Saviana Stănescu: „Mă consider o scriitoare fără granițe, reale sau imaginare”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizăm că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Ne-am propus ca, pe această cale, să lansăm cititorilor noştri invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. Toate interviurile sunt consultabile în spaţiul special dedicat anchetei realizate de Daciana Branea.

Saviana Stănescu este o scriitoare româno-americană multi-premiată, care se exprimă nu doar în ambele limbi, ci și în mai multe genuri: ca autoare dramatică, scenaristă, poetă, regizoare, profesoară, jurnalistă și ARTivistă. A publicat o lungă serie de volume de poezie și teatru, dintre care amintim: For a Barbarian Woman (2021) The New York Plays (2010), Aliens With Extraordinary Skills (2009), Waxing West (2006), Google me! (2006), Black Milk / Lapte negru (2001), Apocalipsa gonflabilă (2000). Piesa Aurolac Blues i-a fost inclusă în antologia Plays and Playwrights (New York Theater Experience, 2006). Texte i-au mai apărut în reviste precum „The Drama Review” (TDR), „American Theatre”, „Poetry London”, „Exquisite Corps”, „Pen Club Magazine”, „The Temple Watchword”, „Absinthe”, „The Saint Ann’s Review” ș.a. Piesele sale se joacă atât în Statele Unite, cât și la nivel internațional, printre producțiile mai importante numărându-se What Happens Next la The Cherry, Ants la NJ Rep, For a Barbarian Woman (o coproducție Fordham/EST), Aliens with Extraordinary Skills la Women’s Project, Useless la IRT, Bechnya la Hudson Theatre din Los Angeles, Waxing West (distinsă în anul 2007 cu New York Innovative Theatre Award pentru scenariu) la La MaMa Theatre, Suspendida și Vicious Dogs on Premises la Ontological Theater, Polanski Polanski și Aurolac Blues la HERE Arts Center, The E-Dating Project la Strasberg Institute for Theatre & Film și producția site-specific I Want What You Have la World Financial Center. Cea mai recentă punere în scenă a unei piese semnate de Saviana Stănescu, Bee Trapped Inside the Window, este prezentată chiar în aceste zile de către HeartBeat Ensemble la Carriage House Theater din Hartford, CT.
Saviana este membră a Ensemble Studio Theatre și a colaborat în repetate rânduri cu New York Theatre Workshop. A fost bursieră TCG în cadrul Lark Play Development Center (între 2005 și 2007) și dramaturg în rezidență NYSCA în cadrul Women’s Project (între 2007 și 2008), precum și scriitor în rezidență la East Coast Artists și bursier Audrey la New Georges (în echipă cu regizoarea Tamilla Woodard). Saviana Stănescu a absolvit un masterat în Studii Teatrale (ca fellow Fulbright) și un masterat în Scriere Dramatică (Premiul John Golden pentru excelență în dramaturgie) la Universitatea din New York (NYU), Tisch School of the Arts, unde a și predat timp de 8 ani în cadrul Departamentului de Dramă, și deține un doctorat în Teatru de la Universitatea Națională de Teatru și Film din București. A predat, de asemenea, dramaturgie și tehnica spectacolului la Universitatea Fordham, Institutul Strasberg pentru Teatru și Film, Primary Stages – Einhorn School of Performing Arts (ESPA). În prezent, este profesor de dramaturgie și studii teatrale la Ithaca College și Visiting Regional Fellow la Cornell Institute for European Studies.



Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

Cred că e un moment bun pentru scriitoare. După valurile de feminism din anii ’70, ’80, ’90, când provocările feministe erau combative, asumat-șocante, acum e un lucru de la sine înțeles că perspectiva femeilor – și a altor grupuri identitare marginalizate de-a lungul istoriei – contează. Sigur, mai sunt multe de făcut, dar mișcările #MeToo și #BlackLivesMatter au produs un impact clar, iar vocile feminine de toate culorile nu mai pot fi ignorate. Spre exemplu, acum vreo 10 ani se crease o platformă „50/50 în 2020” care pleda pentru autoarele de dramaturgie și propunea ca 50% din dramaturgii ale căror texte sunt produse pe Broadway să fie femei. Nu s-a ajuns la această egalitate procentuală, dar măcar se discută constant aceste aspecte. Mai este și grupul #HonorRoll! compus din scenariste și scriitoare de peste 40 de ani, care e activ în a susține că vârsta nu trebuie să fie un impediment în a le da femeilor șansa unor noi începuturi și producții/publicații de teatru.
Totuși, realitatea este că e încă greu pentru o femeie care nu provine dintr-o familie bogată să aibă totul (to have it all), adică o familie unită, copii, o carieră literară sau teatrală ascendentă. E și mai dificil pentru emigrante, pentru că sunt multe alte obstacole în calea carierei lor artistice: scrisul într-o altă limbă, susținerea/independența financiară (plătitul chiriei), obținerea de vize de lucru sau a celebrei green card etc.
E ofertant din punct de vedere artistic, dar este și extrem de greu să te muți într-o altă limbă a creației. Mai ales după vârsta de 30 de ani, cum am făcut eu… Dacă ai 6-7 ani când ajungi în America, mergi la școală aici, e mult mai simplu să devii scriitor american de succes. Sunt multe exemple în acest sens: romancierii Gary Shteyngart, Junot Diaz, dramaturgul Nilo Cruz etc. Să remarcăm că sunt toți bărbați…
Pentru mine a fost mult mai greu. A trebuit să fac sacrificii, să mă concentrez pe a deveni din ce în ce mai bună și să scriu din ce în ce mai nuanțat în limbă engleză. Abia după 10 ani am simțit că pot să scriu poezie și să inovez la nivel de limbaj în engleză. Sunt, firește, și toate celelalte aspecte – financiare, emoționale, umane – care fac tranziția într-o altă limbă/cultură extrem de dificilă. Pentru scriitoare e mai dificil. Pentru regizori, actori, artiști vizuali, muzicieni, oameni de știință, e, poate, mai ușor – creativitatea lor nu se exprimă în primul rând la nivel lingvistic.
Acestea fiind zise, mutarea într-o cultură de calibrul celei americane mi-a deschis noi orizonturi și perspective. Am început să fiu preocupată de teme globale, de problema identității în raport cu mediul în care trăiesc și cultura în care m-am născut. Am un public mult mai divers acum. Am căpătat și o disciplină a muncii pe care nu o aveam în România. La minusuri, am devenit cam workaholică, nu îmi mai fac deloc timp pentru mine, ca femeie, ca om încă tânăr (?) care știe că mai există și timp de trăit, nu doar de mărturisit…


