Valentina Iancu: „Un sindrom al scenei artistice de la noi: toată lumea știe, nimeni nu se întreabă”

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Valentina Iancu, istoric de artă și curator. În 2016 a curatoriat expoziţia EGAL. Artă şi feminism în România modernă de la Muzeul Naţional de Artă al României, al cărei catalog este consultabil online la acest link. În 2020 a organizat expoziţia QAI/RO a artistului și activistului polonez Karol Radziszewski, găzduită de Muzeul Național de Artă Contemporană din București. vizând extinderea în România a colecției Queer Archives Institute, înființată de Karol Radziszewski în 2015.


Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Eu sunt dadaistă în sinea mea: cred că totul trebuie schimbat. Pentru că mi-aș dori să trăiesc într-o lume a abundenței în care supraviețuirea să nu fie o luptă pentru accesul la resurse; într-un sistem care să permită tuturor să-și urmeze vocația. Suntem departe de această utopie. Observ felurile în care condiția artistului în lume este marcată de precaritate. Observ cum sistemul artei este profund rasist. Sunt doar câteva nume care reușesc să se întrețină din artă și asta se întâmplă în general relativ târziu. Iar atunci când se întâmplă, la nivel global, predomină bărbații, bărbați mai ales din anumite spații geografice: cu putere economică mai mare și cu o istorie pătată de imperialism și alte politici de dominare derivate. Lumea artei reflectă realitatea socială: categoriile excluse istoric de la exercitarea puterii sunt mai departe marginalizate. În altă ordine de idei: este relativ dificil să depășești o cultură națională și să ajungi în circuitul artei globale. Lumea în care trăim este foarte fragmentată și închisă în interiorul granițelor. Majoritatea creatorilor abia reușesc să ajungă la o recunoaștere la nivel național, iar acesta este nivelul unde se opresc cele mai multe femei active în domeniul artei. Și pe scenele locale artistele reușesc mai greu, mai târziu decât bărbații-artist și încă se confruntă cu mai multe prejudecăți pe parcurs. Iar minoritățile rămân absente. Pentru toate acestea cred că trebuie găsite soluții la nivel macro. Eu sper ca istoria artei ca disciplină să fie reformată și să cuprindă mai multe artiste, curricula universităților de artă să includă artă feministă, teorie queer și studii critice de rasă, muzeele să înceapă să reorganizeze expozițiile permanente cu mai multă atenție etc. Toate aceste aspecte sunt deja în curs de schimbare peste tot în lume. 

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

În parcursul meu profesional curatoriatul ocupă o mică parte, iar marea provocare permanentă am fost eu însămi în sensul că îmi doresc să învăț continuu, să-mi pun întrebări, să dezvăț diferite stereotipuri, să evit gândirea categorică și să găsesc metode potrivite prin care să pot transmite mai departe ce am învățat. Sistemul l-am navigat uneori mai greu, uneori mai ușor: pot să spun că sunt recunoscătoare că am întâlnit permanent oameni care m-au susținut, au crezut în ideile mele și asta m-a ajutat să cresc, să depășesc dificultăți care apar inevitabil pe orice parcurs. Am încercat la rândul meu să susțin alți oameni, uneori am reușit, alteori am ratat ceea ce mi-am propus.

Vedere din expoziţia Corsete vechi şi noi, Galeria Zina, Cluj Napoca, 2020

Care este cheia de lectură a termenului „egal” utilizat în titlul expoziţiei pe care aţi curatoriat-o în 2016 la Muzeul Naţional de Artă al României, EGAL. Artă şi feminism în România modernă?

