Femei care scriu despre femei. Ornella Spagnulo: „Alda Merini este un exemplu de iubire”

Inaugurăm în acest număr o secţiune specială de interviuri cu autoare italiene contemporane, în cadrul unui amplu proiect al revistei noastre dedicat literaturii feminine din Italia, coordonat de Afrodita Cionchin. Deschidem această serie printr-un dialog cu Ornella Spagnullo, poetă şi prozatoare, autoare a volumului E gli angeli sono distanti (L’Erudita, 2019), o culegere de interviuri despre cunoscuta poetă milaneză Alda Merini (1931-2009), cea care, în ciuda biografiei zbuciumate, a reuşit să se impună ca una dintre scriitoarele cele mai importante ale literaturii italiene contemporane, cu un discurs inconfundabil.
„Figura Aldei Merini reprezintă salvare, salvarea unei persoane care a răzbit, a învins boala, a învins lipsa de înțelegere a ‘specialiștilor’ care nu o considerau suficient de bună pentru a fi publicată și apoi, la final, au revendicat-o. Alda Merini a învins totul, până și moartea, astfel că astăzi este și mai vie printre noi decât atunci când era încă în viață”. Este ceea ce afirmă Ornella Spagnulo care, pe lângă culegerea de interviuri sus-menţionată, a îngrijit, împreună cu Riccardo Redivo, şi o lucrare de scrieri inedite ale Aldei Merini, Confusione di stelle (Ed. Einaudi, 2019).
Primul roman scris de Ornella Spagnulo, intitulat Maddalena bipolare (Golem Edizioni, 2020), a câștigat Premiul special al juriului la concursul Casentino, ediția a 46-a, Premiul criticii la concursul Montefiore, ediția a 11-a, Premiul special al juriului la concursul Giovane Holden, ediția a 15-a, și a fost selectat ca una dintre cele mai frumoase cărți din Italia la concursul Tre Colori, ediția a 3-a.


E gli angeli sono distanti reconstituie viața Aldei Merini prin intermediul cuvintelor poetei și ale unor persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, de la editorul Casiraghy la Emanuela Carniti Merini. Ce fel de imagine a femeii reiese de aici?

Din interviurile pe care le-am luat reiese o figură de femeie cu multe fațete, în mod cert generoasă, dar și autoironică și pasională, un vulcan practic. Nu am avut norocul de a o întâlni pe Alda Merini, dar în ultimii ani mă pasionează mult poezia ei și, când vine vorba de Alda Merini, poezia și viața alcătuiesc un întreg, de aceea am vrut să dialoghez cu persoane care au avut posibilitatea să o cunoască mai mult sau mai puțin de aproape.
Alda Merini știa să iubească și să se facă iubită. Apelurile sale telefonice interminabile către prieteni exprimau necesitatea sa de contact cu lumea, chiar dacă lumea o relegase pentru mult timp la marginea societății.
Scriitorul Crociffiso Dentello mi-a descris-o ca fiind o femeie căreia îi plăcea să provoace, nonconformistă, care nu vorbea despre literatură, ba chiar, când i se puneau întrebări pe această temă, schimba subiectul.
Psihiatra Maria Antonietta Dicorato mi-a povestit că relaţia lor fusese dificilă la început pentru că poeta era ostilă faţă de categoria psihiatrilor, dar odată spartă gheața, Alda Merini obișnuia să o sune în fiecare zi pentru a-i vorbi despre ea.
Riccardo Redivo, care a îngrijit împreună cu mine culegerea de poezii și povestiri ale Aldei Merini, Confusione di stelle, publicată de Einaudi, a definit tonul vocii sale ca fiind profund, conștient de propria-i durere, uneori rațional. Și Redivo întâmpinase dificultăți la început în a o aborda pentru că îi închisese ușa în nas, reproşându-i că venise neanunţat.
Ambrogio Borsani, care a îngrijit volumul Suono dell’ombra pentru editura Mondadori, cunoscând-o bine, a afirmat că Alda Merini ar fi preferat să moară în ospiciu decât să trăiască o viață fără poezie.


