Cum se percepe un autor din perspectiva traducătorului? În dialog cu Mauro Barindi

Mauro Barindi, colegul nostru de redacție, este unul dintre cei mai activi traducători editoriali din limba română în italiană. Cele cincisprezece cărți pe care le-a tradus din 2008 până în prezent, din autori precum Ana Blandiana, Mateiu I. Caragiale, Matei Vişniec, Ioana Pârvulescu, Florina Ilis, Stelian Tănase etc., sunt însoțite de diferite alte traduceri mai circumscrise – nuvele, poezii, fragmente din romane – publicate în antologii, reviste, monografii sau pe platforme electronice.
În acest amplu dialog cu Afrodita Cionchin, directorul revistei noastre, Mauro Barindi vorbește despre traducerile sale, despre contactul şi relaţia care se creează cu autorii cărților, despre dinamica traducerii din română în italiană, despre felul în care se raportează la textul pe care urmează să-l transpună în propria limbă, precum şi despre alte subiecte legate de spațiul pe care, în ultimele decenii, l-a cucerit literatura română în Italia grație traducerilor. Din cuvintele sale reiese un punct de vedere personal care intră în dialog cu cel al altor traducători și traducătoare din română.


Cu romanul lui Matei Vişniec apărut în noiembrie anul trecut, Sindrome da panico nella Città dei Lumi (Voland), câte cărţi ai tradus până acum şi din ce autori, cu o scurtă caracterizare a fiecăruia în funcţie de modul în care i-ai perceput?

Din 2008, anul în care a apărut prima mea traducere și a început experiența mea profesională ca traducător editorial, până în prezent am avut cincisprezece etape tradutive, însoțite de o serie de alte traduceri mai limitate – nuvele, poezii, fragmente din romane – publicate în antologii, reviste, monografii sau pe platforme electronice (pentru revista online care mă găzduiește, îmi face plăcere să amintesc că am realizat în 2017 o nouă traducere a nuvelei Alexandru Lăpușneanu de Constantin Negruzzi, a cărei primă versiune în limba italiană datează din 1931, îngrijită de Maria Bulciolu – de origine sardă, în ciuda numelui de familie… românizant). Procedând în ordine cronologică (la unele nume există mai mult de o traducere), autoarele/autorii cu care m-am confruntat sunt: ​​Vasile Andru – autor outsider, trecut în neființă în 2016, cu o puternică amprentă mistico-religioasă; Florina Ilis – o prozatoare excepţională, cu un stil și o scriere luxuriante; Ana Blandiana – ale cărei versuri și impresii de călătorie sunt frumusețe pură; Mateiu I. Caragiale – un dandy român ai cărui Crai reprezintă un adevărat mit literar; Lăcrămioara Stoenescu – martoră directă și emoționantă a perioadei staliniste din România, pe care a trăit-o în copilărie pe propria piele; Stelian Tănase – scriitor și jurnalist cu darul povestirii cum puțini sunt; Ofelia Prodan – poetă  „douămiistă”, genială prin stilul ei „halucinatoriu” şi deopotrivă extrem de concret; Radu Pavel Gheo – un narator cald și sensibil, cu un condei generos și fluid; Igor Bergler – un nou şi senzațional autor de thrillere pline de adrenalină și ironie; Claudiu M. Florian – o surpriză plăcută din partea unui autor care nu s-a născut ca scriitor; Ioana Pârvulescu – autoarea unei perfecte îmbinări între ficțiune și realitatea istorică, într-un fascinant rezultat literar – și Matei Vișniec – cu suprarealismul său delicat care transfigurează realitatea în nuanțe ironice și verosimile.
Dacă e să vorbesc despre cum i-am perceput pe acești autori, aş spune mai degrabă că am „trăit” în multele „cămine” în care ei m-au primit. Și am făcut-o cu entuziasm, curiozitate, gratitudine. Ca oaspete plin de respect și recunoştinţă, m-am străduit să las o amintire bună, căutând o conviețuire care să mă îmbogăţească în primul rând pe mine. Când intri în casa cuiva, a unei scriitoare sau a unui scriitor, o îndrăgești imediat pentru o anumită caracteristică, apoi o explorezi încetul cu încetul, te adaptezi la ea şi la felul în care este aranjată, descoperi colțurile care la început stau în umbră... Și dai peste alți oameni, ai diverse întâlniri, căci casa unei autoare/unui autor nu este doar a sa, ci și a personajelor care stau în ea la fel ca tine. Pentru mine, acest lucru înseamnă să „percep” o autoare/un autor prin intermediul universului său făcut din cuvinte.
Pentru a completa tabloul, am tradus fragmente din cărți de Ștefan Agopian, Radu Cosașu, Bedros Horasangian, Norman Manea, Mircea Nedelciu, Cecilia Ștefănescu, Matei Florian, Răzvan Petrescu, Adriana Babeți, T.O. Bobe, Mariana Codruț, Robert Șerban, Nora Iuga, Gheorghe Schwartz, Cerasela Nistor, Ioan Petru Culianu, Simona Popescu, Mihaela Ursa, Ion Manolescu, Adela Greceanu şi alţii.

