Roxana Cazan: „Sunt o poetă care trebuie să scrie pentru a supraviețui condiției de imigrant”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Roxana Cazan este poetă și traducătoare din limba română. A predat cursuri de literatură, scriere creativă și studii de gen la Universitatea Saint Francis din Pennsylvania, iar în prezent predă la Universitatea din Oklahoma. Poemele ei au apărut în „Poets Reading the News”, „The Windsor Review”, „Cold Creek Review”, „Construction Literary Magazine”, „Glass Lyre Press”, „Adanna Literary Journal”, „Watershed Review”, „The Portland Review”, „Harpur Palate” ș.a. A publicat volumele de poezie Accidentul nașterii (The Accident of Birth, Main Street Rag, 2017) și Conectată la neprevăzut (Tethered to the Unexpected, Alien Buddha Press, 2022). Activitatea academică a Roxanei se concentrează pe literatura etnică și postcolonială și pe studiile de gen, cea mai recentă contribuție fiind un capitol din volumul În amintirea Kahinei. Femei, reprezentare și rezistență în Africa de Nord după câștigarea independenței (Remembering Kahina: Women, Representation and Resistance in Post-Independence North Africa, Routledge, în curs de apariție). Roxana Cazan a coordonat, împreună cu Domnica Rădulescu, volumul Voci în mișcare. O antologie despre și de refugiați (Voices on the Move: An Anthology by and about Refugees, Solis Press, 2020).


Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Femeile scriitoare s-au bucurat de o atenție crescută în ultimul deceniu, deoarece mai multe organizații și instituții au adoptat o abordare inclusivă și echitabilă a reprezentării, care să le permită femeilor, persoanelor din categoria LGBTQ, negrilor, indigenilor și persoanelor de culoare (black, indigenous and people of color) un acces mai mare la spațiile ocupate în mod tradițional de bărbați albi. Aș spune că apartenența la anumite rețele literare este importantă pentru ca munca ta să atragă mai tare atenția, dar proliferarea industriei cărții e o garanție a faptului că există o zonă de interes și un spațiu primitor pentru scrisul fiecăruia. Cu toate acestea, este nevoie de multă răbdare și rezistență pentru a fi publicat. A fi refuzat de la publicare poate fi un moment dificil, fiindcă scrisul este atât de strâns legat de identitate. E greu să nu iei refuzul la modul personal. Însă toți scriitorii trec prin așa ceva, iar acest lucru în sine este liniștitor. Pe de altă parte, mesajele pozitive îi încurajează pe scriitori să continue, ceea ce reprezintă cheia pentru a ajunge să fi publicat.
Promovarea literaturii scrise de femei se face de obicei prin intermediul unor rețele. Este greu să-ți promovezi singur munca. Lecturile publice, simpozioanele, Conferința AWP (Association of Writers and Writing Programs) și alte asemenea evenimente reprezintă pentru orice poetă oportunități fantastice de a-și face cunoscută opera. Personal mă simt încurajată și inspirată când citesc operele altor poete și când particip la evenimente de prezentare și promovare ale unor scriitoare femei, cum a fost programul Institutului Cultural Român din New York, „Voci feminine românești din America de Nord”.


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Dacă anumite reviste literare îi încurajează pe cei ce le trimit texte să se familiarizeze cu tipul de literatură pe care îl publică, nu cred că în ce privește poezia există un efort concertat de a favoriza anumite stiluri sau anumite teme. Poezia Alinei Ștefănescu se angajează într-o explorare a metaforei, figurativului și bilingvismului, Stella Rădulescu scrie o poezie minimalistă și fragmentară asemănătoare cu cea a lui Rilke, iar versurile Adelei Sinclair au o magie a narativității. Cu toate acestea, cred că ocaziile precum rezidențele literare – cu alte cuvinte, ocaziile care îți permit să te scufunzi cu totul în scris și să uiți de toate celelalte treburi zilnice – pot contribui la propulsarea carierei literare, deoarece agenții și editorii știu de existența acestor rezidențe și tind să urmărească îndeaproape operele ce rezultă din ele.


