Mihaela Moscaliuc: „Sunt autoexilată din limba mea, dar nu din patria mea”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Mihaela Moscaliuc este autoarea colecțiilor de poezie Cemetery Ink (University of Pittsburgh Press, 2021), Model Immigrant (Immigrant Model, University of Pittsburgh Press, 2015) și Tatăl pământului (Father Dirt, Alice James Books, 2010). A tradus Clay and Star / Lut și stea de Liliana Ursu (Etruscan Press, 2019) și The Hiss of the Viper / Ţipătul viperei de Carmeliei Leonte (Carnegie Mellon University Press, 2015) și a coordonat volumele Devotament nebunesc: Despre scrierile lui Gerald Stern (Insane Devotion: On the Writing of Gerald Stern, Trinity University Press, 2016) și, împreună cu Michael Waters, Linii de frontieră: Poezii despre migrație (Border Lines: Poems of Migration, Knopf, 2020). Este redactor pentru traduceri la revista „Plume”. De asemenea, lucrează ca profesor-asociat și director de program masteral la Monmouth University (New Jersey) și a predat cursuri de poezie și traducere în cadrul masteratului de profil de la Universitatea Drew (New Jersey). A primit două premii Glenna Luschei din partea revistei „Prairie Schooner” și a câștigat mai multe burse/rezidențe oferite de Virginia Center for the Creative Arts, MacDowell Colony și Le Chateau de Lavigny (Elveția), precum și o bursă artistică individuală de la New Jersey State Council on the Arts și o bursă Fulbright în România.


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Aș spune că situația din SUA era deja mai bună decât în cea mai mare parte a Europei de Est, iar ultimul deceniu a adus îmbunătățiri considerabile, în mare parte datorită mișcărilor sociale și politice care au pus sub lumina reflectoarelor tot felul de disparități și inechități, inclusiv cele legate de gen. Încercările de a corecta dezechilibrul de gen în industria editorială au apărut, în unele cazuri, dintr-o dorință reală de a repara greșelile istorice, iar în altele, din teama de repercusiuni în climatul de vigilență creat de corectitudinea politică. Organizația VIDA / Women in the Literary Arts (https://www.vidaweb.org/) a jucat un rol major, cred, în impunerea unei culturi a transparenței în lumea editorială.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Nu cred că există o formulă de succes, iar a crede că există poate avea efecte dăunătoare. Am văzut că s-a întâmplat asta cu mulți artiști (nu doar scriitori) care erau extrem de buni în ceea ce făceau, dar lipsa validării „oficiale” (care se traduce prin premii, recenzii în reviste de top etc.) i-a amărât și le-a afectat arta. Trebuie să faci ceea ce faci pentru că îți place să faci asta. Orice altceva (recunoaștere, premii) să vină pe deasupra, ca un bonus.
Acestea fiind spuse, da, MFA (Masters of Fine Arts) și alte programe de scriere creativă pentru absolvenți îți pot oferi un timp pentru a te dedica scrisului, a cunoaște editori, a deveni tu însuți parte din rețeaua de mentori, dacă ești cu adevărat bun și dacă mentorul tău este bine conectat în lumea literară ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, afilierea instituțională poate fi un avantaj, dacă ești bun. (Dacă nu ești, ai pierdut timpul și ai împrumutat degeaba niște bani pe care te vei chinui să-i dai înapoi.) În același timp, americanilor le plac poveștile de tip „Cenușăreasa” / „din mizerie la bogăție” și poveștile despre reinventarea personală. „Țesătura” culturii americane din asta e făcută, așa că există întotdeauna o șansă, dacă te conformezi și dacă ești la momentul potrivit în locul potrivit, să devii o întruchipare a succesului.
Vocilor care au fost marginalizate din punct de vedere istoric li s-a acordat o atenție deosebită în ultimii ani, așa încât, și din punct de vedere tematic, literatura care abordează (in)justiția socială, mândria rasială, identitățile nenormative, intersecționalitatea s-a îmbogățit foarte mult. Nu spun că asta e neapărat o măsură a succesului. Observ doar că s-a produs o schimbare, necesară și îndelung așteptată.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

