigații, reconstituiri ale unor întâmplări umane plasate într-un anumit mediu geografic și social, care sunt, de asemenea, un prilej de introspecție pentru autorii sau pentru protagoniștii anumitor texte narative. Primele exemple literare italiene, din noul mileniu, care îmi vin în minte sunt realitățile metropolitane și periferice din Napoli, descrise în celebra Gomorra a lui Roberto Saviano, sau mediile rurale izolate din Io non ho paura, evocate de Niccolò Ammaniti. 


Uneori, scriitorii de cărți de aventură sunt neîndreptățiți în spațiul literar, dacă ne gândim la cazul lui Emilio Salgari. Care sunt motivele acestei ostracizări?

Este adevărat că, în unele cazuri și în unele contexte istorice, anumiți scriitori de cărți de aventură au fost nedreptățiți. Deși lucrurile nu au stat întotdeauna așa, în toate timpurile și pentru toți autorii: în anumite privințe, Don Quijote de la Mancha al lui Miguel de Cervantes este un exemplu nobil de text literar, care poate fi încadrat în categoria romanului de aventură.
Pe de altă parte, în comparație cu marii autori ai diferitelor literaturi din Europa Occidentală, la sfârșitul secolului al XIX-lea, unele filoane literare erau poate considerate ca aparținând unor genuri minore. Mă gândesc la anumite romane de aventură, dar și la romane polițiste sau „horror”. De mult timp, acest lucru nu mai este valabil, iar astăzi un exponent al genurilor literare numite „romane polițiste” sau „thrillere juridice” poate fi considerat pe picior de egalitate cu alți naratori iluștri. În ceea ce mă privește, de exemplu, un scriitor precum John Grisham are statutul de mare autor, la același nivel cu exponenți de marcă ai altor filoane literare. 


Călătoria este, cu siguranță, elementul palpitant al „romanului de aventură”. Ei bine, ce semnificații poate căpăta aceasta în ce priveşte coordonatele de interpretare a realității și de cunoaștere de sine?

În literatură, călătoria este adesea considerată o metaforă a vieții: „viața este o călătorie”. În operele literare, călătoriile sunt uneori prilejuri de a evidenția aspecte ale societății, de a propune o imagine de ansamblu a stratificării sociale, de a propune diferite viziuni asupra lumii sau de a oferi spațiu pentru reflecții filosofice. În opinia mea, Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer înglobează simultan toate aceste ipostaze sugestive.
În marile opere literare, călătoria nu este doar o deplasare în spațiu, ci și, mai ales, o deplasare în timp: o călătorie în aşa-numita „longue durée” a memoriei braudeliene. Revenind la literatura italiană, un exemplu fascinant al acestei concepții literare a călătoriei este reprezentată de Danubius, celebra carte a lui Claudio Magris, având nu puține trimiteri, printre altele, la istoria României.
În alte texte literare, călătoria, viața și aventura coincid până în punctul în care se contopesc și se suprapun complet. Acesta este cazul lui Novecento de Alessandro Baricco unde, în mod emblematic, sfârșitul călătoriei coincide cu sinuciderea lui Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento (un sfârșit tragic provocat de dezarmarea și distrugerea navei în care protagonistul se născuse și trăise toată viața).
În literatură, călătoria poate fi astfel o lectură și o reprezentare a lumii, o cunoaștere de sine, o recuperare, o conservare și o transmitere a memoriei.


Romanul de aventură are o evoluție mai accentuată odată cu nașterea literaturii de masă și își găsește deplina expresie în secolul al XIX-lea, datorită unei conjuncturi de procese istorice și culturale favorabile. Un impuls ulterior este dat de mișcarea realistă care conferă romanului de aventuri, de explorări, de călătorii și de cuceriri, o noblețe și o plenitudine de expresie. Ce direcții preconizați pentru viitorul apropiat?

