Olivia Nițiș: „Prejudecățile despre feminism vizează o teamă de ratare a feminității”

Olivia Nițiș, curatoare independentă, istoric de artă și cercetătoare la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române, este invitata noastră în amplul proiect dedicat femeilor-artist din România şi Italia, care se îmbogăţeşte în iulie cu o nouă serie de interviuri ce aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.

Doctor în arte vizuale, Olivia Niţiş este autoarea volumului Istorii marginale ale artei feministe, Vellant, București, 2014. Este vicepreședinta Asociației Experimental Project (Bienala Internațională de Gravură Experimentală), membră a Asociației Internaționale a Criticilor de Artă din 2009 și coordonatoare regională pentru The Feminist Art Project (Universitatea Rutgers, New Jersey) din 2008. Interesele sale includ relația dintre artă și politică, feminism, artă și mediile științifice, performance și dansul contemporan. Este autoare, editor și co-editor al mai multor articole și publicații de artă contemporană. A organizat numeroase proiecte naționale și internaționale, în 2019 a realizat proiectul Principiul Migrației la New York Foundation for the Arts, iar în 2020 a curatoriat, alături de Dana Sarmeş, expoziţia Europa Wonderland. Body Space: Citizenship and Territories la Comenduirea Garnizoanei din Timişoara. 


Cum vedeţi condiția femeii-artist şi reprezentarea de gen în arta românească actuală, în termeni de prezenţă şi promovare în galerii şi muzee, de vizibilitate şi notorietate, de vandabilitate?

Lucrurile pot fi cu siguranță mai bune și mai echilibrate. Interesante sunt, de fapt, mecanismele care stau în spatele lipsei de notorietate și vizibilitate a artistelor, care perpetuează prejudecăți față de gen. Avem în vedere contextul mentalităților din România, egalitatea de șanse, discriminarea de tip intersecțional (genul nu este unicul criteriu de discriminare), dificultățile de armonizare a vieții de familie cu cariera, interese economice etc. Sunt extrem de multe probleme despre care discutăm prea puțin sau deloc, iar contribuțiile teoretice nu acoperă subiecte precum relația dintre practicile artistice și curatoriale și maternitate, de exemplu. Ce înseamnă multiplele identități care se intersectează și ce impact au ele asupra muncii unei femei, asupra gradului de eficiență și creativitate? Eu sunt femeie, mamă, curatoare independentă, cercetătoare la Institutul de Istoria Artei, teoreticiană, fac muncă domestică și muncă creativă.

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Cu excepția câtorva nume vehiculate la nivel internațional, care au mai degrabă în vedere un interes de piață pe fondul recuperator al anilor 1970, lucrurile stau destul de prost la nivelul reprezentării artistelor din România. Apoi, prezența românească în general este vizibilă internațional, nu doar la nivelul artei contemporane, ci și în cinematografie, însă ceea ce contează și lipsesc sunt politicile de promovare instituțională. Eforturile care se fac vin în mod semnificativ din sectorul independent, iar când mecanismele instituționale sunt șubrede, dublate de confruntarea cu resursele precare, acest lucru afectează reprezentarea și coerența.

Mom life, fotografie din arhiva personală

Cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea curatorială, inclusiv din perspectivă feminină?

Eram în facultate (Facultatea de Litere din cadrul Universității din București) când a început interesul meu față de feminism, la vremea aceea (2001-2004) fiind un subiect total absent la nivel universitar și, prin urmare, destul de greu de explorat în absența informației și a bibliografiei. Cu excepția Ioanei Vlasiu care scrisese despre artistele din perioada interbelică (expozițiile artistelor pictori și sculptori 1916-1927), un număr al revistei „Artelier” din 1999/2000 și expozițiile Eu En Ich din 1993 (Marilena Preda Sânc, Roxana Trestioreanu, Magda Cârneci și Alexandra Titu), Arheologii feminine inițiat de către Magda Cârneci și Aurora Dediu în 2000/2001 și In full dress din 2000 (curatoare Liviana Dan), nu existau alte resurse locale. Am început un proces complicat, cu susținerea exemplară a Alexandrei Titu de a mă apleca asupra unui subiect greu digerabil, inconfortabil pentru foarte multe artiste cu care am intrat în contact la acea vreme. Prejudecățile despre feminism, care continuă și în prezent, vizează o teamă de ratare a feminității și totodată de asociere cu un fenomen ideologic. Am întâlnit această contradicție la o parte dintre artistele cu care am colaborat și ulterior, de a asuma eticheta feministă în prezența mai mult sau mai puțin evidentă a unei practici feministe.
Dincolo de aceste aspecte, cred că cea mai serioasă problemă pe care o avem în momentul de față este gândirea de tip insular și lipsa construirii unei comunități cu interese comune. În același timp, observ o inflexibilitate în practicile de incluziune. Comunitatea artistică este fracturată în funcție de anumite interese de putere, influență și bani. Vorbim despre incluziune, dar practicăm excluziunea, vorbim despre feminisme, însă aplicăm o grilă cu referințe stricte la sfera identităților, experiențelor personale și a celor care deservesc și reflectă exclusiv un anumit mod de gândire. Cred că acest tip de ruptură afectează pe termen lung continuitatea anumitor practici artistice, inclusiv feministe, pentru că ceea ce căutăm cu toții ca indivizi, dincolo de ideologie și altele, este sentimentul de apartenență. Știu că este important să fim selectivi, însă totodată este fundamentală asumarea faptului că nu avem un drept exclusiv asupra istoriei. Dacă privim cu atenție, putem observa că istoria artei este un exemplu al gândirii de tip exclusivist, iar arta și teoria feministă s-au articulat pe fondul aceleiași probleme, apărând astfel necesitatea unor istorii de recuperare și/sau a unor istorii paralele. Probabil că absența acestui tip de maturitate și awereness cultural și social ne împiedică să construim în forță și coerent.

