Poezie și critică în orizontul literar de astăzi. În dialog cu Niccolò Scaffai

În această lună, la rubrica Întâlniri critice, îl avem ca oaspete pe Niccolò Scaffai, profesor de literatură italiană contemporană la Universitatea din Siena, unde conduce Centrul de Cercetare Franco Fortini. Se ocupă de teme precum: modernitatea literară, poeții din secolul al XX-lea, literatură și ecologie, Primo Levi și Holocaustul. El a îngrijit ediții ale operelor lui Montale – La bufera e altro (Furtuna și altele), alături de Ida Campeggiani, Mondalori, 2019; Farfalla di Dinard (Fluturele din Dinard), ibid. 2021 – și antologia Racconti del pianeta Terra (Poveștile planetei Pământ), Einaudi, 2022. Dialogul nostru se inspiră din ultima sa carte, Poesia e critica del Novecento da Montale a Rosselli (Poezia și critica din secolul al XX-lea de la Montale la Rosselli), Carocci 2024, care investighează relația dintre poezie și critică după cel de-al Doilea Război Mondial, în Italia, în contextul în care, pentru Montale, Sereni, Orelli, Fortini, Rosselli, Raboni și alți autori luați în considerare, poezia a fost atât genul expresiei lirice, cât și spațiul elaborării unei gândiri critice, iar antologiile lor sunt, așadar, și forme critice.


Unii consideră că Literatura eludează timpul pentru a interpreta spiritul Istoriei universale și că, în ciuda acestui fapt, ea este strâns legată de mode și de gusturi. Ce direcții, finalități sau devieri caracterizează actualmente peisajul literar italian și internațional și care ar putea fi rolul și funcția scrisului în momentul istoric pe care îl trăim?

Cred că literatura este influențată mereu de climatul istoric, social și cultural în care se dezvoltă și, mai mult, o exprimă deseori nu în mod direct, prin temă, ci prin forme, așa cum credea Adorno. De exemplu, abuzul de narațiuni și de storytelling în contemporaneitate, observat recent de un teoretician al literaturii precum Peter Brooks și de un filozof precum Byung-chul Han, este legat de căutarea formelor expresive care se îndreaptă fie către nonficțiune (foarte răspândită și tot mai autoritară și centrală în spațiul literar italian și european), fie către epic, către povestea care recuperează moduri anterioare afirmării romanului modern. Moduri care tind să dea voce unor instanțe nu doar individuale, cum vrea tradiția romanului modern, ci împărtășite în cadrul ideii unei vieți în comun care să unească umanul și nonumanul, în direcția unei literaturi ecologice foarte prezentă în orizontul literar de astăzi. Un orizont pe care l-am luat de multe ori în considerare în studiile mele.


Contemporaneitatea nu prevede doar opoziția oral/scris și poezie/proză, ci și posibilitatea de a alege între e-book/online și hârtie, între literatura tipărită și cea digitală. Cât de mult este condiționată percepția critică de mirosul hârtiei tipărite sau, invers, de confortul digital?

Citesc și folosesc în mod regulat e-bookuri și surse online, care au fost instrumente esențiale, spre exemplu, în timpul pandemiei. Însă cred că dimensiunea hârtiei continuă să aibă importanță (nu e deloc întâmplător faptul că Umberto Eco spunea că obiectul perfect este cartea), în special din motive materiale – iar materialitatea obiectului și a experienței concrete, fizice a obiectului-carte sunt importante și pentru critică. Sau cel puțin acest lucru rămâne adevărat pentru mine. Se adaugă aici faptul că unii autori, mă gândesc la Calvino printre alții, trebuie să fie citiți sub forma unei cărți, pentru că au conceput structura și conținutul multor opere ale lor în raport cu această formă.


Montale susținea că, probabil, timp de mulți ani, poezia ar fi tăcut și că s-ar fi scris proză. Cum credeți că este integrată expresia poetică în contemporanitate?

Poezia continuă să aibă o mare vitalitate și să exprime forme de căutare pe care proza le abordează cu mai multă dificultate, dar rămâne un gen pentru puțini cititori, în mare parte complici ei înșiși ai scrisului și ai criticii de poezie. Forța poeziei se exercită într-un domeniu aparte, imposibil de evaluat prin criteriile care se aplică, de exemplu, în plan editorial, pentru alte genuri.