2021 a fost anul Anei Blandiana în Italia, finalistă a prestigiosului Premiu Strega European. Ne poți spune cum ai cunoscut-o și cum s-au născut proiectele de traducere pe care le-ai îngrijit, între poezie și eseistică?

Pentru Ana Blandiana 2021 a fost fără îndoială un „annus mirabilis” italian, prin nominalizarea la Premiul Strega European pentru romanul ei de o viață, Applausi nel cassetto(Elliot, 2021) și, chiar dacă nu a ieşit câștigătoare, acest prestigios eveniment. adevărată vitrină de vizibilitate, a plasat-o în centrul atenției cititorilor și al criticii.
„Povestea” mea cu marea poetă a început pe vremea când urmam cursurile de română la Universitatea din Padova, la sfârșitul anilor ’80, ținute de prof. Lorenzo Renzi. În acele ultime triste manifestări ale regimului comunist, Lorenzo Renzi, din inițiativa sa și a poetului Andrea Zanzotto, a scris o scrisoare deschisă, semnată de aproximativ treizeci de nume ale culturii italiene, adresată autorităților române pentru a protesta împotriva cenzurii care s-a abătut asupra persoanei și cărților Anei Blandiana. Profesorul Renzi ne-a vorbit la curs despre acest lucru și ne-a propus nouă, studenților, să traducem câteva povestiri din celebra antologie de proză fantastică Proiecte din trecut (1982). Pentru mine, a fost dragoste la prima vedere. Am devorat acele povestiri, pe care le-am citit în trenul cu care făceam naveta între Padova şi localitatea mea. Îmi voi aminti mereu impresia extraordinară pe care mi-au provocat-o, mai ales finalul povestirii Zburătoare de consum, care mi s-a părut de o poeticitate genială.
Apoi, după căderea regimului comunist, am avut privilegiul de a fi invitat la prânz de către doamna Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan, la București, împreună cu prof. Renzi. Eram foarte emoţionat, nu-mi venea să cred: acasă la Ana Blandiana, faţă în faţă cu un mit!... Înainte de a ne aşeza la masă, mi-a arătat de la fereastră Casa Radio, acolo unde au fost înregistrate aplauzele despre care e vorba în romanul său recent publicat în italiană. Îmi amintesc că apoi am ieşit cu toţii şi am văzut o manifestație, una din numeroasele manifestaţii care aveau loc în acea perioadă de efervescență post-dictatură, iar Ana Blandiana a fost recunoscută și întâmpinată cu afecțiune, recunoștință și stimă, de oamenii din stradă.
Destinul a vrut ca mai târziu, atunci când mi-am început activitatea de traducător, să mă gândesc la un proiect privind una din cărțile sale. Până atunci, în italiană au fost publicate poezia și proza ​​sa, iar după ce i-am citit scurtele „jurnale” sau însemnări de călătorie reunite în Orașe de silabe (1987, titlul celei de-a doua ediții care a avut mereu o sugestie puternică asupra mea), m-am gândit că ar fi frumos să facem cunoscută și această latură a scrierii Anei Blandiana, încadrabilă în genul literaturii de călătorie. Am avut norocul să găsesc o mică și activă editură independentă care a răspuns „apelului” meu și așa s-a născut Il mondo sillaba per silabă (Saecula, 2012), titlu care face trimitere la cel ales pentru a treia ediție românească, O silabisire a lumii (2006), chiar dacă la început mi-a plăcut mai mult Sillabario del mondo, la care am renunţat în cele din urmă.
Câțiva ani mai târziu, făcându-mi curaj – nu mai tradusesem până atunci poezie pentru un proiect editorial, cu excepția unor experiențe rare și limitate – am decis să mă confrunt cu volumul său de versuri Patria mea A4 (2010), în italiană La mia patria A4 (Aracne, 2013). De ce spun curaj? Cred că un traducător trebuie să „simtă” dacă poate înfrunta un text, fie el în proză sau poezie, înainte de a decide să se apuce de traducere; în cazul cărţii Anei Blandiana, după ce am citit-o, frumusețea dulce care emana din noile sale poezii se cerea a fi scoasă din limbă ei și transpusă într-o altă limbă, pentru ca să producă şi în alte prsoane – şi aici este curajul despre care vorbeam! – emoția caldă și pătrunzătoare pe care mi-a produs-o mie. Cu puţină teamă şi ceva bătăi de cap, cartea a ieşit cu bine. Se simţea lipsa poeziei sale, pentru că în librării nu exista decât indispensabila antologie din 2004, Un tempo gli alberi avevano occhi (Donzelli), care reuneşte partea cea mai bună din creația sa lirică din anii ’60 până în pragul noului mileniu, iar noul mileniu trebuia să aprofundeze cunoaşterea spiritului său poetic din anii 2000 încoace. Ca o curiozitate, îmi amintesc cu nostalgie de traducerea acestui volum pentru că majoritatea versurilor din La mia patria A4 le-am tradus în italiană, vara, la un... birou de nisip atins de ocean, îmbinând astfel natura și poezia: o experiență irepetabilă.