Dintre numeroasele dumneavoastră proiecte curatoriale, la care ţineţi cel mai mult?

Îmi este greu să aleg și nici nu vreau să procedez în acest mod, pentru că fiecare proiect la care am lucrat face parte din procesul meu de formare.

Fragmented Film, Sandra Sterle, Galeria Skola, Split, 2020. Curator Olivia Nițiș

Care sunt numele reprezentative ce fac legătura între arta femeilor şi mişcările feministe din spaţiul românesc?

Sfera artei contemporane are o dinamică interesantă din acest punct de vedere, însă o privire mai extinsă către interdisciplinaritate și transdisciplinaritate ne oferă prilejul colaborativ de care mișcarea feministă are nevoie. Sociologie, politologie, filozofie, dans contemporan, teatru sau diverse științe precum științele spațiale și așa mai departe sunt domenii care au reprezentante cu discurs feminist la ora actuală. Cred că beneficiul de a interconecta aceste lumi este extrem de important în favoarea unui plus de cunoaştere și conștiință colectivă.

Care sunt actualmente artistele feministe cele mai influente pe scena internaţională?

Nu cred că mă interesează influența din aceasta perspectivă, cât nivelul de reprezentare și calitatea practicilor feministe. Și nu sunt interesată neapărat de ceea ce apare ca mainstreem. O artistă pe care am remarcat-o recent este o artistă din Tasmania, Sally Rees, care combină arta video performativă cu tehnici de animație în acuarelă, iar subiectele pe care le abordează au rafinamentul narațiunilor autobiografice la granița dintre realitate și extrasenzorialitate, cu comentarii pertinente despre vârstă, incluziune, dialog. Sunt nenumărate artiste din proximitate pe care le găsesc de forță, cu care am lucrat sau artiste cu care nu am lucrat niciodată, însă nu aș mai nominaliza pe nimeni din rațiuni incluzive.

Sunteţi coordonatoare în România pentru The Feminist Art Project (TFAP), fondat în 2005 la Rutgers University-New Brunswick, New Jersey, SUA. Cum funcţionează aceasta?

The Feminist Art Project (TFAP) este o platformă de susținere a practicilor feministe la nivel internațional, dar cu accent pe cele care se desfășoară în SUA. Funcționează ca o platformă de promovare și networking.

BLOT - Body Line of Thought, proiect coregrafic creat şi interpretat de Simona Deaconescu (România)
şi Vanessa Goodman (Canada). Consultant artistic: Olivia Nițiș. Credit foto Ionuț Rusu

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? La noi există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

În România există în continuare o nevoie acută de publicații. Cărțile de teorie sunt insuficiente pentru a acoperi atât istoria recentă, cât și trecutul îndepărtat. Între formatele oficiale, de tip academic publicate de Academia Română (dicționare, tratate), apar volume cu o contribuție teoretică semnificativă (colegii mei de la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” au făcut eforturi în acest sens și eu alături de ei), dar care nu beneficiază de distribuție și vizibilitate suficiente. Apoi, volumele teoretice precum Arta în România între anii 1945-2000. O analiză din perspectiva prezentului, realizat ca urmare a programului de burse de cercetare din cadrul Colegiului Noua Europă, reprezintă un exemplu nu doar necesar, ci un model teoretic care, prin continuitate, poate constitui un reper. În orice caz, aparatul teoretic, aparatul critic funcționează discontinuu și fără o legătură directă, constantă cu practicile artistice.
În România nu există o platformă de tipul TFAP.

Aveţi un model feminin de istoric de artă, respectiv de critic de artă, la care vă raportaţi?

De-a lungul timpului m-am intersectat cu personalități feminine puternice, însă reperele mele nu sunt fixe. Am o personalitate dinamică și vizuală, iar ceea ce mă poate influența la un moment dat poate fi o idee a unei teoreticiene, un pasaj dintr-o carte de literatură, însă în egală măsură o secvență din realitatea trăită.