Pasolini scria în Corriere della Sera: „... așa cum știu bine avocații, trebuie să discredităm fără milă persoana martorului pentru a discredita mărturia acestuia...”. Ce nu i-a fost încă iertat Aldei Merini?

Mie mi se pare că astăzi i s-a iertat totul Aldei Merini. Toți o adoră, iar în ultima vreme a început să fie evaluată în mod pozitiv și în mediul academic, unde la început exista o anumită reticență în a-i valida valoarea. Este o poetă care place atât intelectualilor cât și persoanelor mai puțin instruite. Dacă navigăm pe rețelele sociale observăm cât de multe pagini și grupuri dedicate poetei există. Printre poeții din a doua jumătate a secolului XX, Alda Merini iese cu siguranţă în evidență, şi cu atât mai mult se remarcă printre poetele din toate timpurile, deţinând un primat indiscutabil în ce priveşte popularitatea. Ideea este că se apreciază două lucruri în mod deosebit atunci când vine vorba despre Alda Merini: în ceea ce privește viața ei, în mod paradoxal se scoate în evidență lipsa aprecierii – să îi aducem un omagiu, chiar și post mortem, cred că ne face să ne simțim mai buni, mai solidari și mai sensibili (știu că poate părea o afirmație puternică) – iar în ceea ce privește poezia, îi este iubită simplitatea – de altfel, poezia Aldei Merini nu are caracteristici ermetice, dificile, ci poate să fie înțeleasă de toată lumea.
Poetei de pe Navigli nu i s-au iertat multe când era încă în viață: în special, nu i s-a iertat boala mintală, de care nu era vinovată. Dar dacă boala mintală e de temut când cel care o are este în viaţă și este afectat de ea – aşa cum a fost poeta şi cum sunt în general persoanele bipolare –, pare mai puțin periculoasă când cine suferă de ea a murit și atunci redevine o persoană la fel ca toate celelalte, pentru că în moarte toți suntem egali, chiar și așa-numiții „nebuni”. Și nu mai sunt de temut.


Care a fost cea mai mare lecție a poetei de pe Navigli?

Pentru mine lecția Aldei Merini – pare banal, dar pentru mine așa este – este iubirea: capacitatea de a iubi în ciuda a tot şi a toate, de a renaşte atunci când toți te-au părăsit, de a iubi chiar și un soț care te-a bătut, de a iubi poezia în ciuda numeroaselor refuzuri ale editorilor și, mai ales, de a reuşi să te iubeşti pe tine însuţi chiar dacă ceilalți te-au stigmatizat, chiar dacă ţi-au făcut electroșocuri, chiar dacă au spus că poezia ta nu e suficient de cultă, chiar dacă ţi-au interzis să îţi creşti fiicele, chiar dacă uneori ai fi vrut să mori. Alda Merini asta a fost: un exemplu de poetă, dar mai mult, pentru mine, un exemplu de femeie. Pentru că nu s-a dat bătută și a luptat fără să cedeze mâniei. Alda Merini este un exemplu de iubire.


Alda Merini e cunoscută în mare parte prin aspectele prezentate în mass-media, mai degrabă decât prin reverberațiile sentimentale, lirice și implicate ale unei femei care și-a dedicat viața unei adevărate revoluții atât în plan estetic cât și lingvistic. Din ce motiv, chiar și astăzi, predomină interesul pentru disputele civile, jurnalistice și literare, şi nu interesul pentru versificație?

Din simplul fapt că despre primele toți pot să-și dea cu părerea, în timp ce nu toți au pregătirea necesară pentru a-i recenza operele, analizând, de exemplu, figurile de stil. Apoi, pentru că toți suntem oameni, deci e normal să existe mai mult interes pentru aspectul uman, în special când e așa de aparte și excentric, și mai puțin pentru aspectul profesional. Și apoi, pentru că Alda Merini a știut să „zguduie” conștiințele. Interviurile sale ar merita un studiu separat. Ar putea fi transcrise pentru a forma o splendidă carte separată. Lumea le ascultă fermecată chiar și astăzi.