Citind poezia secolului al XX-lea, observăm atenția acordată temelor tăcerii active, temporalității, stării de conștiință, corporalității senzitive, importanței percepției și enigmelor naturii. În ce măsură se apropie de o perspectivă neofenomenologică?

Poate această apropiere, acest tip de nouă fenomenologie este dată de conștientizarea că subiectivitatea eului, deja aflat în criză în secolul al XX-lea, a lăsat locul sau s-a multiplicat prin alte „centre” cognitive și senzoriale, așa cum aşi observat. Importanța corpului în poezia contemporană este unul dintre acestea. Dimensiunea naturală își asumă un rol în acest domeniu. Mă gândesc la o carte de mare interes în acest sens: Noi (2021) de Alessandro Broggi, axată pe o formă de depersonalizare și de-individualizare a subiectului. În carte, de exemplu, se afirmă: „Acum dă formă vieții noastre sociale și conceptuale un acoperământ arboricol relativ dens, dar am putea să ne dăm seama că percepem peisajul ca și un continuum, vizibil ochilor noștri și înțeles cu mințile noastre, întrucât și pentru că vedem și înțelegem doar scara noastră de aderență, doar din punctul nostru de vedere, restul rămâne neobservat”. Printre exigențele cărții lui Broggi se află nevoia de a ne percepe într-o relație 'orizontală', nu doar verticală și ierarhică, cu mediul natural și cu mediul social, a căror natură a fost adesea considerată – de scriitori și de poeți – ca o alegorie, ca o oglindă.


În centrul primei părți a operei Poesia e critica nel Novecento. Da Montale a Rosselli este funcția lui Montale, care activează gândirea critică exprimată de către poeții viitoarelor generații.

În poezia Piccolo testamento (Mic testament), inclusă în volumul La bufera e altro (Furtuna și altele, 1965), Montale a scris că „fiecare îi recunoaște pe ai lui”; Vittorio Sereni, într-una dintre cele mai importante scrieri ale sale despre opera montaliană, alege acea formulă ca titlu, pentru a sublinia legătura – fundamentală pentru el și pentru generația lui – dintre poezie și „conștientizarea lumii din jur”: „Cu alte cuvinte”, scrie Sereni, „cu primele lui versuri, Montale a anticipat în noi conștientizarea lumii înconjurătoare și a trăsăturilor ei fizice: în măsura în care ne avertiza că spațiul din imediata noastră vecinătate, în care ne mișcam deja prin existența noastră, nu doar putea fi, ci era deja locuit de poezie” (Poesie e prose, Mondadori 2014, p. 1008).
În centrul primei părți a cărții mele Poesia e critica nel Novecento (Poezie și critică în secolul al XX-lea), va fi chiar funcția lui Montale; diversele forme de „montalism” ale lui Sereni, Raboni, Rosselli se contopesc în unele aspecte. În primul rând, rolul exponentului din secolul al XX-lea este proeminent atât în privința codului (făcut din elemente de stil și lexicale), cât și în privința referenților (lumea fenomenelor, care prin poezia montaliană sunt percepute și numite). Mai mult decât alții, Montale nu a fost important doar în sine, adică în individualitatea sa de autor, ci și ca piatră de temelie a unei tradiții. În multe cazuri, reluarea elementelor montaliene de către poeții generației următoare este o declarație indirectă de apartenență, nu doar poetică și lingvistică, ci și identitară; acest lucru este apreciat îndeosebi în cazul poeților italofoni, activi în afara granițelor politice naționale, precum Orelli și Hindermann (pentru care italiana a fost o opțiune aleasă în mod intenționat pentru exprimarea lirică). Astfel, urmele montaliene nu sugerează atât, sau nu sugerează deloc, o derivare, cât recunoașterea unui fond față de care fiecare poet are o evoluție proprie, diferită.


Firul roşu al celei de-a doua părți este o idee activă de tradiție. Ei bine, poate fi ea pusă în discuţie?