Titlul EGAL. Artă şi feminism în România modernă este rezultatul unui brainstorming colectiv, a fost găsit de colega mea, Monica Enache. Ne-am dorit un titlu manifest. Această cercetare a umplut un gol personal: mărturisesc că după terminarea studiilor de istoria artei nu puteam să numesc 10-20 artiste și am impresia că în acest punct nu sunt o excepție. Consider că nu te poți numi specialist într-o epocă, un stil sau un curent artistic după studiul exclusiv al artei semnate de bărbați. În plus, am regăsit dorința mea pentru egalitate la artistele active în secolul trecut, multe dintre ele încă insuficient cunoscute. Arta pe care au lăsat-o în urmă este egală valoric și este poate mai interesantă pentru că apare într-un context social în care femeile se luptau să obțină această egalitate care lipsește până în ziua de astăzi. Artistele, din păcate, nu au avut parte de aceleași mecanisme de istoricizare de care au beneficiat artiștii bărbați, de aceea mi s-a părut important să trag un semnal de alarmă prin folosirea cuvântului „egal” scris cu majuscule. Sunt o persoană care își dorește ca genul, rasa sau sexualitatea să nu influențeze parcursul profesional. Visez o societate echitabilă.

Care sunt numele reprezentative ce fac legătura între arta femeilor şi mişcarea feministă din spaţiul românesc?

Din punctul meu de vedere feminismul este un instrument de gândire critică. Sunt mai multe mișcări informate de diferite feminisme, fiecare cu agendă proprie. Din ce am observat există o ruptură între scena artistică și mișcările sociale, sunt foarte puține artiste care se implică în activism, educație sau proiecte sociale. Eu am urmărit cu foarte mult interes și am învățat mult din activitatea Simonei Dumitriu, o artistă cu un demers critic, politic, educațional, orientată spre formarea altor artiste, astăzi activă în Suedia. Simona a fost o deschizătoare de drumuri. Dintre artistele formate în jurul Simonei cred că este important demersul Gabrielei Mateescu, o artistă care a dedicat timp și energie popularizării artei femeilor prin proiectul Where is She? Am impresia că în spațiul românesc colectivul pluridisciplinar Cutră încearcă să creeze modele feministe mai actuale. Una dintre fondatoare este artista Nicoleta Moise. De asemenea, Veda Popovici are o activitate lungă în zona activismului și a muncii sociale, informată de feminismul intersecţional. Ce mi se pare interesant acum este numărul din ce în ce mai mare de artiste și colective artistice interesate de feminisme, în special în generațiile tinere. Feminismele cresc mult în România: am impresia că putem vorbi de un trend important.

Studioul artele plastice şi dansul, re-enactment Lizica Codreanu
în expoziţia EGAL. Artă şi feminism în România modernă, MNAR, 2016

Care sunt principalele ipostaze ale feminităţii în arta românească modernă?

Subiectul reprezentării femeii în arta modernă este foarte vast, foarte interesant, însă mi se pare dificil să sintetizez esența unei epoci marcate de nenumărate direcții și căutări în câteva cuvinte. De la alegorie, reprezentare simbolică sau imagini ale realității, ipostazierea feminității este într-o corespondență permanentă cu arta europeană a momentului, un proces auto-colonizator care definește aproape toată arta românească. Cele mai frecvente reprezentări sunt portretele femeilor din înalta societate, țărăncile, femeile rome, maternitatea și nudurile. Dintr-un punct de vedere, imaginea femeii în arta românească modernă poate fi citită și din perspectiva unei simfonii de stereotipuri: erotizări, exotizări, eroizări sau puteri în operă ale mitologiei unui etern feminin care reduce femeia la obiect al plăcerii masculine.

Într-o imagine de ansamblu, cum sunt reprezentate artistele în expoziţiile permanente de artă românească modernă ale muzeelor din ţară?

În urmă cu 6-7 ani am văzut cele mai multe muzee din România cu această curiozitate specifică și am observat mai ales absența femeilor. Muzeele românești au 1-2 cel mult 3 artiste în expunerile permanente și un interes redus în organizarea expozițiilor temporare dedicate femeilor. Există însă artiste în toate colecțiile muzeale, sper ca în timp dinamica genului să se schimbe. Aș adăuga aici o altă absență flagrant ignorată: nici un muzeu din România nu cercetează/colecționează/expune artiste și artiști romi.