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Sunt o poetă care trebuie să scrie pentru a supraviețui condiției de imigrant. Pentru mine scrisul e un mecanism de supraviețuire. Nu este meseria sau profesia mea, ci mai degrabă modul meu de a-mi înțelege privilegiile și de a-mi gestiona traumele. Sunt inspirată de artă, sub toate formele, și de diferite experiențe. Dacă din punct de vedere tematic scriu despre o diversitate de subiecte, cea mai mare parte a muncii mele e despre dorul transnațional, justiția socială și experiențele femeilor.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Absolut. Nu cred în artă de dragul artei, deoarece sunt convinsă că poezia rezonează cel mai bine și e cea mai puternică atunci când te face să adopți o atitudine umilă și empatică. Prin scrisul meu, sper să recuperez un spațiu pentru prezentarea genului în contextul imigrației, pentru ca femeile să devină mai puternice. Caren Kaplan, Inderpal Grewal și alte cercetătoare sunt autoarele unor teorii despre crearea identității femeilor refugiate, migrante și imigrante prin intermediul discursului drepturilor omului. Acestea au scos în evidență condiția femeilor ca persoane vulnerabile, aflate în continuă nevoie de a fi salvate cu ajutorul mecanismelor neoliberale care le întăresc poziția de victime. În poezia mea, vreau să institui un spațiu diferit, în care femeile migrante să existe ca agenți ai propriei vieți, indiferent de circumstanțe.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da, prin poezia mea încerc să ofer o cartografie personală a durerii, unde memoria și limbajul sunt ambele adânc înrădăcinate în originea mea românească. De asemenea, cresc un fiu româno-iraniano-american și sper ca prin poezia mea să-l pot învăța despre România, nu povestindu-i pur și simplu experiențe sau descriindu-i peisaje, ci într-un mod care să-i permită să simtă ceea ce am simțit eu în împrejurările respective. Așa încât să poată învăța la rândul lui să simtă românește.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Nu am făcut-o până acum la modul serios, mai ales pentru că îmi este greu să scriu despre anumite experiențe în limba română din cauza faptului că limba română reflectă traumele mele personale mult prea puternic și din cauza faptului că am învățat să folosesc limba engleză când vorbesc despre anumite subiecte precum justiția socială, drepturile de gen etc. De asemenea, prin poezia mea în limba engleză construiesc punți de empatie și compasiune către alte comunități, ne-române, iar asta mi se pare important, pentru că exprimă caracterul universal al umanului și contribuie la crearea unui spațiu comun de apartenență pentru toți.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Scriu în engleză. Cu toate acestea, în relația cu fiul meu, simt că limba română îmi permite să-mi exprim dragostea pentru el în moduri în care nicio altă limbă nu o poate face. Poate că el mă va învăța un mod în care să (re)aduc această limbă în poezia mea. Relația mea cu limba română este complicată pentru că am devenit adult și am studiat anumite materii doar în engleză, așa încât îmi e greu să le comunic în română, nu pentru că nu știu cum, ci pentru că m-aș simți inadecvat, de parcă aș fi sărit peste niște pași necesari, de parcă aș trișa. Româna mea descrie experiențele și viața mea interioară din primele două decenii de viață, pentru că atât am trăit în România.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

„Exilul este casa mea”, spune Domnica Rădulescu, descriind relația complicată dintre țara natală, cea a visurilor ei și cea în care trăiește. Mi-a plăcut asta foarte mult. La o conferință de la București din urmă cu câțiva ani, am participat la o masă rotundă unde scriitori români din diaspora discutau despre entuziasmul revenirii acasă. Sper că nimeni nu a băgat de seamă, dar îmi amintesc că tremuram de durere pentru că asta nu a fost și nu este experiența mea. Când mă întorc acasă, în timp ce avionul planează peste micile dreptunghiuri de pământ ce delimitează terenurile agricole, mă întristez, mi se rupe inima. Încă înainte să aterizez, îmi închipui cele două fețe îmbătrânite ale părinților mei brăzdate de lacrimi în timp ce așteaptă să-mi recuperez valizele din zona de preluare a bagajelor de pe Aeroportul Sibiu, de unde îi poți vedea pe cei care așteaptă afară, intermitent, când ușile glisante automate se deschid și se închid, apoi se deschid din nou. Iar când plec, îi rog pe părinții mei să nu mă lase să plec. De ce nu o fac, nu voi ști niciodată. Pentru mine, a trăi o existență cu cratimă este o traumă în sine. E nevoia constantă de a înțelege cine sunt, iar asta îmi scapă tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc. Numai poezia poate să schimbe ceva.