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Sigur că programele de masterat (MFA) în literatură sau scriere creativă/dramatică te plasează pe un anumit circuit profesional care contează. Pe asta se și bazează universitățile ca să atragă noi studenți plătitori, pe succesul celor care au urmat acele programe. Am înțeles la un moment dat că aici cultura/arta este o industrie ca și celelalte. Aspectul comercial e foarte important. Brand-ul contează. Banii contează. Prestigiul unei instituții afectează o carieră. Nu știu dacă e vorba neapărat de o formulă a succesului, dar aici contează la ce școală te duci, la ce universitate, ce bursă ai luat, pentru ce rezidență ai fost selectat etc. Succesul se clădește pas cu pas, fiecare treaptă are rolul ei în a te plasa la nivelul următor. E un fel de progresie dramatică: așa cum construiești un scenariu, trebuie să-ți articulezi propria carieră. Sunt și stereotipuri și surprize, ca într-un film bine făcut în care joci rolul principal – filmul vieții tale. Nu poți să prezici dacă va avea succes, chiar dacă ai respectat toate formulele din cărți și toate regulile jocului. Există întotdeauna și o zonă de imprevizibil, de noroc.
Eu nu am plecat din România cu ideea că emigrez, ci că am venit să studiez la New York University, să îmi deschid orizonturile (în toate sensurile), să fac următorii pași în cariera scriitoricească și teatrală. Am pornit de la un masterat în Performance Studies (cu o bursă Fulbright), apoi mi s-a oferit șansa să fac unul în Dramatic Writing (scriere dramatică), cu o bursă specială oferită de decănița Mary Campbell, și am mai stat câțiva ani, apoi au început să mi se joace piesele scrise în engleză, ca studentă la NYU, așa că am mai stat, și tot așa, au trecut anii…
Am avut piese jucate/dezvoltate la teatre de calibru ca Women’s Project, La MaMa, Long Wharf, New York Theatre Workshop, New Group, Lark, Ensemble Studio Theatre, Primary Stages, Here Arts Center etc. Am fost scriitoare în rezidență pentru renumitul regizor și teoretician Richard Schechner, cu care am lucrat la YokastaS Redux, apoi am început să am propriile mele piese produse. Waxing West, de la Teatrul La MaMa, a luat un premiu de inovație artistică pentru cea mai bună piesă, New York Innovative Theatre Award for Outstanding Play. Au urmat multe alte piese. Aliens with Extraordinary Skills a fost publicată de Samuel French și jucată în multe orașe americane, dar și în Mexico. Ants, produsă la New Jersey Rep, a fost publicată și ea de Samuel French. Am avut monologuri și piese scurte publicate în antologii Best American Monologues/Plays prestigioase. Acești pași în cariera mea teatrală au contat. De precizat că în SUA piesele sunt publicate profesionist numai după ce s-au jucat și au avut succes, nu se publică piese înainte de a avea o producție.
Eu am ajuns la New York chiar înainte de 9/11 (pe 23 august 2001). Acel an, de după atentate, a fost unul foarte intens, în care însă toți cei aflați acolo ne-am simțit solidari cu ceilalți și cu orașul, ne-am îndrăgostit de acel New York rănit și am rămas pentru a încerca să îl reconstruim cumva, la modul uman și emoțional. Cine ar fi putut prevedea 9/11? Eu am crezut că voi sta la New York un an și apoi mă întorc în România, la cariera mea de atunci, când eram chiar pe val ca poet și dramaturg, mi se publicase Numărătoarea Inversă (Compte à Rebours) în Franța, mi se jucaseră piese la Paris, avusesem rezidențe la Cambridge, Londra, Viena, luasem Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului pentru Apocalipsa gonflabilă în 2000, moderam un talk show la TVRi, eram director de programe interdisciplinare la MNLR, eram invitată la festivaluri de poezie și teatru, scriam în ziare și reviste culturale, aveam agenda plină. Și iată că am ales calea cea mai grea, să stau la New York și să scriu în altă limbă, luând-o de la zero din nou…


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația? Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

În general, eu simt nevoia să răspund/reacționez prin scris, ca poet și dramaturg, la societatea în care trăiesc. În România eram preocupată de problemele recunoașterii femeilor-artist, de evadarea din rolurile binare de gospodine sau muze, mame/soții sau curve/amante, iubite idealizate sau abuzate etc. (vezi volumele mele de poezie Amor pe sârmă ghimpată, Sfaturi pentru gospodine și muze, Proscrisa). Ieșirea din convenția dihotomică în care erau prinse femeile era principalul meu subiect, după cum se vede și din antologia poemelor din anii ’90, publicată de Tracus Arte: cântând ei construiau o cușcă. Îmi amintesc și de o conferință ținută la University of  London în 2000: Women Artists or Women are Tits. Se vede clar cu ce mă ocupam pe atunci…
În America mi s-a lărgit perspectiva, am început să fiu preocupată de relațiile de putere dintre indivizi, dar și dintre țările mari versus țările mici (vezi poemele și piesa mea For a Barbarian Woman), de situația emigranților, a persoanelor de culoare, a oamenilor aflați în poziții neprivilegiate, a marginalilor, a celor discriminați, abuzați, izolați, alienați, oprimați etc.
Dacă ne gândim la prima mea operă teatrală, poemul dramatic Proscrisa, se poate observa că temele mele sunt cam aceleași, doar contextul social e altul. Cercul se închide – sau mai degrabă se deschide…
Există multe subiecte pe care vreau să le abordez și sper să am timpul și energia necesare să o fac. Numai asta mă poate împiedica să abordez un subiect, nimic altceva. Lucrez la o piesă despre anumite fenomene de violență în masă din SUA și sunt sigură că la un moment dat voi scrie și o piesă despre mediul academic american, unde relațiile de putere au o miză aparte. Acum, trăind și upstate New York, în Ithaca, înțeleg mai bine americanii care locuiesc în mediul rural și claustrofobia orașelor mici, academice – vezi Cui i-e frică de Virginia Woolf… Cum spuneam, răspund la societatea și mediul în care trăiesc prin creația mea artistică. Mi-aș dori să pot scrie o piesă psihologic-realistă ca cea a lui Albee, dar stilul meu e de un realism poetic, stilizat, așa că probabil nu am să reușesc o abordare naturalistă. O să rămân loială stilului meu și adevărului meu personal, lucrurilor care simt eu că trebuie spuse, în felul meu unic de a le spune. Acel miez de adevăr personal e ceea ce contează, iar publicul american va răspunde la ceea ce simte că e adevărat, netrucat, nefabricat dintr-o dorință arivistă de succes. Idealista care încă mai sunt asta speră. Cinica din mine știe însă că nu e chiar așa…