Vedere din expoziţa Bucharest White World, Katja Lee Eliad, Galeria Posibila, Bucureşti, 2017

Extinzând perspectiva în prezent, cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Există un număr de artiști din România de renume mondial, intrați în circuitul global al artei, fie prin mecanismele pieței, fie prin cele ale unei culturi instituționale. Între aceștia este și Alexandra Pirici, o artistă prezentă în nenumărate bienale și instituții de cultură din toată lumea. Geta Brătescu a devenit mai cunoscută post-mortem și am impresia că Ana Lupaș, odată cu intrarea în expunerea permanentă a muzeului Tate, începe să fie din ce în ce mai vizibilă. Din generația mea cred că Hortensia Mi Kafchin este tot mai (re)cunoscută.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică?

Din ce am observat pe scena artistică românească există un fel de sindrom: toată lumea știe, nimeni nu se întreabă. Aici începe o moarte lentă a gândirii critice… avem, cred, nevoie de mai multe întrebări decât răspunsuri definitive și pentru asta cercetarea teoretică este esențială. Din păcate însă, în România există relativ puțină teorie, iar practica artistică este destul de deconectată de interesele noi din cercetarea artistică internațională. Nu se scrie suficient, nu se traduce mai nimic. Iar teoria artei este un subiect ultra-marginal. Este însă dificil să fii informat pe o scenă precară și deconectată.

Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Probabil există network-uri feminine, nu cunosc: pentru mine a fost important să rămân în afara lor, pentru o distanță critică pe care am considerat-o totdeauna necesară.

Vedere din expoziţa Lay Me Down Across the Lines, Kunsthalle Bega, Timișoara, 2019

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Sunt un caz fericit, aș putea spune: am privilegiul să pot să îmi încetinesc activitatea, până acum destul de fragmentată în prea multe direcții și să profit de acest timp să mă concentrez pe studiu, cercetare și scris, care necesită solitudine, izolate, timp de gândire. În Berlin, unde locuiesc în prezent, este lockdown de aproape 9 luni. Tot sectorul cultural a mai încetinit activitatea: mulți discută despre rezilientă, rezistenţă, încetinire a producției și mai ales a consumului. Pe termen lung există o direcție de gândire, pe care unii o etichetează drept colapsită, care avertizează că în ritmul actual de consum în mai puțin de 20 de ani planeta va deveni de nelocuit. Problemele ecologice, conflictele armate, supraproducția și supraconsumul accelerează distrugerea mediului în care trăim: sper ca în această perioadă guvernele să caute metode de schimbare pe termen lung care să asigure și viața următoarelor generații. Orice schimbare majoră va afecta inevitabil și lumea artei. Nu știu încotro ne îndreptăm, dar îmi pun multe întrebări.

Aveţi un model feminin de istoric de artă, respectiv de critic de artă, la care vă raportaţi?

Nu am un model, sunt însă foarte multe persoane în lumea artei a căror muncă o respect și mă inspiră. În spațiul românesc le-am admirat întotdeauna pe: Monica Enache, Magda Cârneci, Ruxandra Demetrescu, Daria Ghiu, Diana Marincu, Anca Mihuleț, Anca Oroveanu, Alina Șerban, Magda Radu, Ileana Pintilie, Raluca Voinea etc. Din lumea largă le citesc cu mare interes pe: Zdenka Badovinac, Sarah Carmona, Mária Hlavajová, Elisabeth Lebovici,  Amelia Jones, Renate Lorenz, Nataša Petrešin-Bachelez, Maura Reilly, Zoé Whitley și foarte multe altele. Cu siguranță, am uitat în acest moment câteva nume de asemenea importante pentru gândirea mea actuală.

Vedere panoramică din expoziţia EGAL. Artă şi feminism în România modernă, MNAR, 2016