În dialog cu artista vizuală Vioara Bara, preşedinte UAPR filiala Oradea

În iunie, amplul proiect al revistei noastre dedicat femeilor-artist din România şi Italia se îmbogăţeşte cu o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu artista vizuală Vioara Bara, scenografă la Teatrul „Regina Maria” din Oradea din 1985. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1990, iar din 1995, a Uniunii Internaţionale a Artiştilor Plastici.
Din 2017, este preşedinte al filialei Oradea a Uniunii Artiștilor Plastici din România. În prezent, filiala Oradea a UAPR numără 115 membri, din care circa 40 sunt femei.

Cum vedeţi astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Înțeleg că teoria feministă este la modă în occident, dar a devenit un clișeu. Este mai mult o extensie în domeniul teoriei şi filosofiei la nivel instituțional și civic.
În țările estice, foste comuniste, problemele de inegalitate în drepturi nu au existat și nu există.  Să nu uităm că femeia putea și poate accede la orice funcție pe scara socială, sistemul de salarizare era și este același indiferent dacă ești bărbat sau femeie: ba chiar femeile care practicau muncile masculine erau foarte mândre că puteau deveni macaragiste, tractoriste sau sudorițe. Teme ca discriminarea, opresiunea, inegalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, la noi în România sunt doar invenții. Eu nu am simțit niciodata această diferență.
Despre condiția femeii-artist în zilele noastre ce să vă spun? Artistul e artist indiferent de gen. Eu am făcut carieră artistică în scenografie și pictură, mi-am crescut singură copilul și mi-am construit o casă. Mama m-a învățat un lucru: în viață, totul e să vrei – dacă vrei, poți. Cine se lamentează că e greu să crești un copil și să faci carieră își găsește doar o scuză: sunt atâtea exemple în jurul nostru de femei care au reușit în viață... îmi căram copilul pe la repetiții și prin taberele de creație. În occident o fi altfel: nu știu, nu trăiesc acolo: și totuși, o prietenă care trăiește in Germania este artist, își crește singură un copil și este ajutată de tot felul de ONG-uri care se ocupă special de mamele-artiste care sunt singure. Despre ce vorbim?

NU omorâţi, NU abandonaţi, NU manipulaţi, ulei pe pânză, 200x224 cm

Care aţi constatat că sunt principalele probleme cu care se confruntă astăzi artiştii în general şi cei tineri în special?

Aici avem într-adevăr probleme, chiar foarte grave. Dacă înainte de revoluție artistul plastic avea un statut bine definit, avea niste drepturi precum ateliere de creație gratuite, tabere de creație gratuite, galerii de expunere gratuite, transport lucrări pentru expoziții plătit etc., acum a face artă a devenit un lux și ai nevoie de bani. Oficialitățile locale refuză să mai facă finanțări culturale, artiștii plătesc chirii pentru ateliere, azi totul trebuie să devină profit, inclusiv teatrul (vezi reformele pe care doresc să le facă în cultură). Trăim într-o societate fără empatie, unde totul se vinde și totul se cumpără. Articolul 33 din constituția României prevede:
,,(1) Accesul la cultură este garantat în condițiile legii. (2) Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu pot fi îngrădite. (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume”.
Foarte frumos, dar care sunt și pârghiile pentru a implementa această lege, nu se mai specifică.  Deci, noi, artiștii vizuali, rămânem la bunul plac al primăriilor și consiliilor județene, dacă doresc sau nu să finanțeze și Măria-sa Arta plastică. De exemplu, în acest an, edilii orașului Oradea au refuzat să mai facă vreo finanțare pentru toate ONG-urile culturale, respectiv uniunile de creație. De ce nu se poate implementa o lege cum este în Uniunea Europeană, ca o parte din PIB-ul fiecărui oraș sau regiuni să se folosească doar în scopuri culturale? În Franța, spre exemplu, este un procent de 5% din PIB alocat doar proiectelor culturale, acestea fiind selectate doar de comisii de specialitate şi nu de comisii formate din consilieri politici. Cum rămâne atunci cu legea 33 din constituția României? Pentru tineri e și mai greu decât pentru generația mea. Dacă noi eram și suntem fideli conceptului artă pentru artă, acum acest concept a devenit ceva desuet.

Groapa comună - un Abis, 300x210 cm, 2019

Ce ne puteţi spune despre reprezentarea de gen în rândul membrilor UAPR Oradea şi care sunt provocările pe care le-aţi înfruntat în experienţa dumneavoastră de preşedinte?