Într-adevăr, tradiția este un spațiu în care critica și poezia se contopesc deseori, dar pot, de asemenea, să se și înfrunte, pentru că există multe aspecte controversate: spre exemplu, chestiunea privind începutul și sfârșitul secolului poetic, secolul al XX-lea (care nu coincide cu granițele sale cronologice); apoi, mai ales, selecția reprezentanților săi și, în consecință, a destinatarilor săi: pentru cine operează tradiția? Pentru cine ne-o imaginăm când îi evocăm existența (cu atât mai mult în prezentul nostru, în care obsesia „rădăcinilor”, în discursul public și în cel cultural, acoperă sau înlătură confruntarea cu multitudinea, cu diversitatea)? Sau: printre poeți, tradiția contează mai mult pentru cei ce o îmbrățișează sau pentru cei ce se îndepărtează de ea? Ce rol de recunoaștere au avut și continuă să aibă autoarele? Așa cum a scris Montale în Auto da fé, „Nu continuă tradiția cel ce vrea, ci cel ce poate, uneori cine o știe mai puțin. Acestei dorințe, programele și intențiile bune nu îi aduc beneficii”. Sigur că, în secolul al XX-lea, au existat mai multe tradiții și sunt diverse filoanele care, plecând din acel secol, ating zone poetice distincte ale contemporaneității. În carte, cum s-a spus, era ilustrată mai ales tradiția „montaliană”; dar, înainte să fie privilegiat un autor de referință, s-a dorit ilustrarea unei idei active de tradiție, dobândită și discutată personal de autori ca formă creativă și principiu critic, mai degrabă decât ca idee pasivă și, ca să spunem așa, involuntară, bazată pe aspecte formale elocvente. Există mereu un decalaj între conștiința poetică a unui autor și rezultatele efective ale operei sale (ultimele pot să fie mai avansate decât prima, și invers); dar dacă știi să privești, acel decalaj sau acea tensiune sunt pline de semnificație și necesare pentru interpretarea și plasarea poeților și a textelor lor.


Planuri temporale descompuse, falii, goluri care compromit limbajul însuși. Care sunt particularitățile versificației contemporane?

Este greu, poate imposibil să găsim particularități care caracterizează limbajul poetic contemporan în întregime; dar, poate, chiar această varietate și conflictul intern dintre ideile poetice și cele textuale este adevărata particularitate. În general, aș zice că apare un hibrid tot mai natural între text, imagine, vers și proză, care transformă scrierea poetică într-o modalitate de exprimare conceptuală, în unele cazuri, postsemantică.

Literatura română se bucură de o producție robustă diversificată. Este tradusă în mod constant în limba italiană și revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în italiană: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și printre cei care nu sunt specialiști?

Se poate spune (cred) că literatura română, în ciuda dezvoltării sale îndelungate în decursul secolelor și a prezenței unor autori de mare importanță, este încă prea puțin cunoscută de majoritatea publicului italian, cu excepția unor nume care în anii recenți au devenit aproape „de cult”, dar tot în cadrul unui grup de cititori deosebit de sensibili și specializați. Este nevoie de o operă sistematică de traducere și de difuzare, promovată de edituri și de alte instituții de mediere culturală, pentru a avea o răspândire mai amplă. Motivele care fac o literatură străină populară printre cititorii și criticii dintr-o altă țară, în cazul acesta Italia, sunt diverse și deseori sunt legate de un efect de „exotism” care nu înseamnă întotdeauna o cunoaștere profundă a coordonatelor culturale ale națiunii din care provin scriitorii traduși. La aceasta se adaugă faptul că unii autori mari de origine română, de la Ionesco la Cioran, sunt percepuți și citiți ca făcând parte mai mult din literatura țării de naturalizare, Franța, decât din România. Dar nu înseamnă că lucrurile nu ar putea să se schimbe, chiar plecând de la autori care astăzi sunt cu siguranță cunoscuți și apreciați și în Italia, precum Cărtărescu.

Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade sunt autori care au relatat istoria tumultuoasă a României, transcendând timpul și spațiul. Ei bine, ce scriitori români v-au atras atenția?

Este vorba despre mari autori și de autori care fac parte în mod stabil dintr-un „canon” european (în mod deosebit, Herta Müller, Cărtărescu, Cioran, Eliade), care în Italia sunt traduși de edituri importante și influente pe plan cultural (spre exemplu, Adelphi). Ana Blandiana, care de asemenea are traduceri în italiană, și Norman Manea, tradus de Il Saggiatore (precum Cărtărescu, în prezent) sunt probabil mai puțin cunoscuți, dar prezenți oricum printre lecturile mele și ale altor cititori care sunt interesați de contextul literar internațional.