Simona Vilău: „Femeia-icon, femeia-care-nu-cadrează, injustiția. Mesajul meu e cumva social”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Simona Vilău, artist vizual şi curator la Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României (MNAC). Face parte, ca cercetător, din proiectul Eastern European Collectors, inițiat de Hans Knoll, istoric de artă și proprietar al Knollgalerie din Viena şi Budapesta. Este colaboratoare permanentă a Revistei ARTA și autoarea unei teze de doctorat despre violență în arta contemporană românească recentă.

Cum vedeţi astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Deși femeile-artist au căpătat mai multă vizibilitate în ultimii ani, în majoritatea instituțiilor de cultură din lume, sunt încă multe aspecte de reparat în privința raportării noastre, în general, la ideea de a fi artist și femeie și la faptul că femeia are o „condiție”. Din păcate, aceste expresii au conotații ambigue, vulnerabilizează în continuare și mențin discuția pe un teritoriu convalescent, fiind vorba de un bagaj cultural greu, moștenit după secole de patriarhat și va dura până când vom reuși să schimbăm paradigma și să folosim un altfel de limbaj curent în privința discuțiilor despre gen. Schimbarea nu poate surveni ierarhic, prin impunerea unui cod, ci mai degrabă comunitar, pe orizontală, prin felul în care ne raportăm unii la alții, prin educație, prin cum ne educăm copiii și cum citim istoria artei de azi, deoarece trecutul nu mai poate fi reparat, ci doar exploatat.  

Unrevealed Monuments, Mihail Coșulețu, 2014, Galeria 26 (Ota) București

Care sunt provocările pe care le-aţi înfruntat în experienţa dumneavoastră curatorială, inclusiv din perspectivă feminină?

Din pricina faptului că eram foarte tânără atunci când am început să iau parte în proiecte și am învățat cu încăpățânare pe parcurs că nu trebuie să renunț nici atunci când lucrurile nu ies cum trebuie, sau că oamenii se pot supăra pentru că nu le poți îndeplini așteptările așa cum își doresc ei, am devenit foarte atentă la cum se negociază în proiecte și mereu încerc să anticipez dorințele oamenilor cu care lucrez. Nu îmi dau seama dacă asta e bine sau rău.

Într-un bilanţ la acest moment al proiectelor curatoriale pe care le-aţi realizat, care sunt cele pe care le consideraţi de cel mai mare impact?

Din păcate, nu am o evaluare de acest gen a proiectelor mele, însă sunt câteva care au valoare sentimentală, mai mult din prisma felului în care au fost ele construite, iar printre ele se numără expozițiile Moon (2014), Fostul Viitor (2016) și București. Istoriile noastre despre ceilalți (2016), toate expoziții colective.

At Different Angles, expoziție colectivă, 2018, MNAC București

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice?

Explorez emoții și stări brute, redate prin corpuri vulnerabile sau vulnerabilizate, chiar urâte. Scene de gen, erotism, cinism, femei și bărbați, femei și femei, bărbați și bărbați, cam ce face omul în spațiul privat, dar cu o construcție relaxată, deși subiectele sunt adesea incomode. Îmi place să adaug și texte, cuvinte, mai scriu și câte o frază.

Ce viziune animă reprezentarea feminităţii în creaţia dumneavoastră şi ce mesaj poartă?

aNORMAL, Gheorghe Rasovszky, 2017, MNAC București

V-aţi ocupat îndeaproape de problema complexă a violenței reflectată în arta românească recentă. Care sunt principalele forme de reprezentare a acesteia?

Am scris o teză de doctorat despre asta, cu rezervele survenite între timp, legate de faptul că puteam să scriu mai bine, altfel, din altă perspectivă. M-am oprit asupra performance-ului deja istoric – anii ’90 și pictura anilor 2000, cu rapeluri în istoria artei internaționale postbelice. Am identificat, grație lui Zizek, (cel puțin) două forme de violență – cea subiectivă și cea obiectivă. Sper să pot dezvolta subiectul ales într-o carte, la un moment dat.

O chestiune specială aici este denunţarea prin artă a violenţei împotriva femeilor, al cărei simbol global au devenit din 2009 „pantofii roşii” din instalaţia artistei mexicane Elina Chauvet. Cum se pune această problemă în arta românească actuală?

Sunt manifestări de acest gen mai ales în ultimii ani, chiar și eu am desene despre acest subiect dureros, translate din presă – articole, anchete, studii. E un subiect incomod, acela al iubirii care poate deveni toxică, dar și celelalte tipuri de abuz asupra femeilor – pe stradă, la locul de muncă, în familie sunt la fel de condamnabile.

Situri, Mihail Coșulețu, 2015, Aiurart Contemporary Art Space, București

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Există un interes la nivel internațional pentru marile figuri feminine ale artei secolului al XX-lea, aici aș numi două artiste care au fost expuse în marile muzee ale lumii – Geta Brătescu și Ana Lupaș, dar consider că mai este loc și că viitorul cumva aparține femeilor (cot la cot cu bărbații, firește).

Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Cu siguranță există, dar eu sunt destul de retrasă ca artist. Iar proiectele curatoriale, dacă nu sunt de la serviciul meu actual (MNAC), sunt de obicei inițiative independente. Nu mă pot considera susținută de un network, fie el masculin, feminin sau hibrid.

Doina, expoziție colectivă, 2021, Platforma, Anexa MNAC, București (lucrare de Suzana Dan)

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră?Darasupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

E o perioadă de schimbare pe toate planurile, iar noutatea este că această nouă normalitate, cum au numit-o specialiștii vremii, nu știm exact ce va aduce la nivel individual sau colectiv, cu siguranță vom afla.

Întâlniri cu desene, expoziție de grup, LC Contemporary Art Space, 2011, București