Cât de importantă este relația personală cu autorii cărților pe care le traduci? Ai o corespondență cu ei în timp ce lucrezi la traducere?

Este o relație, privilegiată și indispensabilă, pe care o stabilesc cu ei după ce am terminat de tradus: în timp ce traduc, notez treptat fraze, cuvinte, concepte pe care le întâlnesc în text, cărora nu le prind sensul pe de-a-ntregul și pe care doar autoarea/ autorul mă va putea ajuta să le înțeleg. Pe baza notelor adunate, întocmesc o listă de întrebări detaliate, uneori banale chiar – aparentele banalități dintr-un text e bine să nu ne scape – pe care le trimit autoarei/autorului şi care sunt de obicei urmate de altele în mesaje ulterioare, deoarece apar întotdeauna noi dubii în timpul recitirii și al revizuirii. Mai sunt şi micile incidente de pe parcurs: neconcordanțe, scăpări, anacronisme, care necesită o explicație sau pe care trebuie să le „rezolvi” în limba țintă, întotdeauna cu acordul autoarei/autorului. Este, așadar, o relație „epistolară” crucială care se îmbogăţește, se aprofundează, devenind din ce în ce mai puțin formală şi dând naștere unui dialog interpersonal de simpatie și încredere care culminează – chiar dacă în ultimii aproape doi ani, din motivele pe care le cunoaştem, acest lucru nu a fost posibil – cu întâlnirea personală la târguri sau festivaluri literare.

Dacă ne referim la munca traducătorului, ce ne poţi spune despre dinamica internă a traducerii din română în italiană?

Stil, sintaxă și vocabular (frazeologie): după părerea mea, pe aceste trei elemente fundamentale şi dinamice se joacă „partida” în care mingea, ca într-un meci de tenis, este aruncată de o parte şi de alta a fileului pentru a câştiga „game”-ul în limba țintă. Dincolo de metaforă, intrând în concret, româna și italiana au avantajul de a fi limbi în general foarte asemănătoare în construcţia sintactică, evident fiecare cu caracteristicile sale care trebuie redate în cealaltă limbă pentru a nu da naştere la neînțelegeri sau răstălmăciri. De exemplu, una dintre „capcanele” tipice în care se poate cădea este concordanţa timpurilor care în română este mult mai puțin rigidă decât în ​​italiană, așa că trebuie avut grijă la calibrarea și alegerea timpurilor între principală și subordonată (viitorul „simplu” indicând „viitorul în trecut” în italiană), perioadele condiţionale cu protază și apodoză având ambele condiționalul în română, falsul „nu” în subordonatele unor regente cu „a-i fi teamă / frică” precum: mi-e teamă să nu greșesc = temo di [*non] sbagliare; mi-e frică să nu plouă = ho paura che [*non] piova/pioverà). Un alt aspect este redarea limbajului informal, varietate „joasă” sau colocvială (mai ales în vorbire și în schimbul de replici): în acest sens, româna are un avantaj pentru că are, ca să spunem așa, un „stil” omogen în limba standard; a reda în italiană acest stil „neglijent” este o adevărată pacoste, cel puțin pentru mine, pentru că are puțin spațiu de manevră, în sensul că, întrucât nu există o „pan-italiană” valabilă  în mod convențional (dialectul „romanesc” ușor de recunoscut pentru urechile italienilor, fiind răspândit prin intermediul cinematografului și al televiziunii, ar umple acest gol, dar este prea circumscris și conotat regional, practicabil doar de cei care știu să-l domine), se ajunge la un registru dialectal cu inevitabile lipsuri lingvistice, riscând „inventarea” unei italiene „joase” oarecum artificiale.

Printre cărțile pe care le-ai tradus, a existat una care a reprezentat o provocare deosebit de dificilă și stimulatoare pentru tine?