La noi, din 115 membri, în jur de 40 sunt femei, dar nu toate artiste active. Din cauza multelor probleme pe care le traversează azi mai ales artiștii tineri, am înființat ziarul ,,4 Foi de Artă” (din sponsorizare), unde eu sunt editorialist iar redactori sunt trei tineri critici (se poate citi pe facebook), ziar sau revistă lunară care se distribuie gratuit, unde scriu și articole despre lipsa de interes a edililor orașului și nu numai, lipsa de finanțare, problemele financiare de care ne izbim, condiția artistului în ziua de azi, dispariția galeriilor de artă etc.
Programul expozițional, președinte fiind din 2017 (atunci filiala a reprimit după 15 ani de zile niște spații de expunere în Cetatea Oradea), este unul i-aș spune agresiv, axat pe problematici sociale precum: Re-Revoluția, Post-Politika, Manifest-Politica, Sevraj XXI, Bouche à bouche – artistul ca act de resuscitare pentru o planetă în derivă etc. și urmează TOM-BE-RON. Ce mai poate face arta, decât să tragă un semnal de alarmă pe această planetă în derivă?! Ne chinuim să strângem bani „mână de la mână” să facem câte un catalog sau să invităm importanți curatori din România și nu numai. Totul se face cu eforturi uriașe: ne mirăm că domnul Bogdan Gheorghiu, ministru al culturii, a afirmat că artiștii plastici sunt cam invizibili? Sigur că suntem, după ce ni s-au furat o parte din galerii și s-au dat la privați. Iar finanțările care se fac la nivel de minister sau prin AFCN, unde sunt acceptate câte 80 de proiecte la nivel de țară unde suntem 6.000 de artiști plastici, se numesc „praf în ochi”. Problemele de care artiștii plastici se izbesc azi sunt multiple. Deci, am să mă repet: arta a devenit un lux și trebuie să ai bani să o practici.

Universul cel mare mănâncă universul cel mic, ulei pe pânză, 210x210 cm, 1990

Cum este interesul pentru artă al mediului privat din zona dumneavoastră?

Într-o țară cu o majoritate săracă și cu o minoritate bogată unde s-au implementat doar de 30 de ani o falsă democrație și libertate, nu putem vorbi și de o piață a artei.

Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

În România? Să fim serioși.... avem în schimb un bun proverb: ,,vorbim doar ca să ne aflăm în treabă”.

Antepenultima poartă spre cerul dinlăuntrul meu, ulei pe pânză, 330x220 cm, 2018

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice?  

Sunt și am fost dintotdeauna o neoexpresionistă. Termenul de ,,expresie” atât de vehiculat în arta plastică, dar și în filosofie, estetică sau literatură, are o profundă încărcătură semantică. El desemnează sentimentele, trăirile, ideile pe care o operă de artă le transmite privitorului; opera artistică nu reflectă neapărat o imitație a lumii obiective din jur, cât o stare de spirit a artistului cu deformarea şi exagerarea trăirilor subiective. Dacă ne gândim la marele filosof Emmanuel Kant, termenul este folosit în universul esteticii (Critica facultății de judecată, 1790) pentru a face legătura între artă și limbaj: unirea celor trei expresii, articulare, gesticulare, modulație, poate constitui o comunicare perfectă a vorbitorilor.
Ca artist plastic mă situez într-o zonă mai incomodă, aș spune, a acestui curent bine definit în arta contemporană. Unii teoreticieni consideră că expresionismul, care a stat la baza curentelor avangardiste istorice, și-ar fi încheiat menirea odată cu afirmarea acestora; alții afirmă o renaștere a unui neo-expresionism al anilor 1980. Artiștii s-au întors din nou la o introspectare a sufletului, a propriului eu, şi asta, dintr-o negare vehementă a reproducerii lucrurilor din zona realului. Și eu, asemenea multor pictori, mă întorc în propriul suflet, într-o încercare de exorcizare a subconștientului. Picturile mele de dimensiuni foarte mari prezintă o lume coșmărească, un bestiariu figurativ unde se îmbină în compoziții atipice regnul uman cu regnul animal, unde „O iguană mănâncă o altă iguană”, unde „Universul cel mare mănâncă universul cel mic” sau „Dumnezeu este foarte nehotărât cu noi”. Un univers apocaliptic în care fac apel la diverse simboluri precum păunul, șarpele, casa cu ochi, soarele, luna, ochii-pești, totemul, inima, pictate într-o tușă și gamă cromatică pline de violență. Asta e lumea în care trăim. Omul, după cum o spune Friedrich Nietzsche în Aşa grăita Zarathustra, ,,este ca o funie, întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis…”
Paradisul şi infernul din subconştientul meu, tot acest univers cu ființe hidoase, groteşti, dar și angelice, sunt pictate într-o manieră neo-expresionistă.

În arta dumneavoastră există particularităţi referitoare la ‘feminin’ şi reprezentarea acestuia?

Eu nu sunt artistă plastică, SUNT ARTIST PLASTIC. Dacă intrați într-o expoziție, faceţi diferența între o pictură creată de o femeie-artist și un bărbat-artist? Considerați că există particularități referitoare la feminism? Nu știu, eu nu le cunosc. Din contră, colegii îmi spun că pictez ca un bărbat... probabil datorită tușei și violenței cromatice.
Dar știu că o femeie are dreptul să plângă, să râdă, să iubească, de asemenea și un bărbat. Singura diferență biologică dintre ei este că femeia crește în pântecele ei un copil, îl naște și îl alăptează. Și, totuși, mă mir de această dezbatere despre feminism, când în lume sunt atâtea probleme majore existențiale. Toate sunt nimic pe lângă încălzirea globală, mizeria socială, lipsa de hrană, de apă, aer, războaiele etc. Eu sunt artist plastic.

Poarta spre cerul dinlăuntrul meu, ulei pe pânză, 550x220 cm. 2007