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești? Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România? În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

De vreo 20 de ani scriu în engleză mai mult decât în română. Da, câteodată abordez teme românești, ca în piesa For a Barbarian Woman. Urmează să îmi apară cartea cu același titlu în română (Pentru o femeie barbară), în traducerea Dianei Benea, directoarea catedrei de Studii Americane de la Universitatea București. Mi se pare important să fiu în continuare prezentă în cultura română, n-aș vrea să fiu uitată, din contră, sper ca noile generații să îmi cunoască opera și viața, să scrie despre mine etc.
Câteodată mi-e dor să scriu în română. Am scris în română Proiectul Revoluția, când am fost la București pentru un semestru sabatic în 2019, la 30 de ani de la revoluție. Mi-a făcut bine să-mi reamintesc de acele evenimente de când eram studentă și să le revizitez cu perspectiva și cunoștințele pe care le am acum. Nu am tradus piesa în engleză, mi se pare că ar trebui să o rescriu în engleză ca să aibă impact, altele sunt referințele aici, ar trebui să am o altă abordare ca să ajungă la public.
În general, îmi place provocarea de a crea/scrie personaje din alte culturi, așa am ocazia să fac cercetări aprofundate despre acea cultură. În plus, bunicul meu din partea mamei, Papu, s-a născut în Albania, bunica în America, au trăit la Silistra (Bulgaria), în Bucovina, în Argeș, ca toate familiile de aromâni, au trecut peste multe granițe sau granițele au trecut peste ei... Nu cunosc la fel de bine familia tatălui meu, dar și acolo vorbim de rădăcini în alte culturi, probabil rromani.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Consider că am nu numai o dublă identitate româno-americană, ci o identitate multiplă, globală. Nu mă consider în exil, eu aveam o carieră promițătoare și în România. Mă consider o scriitoare fără granițe (writer without borders), reale sau imaginare.
Știu că în climatul cultural actual e de preferat să te descrii cu formulă identitară precisă, dar eu nu pot să fac asta. Nu îmi place faptul că lumea contemporană așteaptă de la un scriitor să abordeze tematici identitare specifice, pentru mine libertatea de expresie înseamnă asumarea de provocări stilistice și identitare. Nu înțeleg de ce ne tot întoarcem la nevoia de a ne defini ca aparținând unor grupuri sau comunități separate, adeseori în raporturi conflictuale cu alte comunități. Speram că oamenii au ajuns la înțelepciunea de a aprecia diferențele identitare/etnice și umanitatea comună, dar încă sunt conflicte economice, politice și culturale care ne trag pe toți în jos. Urmăresc ce se întâmplă în Ucraina și nu îmi vine să cred – în ce secol trăim? Iată alt element imprevizibil care ne afectează viețile și-i forțează pe mulți să treacă granițe și să caute locuri mai liniștite pe mult-încercata planetă Pământ.
Ca un fel de concluzie, ce să mai spun, viața între două (sau mai multe) lumi e obositoare și fascinantă în același timp. Benefică pentru artistul/creatorul fără vârstă din mine, dar istovitoare pentru femeia de 55 de ani de care trebuie să-mi amintesc din când în când.





Interviu realizat de Daciana Branea
(nr. 5, mai 2022, anul XII)