Mai mult de una! Pornind de la premisa că fiecare carte tradusă a fost o provocare „dificilă și stimulatoare”, cum bine spui, există trei traduceri care m-au solicitat în mod deosebit, prin particularitățile intrinseci de limbă și stil. În primul rând, romanul lui Mateiu I. Caragiale, I Principi della Corte-Antica (Rediviva edizioni, 2014), un text foarte dens, plin de numeroase trimiteri, o capodoperă unică și absolută a literaturii române, în care fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare referință trebuia gândită și cântărită – dar îmi dau seama, recitind traducerea, că nu a fost de ajuns întru totul! – pentru ca să poată fi încadrată în mod adecvat în prețioasa structură sintactică și stilistică a cărții.
Apoi, romanul Florinei Ilis, La crociata dei bambini (Isbn, 2010), în care fluxul neîntrerupt al narațiunii, fără punct (sunt doar virgule: „busola” care ghidează cititorul în succesiunea propoziţiilor este majuscula cuvântului inițial), mi-a aruncat parcă mănușa dându-mi multă bătaie de cap în a reuşi să mă descurc între propozițiile care parcă nu se termină niciodată, curgând dintr-una în alta în mod amețitor, cu subordonate – temporale, cauzale, finale – debordând de gerunzii care în italiană trebuiau introduse aproape de fiecare dată, din cauza restricțiilor gramaticale în acest context, printr-un cuvânt de legătură.
În sfârșit, romanul lui Claudiu M. Florian Le età dei giochi (Voland, 2017), o poveste autobiografică spusă cu dragoste în care m-am aflat „între două focuri”: minuţiozitatea extremă, aproape maniacală, a descrierilor de lucruri, peisaje și persoane, și individualitatea protagonistului principal, un copil foarte curios, care se exprimă ca un adult, dând în același timp frâu liber la toată inocența copilăriei.

De 11 ani, prin revista noastră, urmărim publicațiile de literatură română în Italia, care se găsesc în baza noastră de date Scriitori români în italiană. Cum s-a schimbat sensibilitatea lumii editoriale italiene față de autorii români de-a lungul anilor?

A existat fără îndoială o creștere a interesului față de acum aproximativ douăzeci de ani, este de ajuns să aruncăm o privire la baza noastră de date pentru a realiza cum din anii ’80 și mai pronunţat din anii ’90 încoace, apariţiile editoriale românești au înregistrat o creştere îmbucurătoare care coincide tocmai cu sfârşitul regimului dictatorial şi deschiderea României către exterior, reinserată în circuitul liberului schimb de idei, contacte şi proiecte culturale. În consecință, interesul pentru literatura română din partea editurilor italiene – în primul rând al editurilor independente mici și mijlocii fără de care nu am avea astăzi toată această literatură română tradusă în italiană – a crescut lent dar constant. Astfel, editurile au demonstrat – și continuă să demonstreze – o sensibilitate tot mai mare față de spațiul cultural românesc care era practic necunoscut publicului larg, aducând autori contemporani prin ale căror opere cititorul italian a putut să cunoască și descoperă în continuare o literatură surprinzătoare prin vitalitate şi calitate. Să ne gândim la Norman Manea, Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana: sunt trei voci, printre multe altele, fundamentale, reprezentative pentru înțelegerea României de dinainte și după 1989.

Cum se prezintă la momentul actual tabloul scriitorilor români publicaţi în Italia, între clasici și contemporani?

Este un tablou în care contemporanii predomină, fără îndoială. Clasicii – Caragiale, Creangă, Eminescu – ca să-i menţionăm doar pe cei mai mari, sunt necunoscuți publicului, fiind familiari doar iubitorilor de literatură română, sau celor care i-au studiat la catedrele de română din Italia. În acest sens, este meritorie activitatea doamnei prof. Adriana Senatore, românistă de la Universitatea din Bari, în a face cunoscute, prin studii și traduceri, o serie de nume importante din istoria literară românească, precum „clasicul” Caragiale sau Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Agârbiceanu și Miron Costin, toți documentați în baza noastră de date.

Ce autori contemporani și/sau cărți ai dori să fie publicaţi/publicate în viitor?

Răspund menţionând câteva cărți pe care le-am citit în ultimul an și jumătate, care m-au impresionat pozitiv și care, după părerea mea, merită să fie publicate în italiană: Vasile Ernu, Sălbaticii copii Dingo; Corina Sabău, Și se auzeau greierii; Ciprian Măceșaru, Alergătorul invizibil; Cristian Fulaș, Ioșca, și Dan Alexe, Pantere parfumate. Romane foarte diferite între ele, cu povești convingătoare și imperdibile.

În încheiere, la ce autor lucrezi în prezent ca traducător?

În această perioadă, cu privirea spre 2022, sunt doi autori ale căror proiecte editoriale ar trebui să se scuture în sfârșit de praful acumulat în sertarul în care au fost puse: este vorba de Jurnalul lui Mihai Sebastian, piesa lipsă în Italia din puzzle-ul Cioran-Eliade-Ionescu, și Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, primul volum din memoriile sale, care se citește ca un roman. Să ţinem pumnii strânşi!

Interviu realizat şi tradus de Afrodita Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2022, anul II)