Într-adevăr, unii istorici şi critici literari asociază nașterea romanului modern tocmai cu apariția unui număr mare de cititori, începând din secolul al XVIII-lea. Acesta este cazul lui Ian Watt și al uneia dintre celebrele sale lucrări: The rise of the novel, tradusă în Italia cu titlul Le origini del romanzo borghese. De asemenea, printre textele analizate de Watt se regăsește și Robinson Crusoe, care poate fi considerat pe deplin un roman de aventură.
Pe de altă parte, în literatura contemporană și în special în domeniul ficțiunii, o tendință care s-a dezvoltat de-a lungul timpului este crearea de povestiri și romane de către autori care recurg la un amestec de genuri. O posibilă direcție pentru viitorul romanului de aventură este ca acesta să aibă simultan unele trăsături care pot fi atribuite la două sau mai multe genuri literare diferite: realism, autobiografie, ficțiune, științifico-fantastic, thriller, ficțiune de mister, jurnal de război.


Cărțile de aventură sunt capabile să poarte cititorul pe tărâmuri îndepărtate și neexplorate, să îl facă să călătorească cu mintea și cu imaginația, stimulând fantezia, dorința de descoperire și pofta de nou și neașteptat. Pot fi țările exotice, animalele neobișnuite, pustietățile contextul potrivit pentru o „călătorie interioară”?

Țările exotice, animalele neobișnuite și pustietățile și-au găsit adesea locul în literatură și, în numeroase cazuri, au servit drept sursă de inspirație creativă. Avanpostul izolat în ținuturile de frontieră, misiunea pe teritorii neexplorate, imersiunea în natura sălbatică, pustnicia, pătrunderea în zonele rurale marginale sau în suburbiile metropolitane abandonate: este vorba de elemente care pot contribui și care chiar au contribuit de-a lungul timpului la conturarea a numeroase opere de ficțiune, elemente de la care s-au inspirat, de fapt, numeroase povestiri și romane.
Spațiul exotic a inspirat adesea mari opere literare. Deși nu există o unanimitate în rândul cercetătorilor cu privire la exemplul pe care îl dau, subliniez că, potrivit unor critici literari, Furtuna, de William Shakespeare, a fost inspirată parțial de naufragiul unei nave englezești în Insulele Bermude.
Chiar și în pictură, exemplele sunt cunoscute și numeroase. Apropo de animalele neobișnuite, cele originare din America puteau încă să fie astfel considerate în ochii europenilor din secolul al XVII-lea. La nivel artistic, este interesant de remarcat faptul că în unele picturi ale lui Giovanni Benedetto Castiglione, cunoscut sub numele de „il Grechetto” (Genova 1609 - Mantova cca. 1663), găsim curcani și porcușori de Guineea printre animalele care intră în arca lui Noe. Ne aflăm așadar în fața unor teme biblice în care acest pictor recurge în mod deliberat la anacronism ca artificiu artistic și reinterpretare a unui capitol din istoria religiilor.
Literatura de călătorie și cărțile de aventură, cu trăsăturile lor remarcabile menționate mai sus pot fi, așadar, un prilej de călătorie interioară și de (re)inventare a lumii atât pentru autor, cât și pentru cititor.


Între ficțiune și poezie, literatura română este în mod constant tradusă în italiană, cu nume emblematice precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române" înregistrează publicațiile acestora în baza de date Scriitori români în italiană: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?

Lucrând în Elveția de mai bine de 20 de ani și trăind într-un context cultural francofon, nu sunt în măsură să stabilesc cu exactitate cât de cunoscută este literatura română în Italia. Personal, am avut ocazia să citesc câteva lucrări de Herta Müller, Mircea Eliade și Emil Cioran.
Herta Müller, scriitoare română de limbă germană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, a dobândit, în mod evident, o faimă mondială. În Italia, operele sale au fost publicate de edituri mari și prestigioase, așa că este cu siguranță cunoscută de un public larg de cititori. 
În ceea ce-i privește pe Emil Cioran și Mircea Eliade, din punctul meu de vedere, ca persoană de orientare libertariană și progresistă, este imposibil să mă gândesc la aceste figuri din literatura română în afara responsabilităților lor istorico-politice. Acestea fiind spuse, cred că sunt personalități care își găsesc un loc important în lumea culturală a francofoniei și datorită elementelor biografice legate de Franța și faptului că au publicat mai multe opere originale direct în limba franceză.