Interviurile pe care le-aţi realizat despre Alda Merini definesc o femeie „dezordonată, generoasă, ironică și provocatoare” care, fără poezie, nu s-ar fi salvat din întunericul de care a avut parte în spitalul de psihiatrie din Milano și, ulterior, la secția de psihiatrie din Taranto. Această carte atât de delicată are un scop salvific? Scrisul poate avea o funcție soterică?

Mereu scriem pentru a ne salva. Treceam printr-o perioadă grea când m-am dedicat acestei cărți de interviuri, m-am agățat de telefon deranjând persoane pe care în mare parte nu le cunoșteam (trebuie să spun că toți s-au arătat foarte disponibili) și recunosc că pentru mine această carte, împreună cu romanul Maddalena bipolare, pe care l-am scris cu puțin timp în urmă, a fost ca un punct de sprijin, un motiv în plus de a trăi atunci când totul devenise prea greu de suportat.
Figura Aldei Merini reprezintă salvare, salvarea unei persoane care a răzbit, a învins boala, a învins lipsa de înțelegere a ‘specialiștilor’ care nu o considerau suficient de bună pentru a fi publicată și apoi, la final, au revendicat-o. Alda Merini a învins totul, până și moartea, astfel că astăzi este și mai vie printre noi decât atunci când era încă în viață.


Literatura contemporană numără literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea, dar și în ce priveşte respectarea tradiției. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Mi se pare că în ultimii ani femeilor li se acordă mai mult spaţiu decât în trecut, iar acest lucru este pozitiv. Să ne gândim la Dacia Maraini și Patrizia Cavalli, dar şi, printre cele mai tinere, la Chiara Gamberale, Silvia Avallone... ceva începe să se miște, femeile nu mai sunt marginalizate, dar nici nu li se alocă întreg spațiul pe care l-ar merita. Suntem într-o epocă de tranziție, în literatură, de la predominanța masculină la egalitate.


Scriitoarele sunt și au fost sensibile la diferite ideologii, viziuni asupra lumii, politice și filozofice; personalități diferite între ele și adesea absolut inconciliabile. Există un fir roşu care leagă expresiile pluriforme ale literaturii feminine?

Mai mult decât unul: primul care îmi vine în minte este iubirea, al doilea – casa, al treilea – corpul. Nu cred că este o prejudecată faptul de a găsi teme care sunt mai frecvente în rândul femeilor decât în rândul bărbaților. Este ca atunci când se studiază și se compară literaturile diferitelor țări. Fiecare are caracteristicile sale. Sau ca atunci când se spune că oamenii de culoare dansează mai bine decât albii. Au un simț al ritmului care nouă ne lipsește. De ce nu se poate spune acest lucru? E o prejudecată? În orice caz, dacă am în vedere o carte cu teme feminine, mă gândesc la Casa spiritelor de Isabel Allende. Un roman spectaculos, care va rămâne în istoria literaturii mondiale.


Unii cred că Literatura stă dincolo de timp pentru a interpreta spiritul Istoriei universale și că, în ciuda acestui fapt, este în strânsă legătură cu tendințele momentului. Care ar putea fi rolul și funcția scrisului în momentul istoric în care trăim?

Eu, din păcate, nu cred că literatura are un rol politic sau social. Cred că literatura „servește” acelor oameni care recurg la ea pentru a nu se simți singuri. Cred că literatura urmează diferite căi și nu toate folosesc la ceva. Acele voci care au un motiv pentru a striga cel mai tare sunt cele care vor rămâne. Dacă luăm ca exemplu cazul Aldei Merini, putem spune că opera sa ajută și la eliminarea stigmatizării și prejudecății asupra bolilor mintale. De aceea, literatura urmează atâtea căi câți autori și autoare există. Cititorii și cititoarele sunt cei care străbat acele căi și dau sens și valoare cărților.

Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere din limba italiană de Anastasia Rădac, master LLI,
şi Maria Rădac, licenţă an I,
Facultatea de Litere, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Coordonator: lect. univ. dr. Delia Morar

(nr. 6, iunie 2022, anul XII)