M-am mutat în SUA la 20 și ceva de ani și am început să scriu poezie la 30, în mare parte din teama că aș putea să mă uit pe mine însămi – să uit cine am fost și cine am fost în relație cu diverse istorii și diverși oameni, și diferite locuri, dincolo de granițe și vremuri. Așa că, de la bun început, am scris poeme ale memoriei, prin care reveneam la momente ce îmi rămăseseră în minte, ce mă bântuiau dintr-un motiv sau altul. Trei cărți mai târziu, conștiința faptului că sunt o imigrantă care scrie într-o limbă străină continuă să-mi influențeze opera, iar eticheta respectivă nu mă deranjează deloc.
Nu știu niciodată unde îmi voi găsi inspirația, ce frază, imagine sau gând mă va face să scriu o poezie, dar știu că orice lucru despre care scriu – fie că e vorba de o poezie de dragoste pentru partenerul meu, fie că e despre mine și despre tatăl meu, care era fotograf, sau despre nedreptățile trăite de prietenii mei romi sau despre caprele care se cațără în copacii de argan și pe care le iubesc – este filtrat prin sensibilitatea cuiva care aparține irevocabil de două lumi diferite și de multiversurile poetice pe care acestea le generează.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Cred că literatura în general, poezia în special, joacă un rol major în modul cum ne conturăm perspectivele, ne învață cum să privim dihotomiile și ambivalența, dar și să ne ascuțim conștiința socială și politică, sensibilizându-ne față de greutățile altora. Eu nu scriu poezie militantă, dar scriu poeme care sunt, prin natura relației lor cu istoria și problemele sociale, politice. Când scriu despre dragostea mea pentru caprele cele drăgălașe cățărate în copacii de argan (în poemul Sinele ca o capră într-un copac), scriu despre propria mea contribuție la o problemă economică ce creează inechitate socială. Carolyn Forché afirma într-un interviu că „Poezia spune o altă poveste decât istoria” și că „Poezia înregistrează răspunsul sufletului uman la istorie”. Am citit aceste afirmații ca pe o definiție a poeziei politice. Iată cum se deschide poemul Acasă al lui Warsan Shire: „nimeni nu pleacă de acasă decât dacă/ acasă e gura unui rechin”. Pentru mine, este clar de la început că acest poem e unul politic, în cel mai bun sens al cuvântului.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

România e în sângele și în „cerneala” poeziilor mele. Majoritatea familiei mele, inclusiv părinții, locuiește în România, la fel ca majoritatea prietenilor mei apropiați. Vatra mea este cimitirul din Suceava. Aproape tot ce scriu, chiar dacă nu fac referire directă la România, vine dintr-un spațiu interior ancorat în patria mea. Am scris însă și mai multe poezii și câteva eseuri care tratează în mod explicit viața în comunism și post-comunism, cu nedreptatea socială (mai ales în ceea ce privește romii și propria mea experiență de lucru cu copiii și adolescenții instituționalizați sau fără adăpost), cu tradițiile și ritualurile românești.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?  În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Unul dintre cele mai mari regrete pe care le am este că nu scriu – și nu am scris niciodată – în română. Nu am scris niciodată literatură cât timp am locuit în România (până la 24 de ani), așa că sunt produsul sistemului american de masterate MFA. Traduc poezie românească în engleză, dar nu sunt suficient de încrezătoare ca să traduc din engleză în română. Mi-aș dori să pot inversa procesul și să reînvăț limba română, dar mi-e teamă că e prea târziu. În multe privințe, mă simt  străină în ambele limbi, iar înstrăinarea de română doare foarte tare. Rămân conectată la literatura și cultura română, însă nu am participat niciodată activ la viața literară din România. Le sunt extrem de recunoscătoare, totuși, ICR-ului și organizațiilor Immigration Research Forum și Bucharest Inside the Beltway pentru că m-au inclus în această uimitoare familie diasporică românească.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Ca scriitoare, mă simt autoexilată din limba mea, dar nu din patria mea. Vorbesc cu familia sau prietenii din România cam o dată la două zile, merg acasă în fiecare vară, mă ocup de cimitirul nostru de acolo. Dacă ar trebui să aleg o etichetă, aș alege-o pe cea de imigrantă transnațională care scrie într-o limbă străină.
Am trăit jumătate din viață în România și jumătate în SUA. Cratima (din româno-americană) o simt ca fiind foarte reală, în unele zile o experimentez ca pe o rană, în altele ca pe o legătură care ține împreună cele două jumătăți. În unele zile mă simt profund îmbogățită de această dublă identitate, iar în altele mă simt pierdută, departe. Studenții mei sunt obișnuiți să mă audă spunând: „Îmi pare rău, astăzi engleza mea are o zi proastă. Fiți răbdători cu mine”. Și e adevărat. Mă trezesc în câte o dimineață complet confuză și atunci trebuie să-mi traduc totul în loc să gândesc direct în engleză. Nu-mi amintesc aproape niciodată ce visez, dar sunt sigură că de vină e ceea ce se întâmplă în visele mele. Aș vrea să cred că sunt strămoșii mei care mă cheamă acasă.