Pasolini dispărut, ucis ca un câine vagabond
într-o înspăimântătoare periferie de noroi într-o zi de noiembrie
nicicând nu vei mai reveni în această Italie a miracolului
unde tehnocraţia va triumfa peste puţin, conformismul
noilor stăpâni, scârboşi nazişti atei sau catolici ai unei neînţelegeri
nominale numai ce persecută pe cei diferiţi, distrugând
orice anarhie, orice ideală frumuseţe;
nicicând uitat chip trăind alături de tine
atâţia ani de-acum pot uitat, încrustat
în minciunile tale radioase de poet cetăţean
sublim tovarăş de nopţi pe pământ gol
vorbind de cărţi şi de iubiri.

Pasolini, te-au ucis, nu meritai să mori
nici să vezi masacrul trupului tău sfânt
în timp ce toţi poeţii ermetici neorealişti sau avangardişti
acoperă cu poeziile lor de duhoare umila Italia
şi lumea, nici nu ştiu când totul va lua drumul Eternului
iar anotimpurile moarte vor cunoaşte aroma dispariţiei tale
nemântuită rană mă conduce pentru întregul rest al vieţii
părăsesc sentimentul şi norocul vrea ca eu să ştiu
să supravieţuiesc doliului, dar e ca şi când ar fi prima zi
a plecării tale din acest unic co-sex al celor vii.   

ATTILIO BERTOLUCCI

Când ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul

Într-o zi, dedicându-ţi
acea „Mică Odă Romei”
ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul
care aici suferiră fiindcă
„aici un an e ca oricare altul,
un anotimp la fel cu celălalt,
iubirea un belşug ce jigneşte,
un privilegiu indefinibil”.

Mai târziu, răspunzându-ţi,
unei negre prorociri a ta
despre ţara noastră, despre supravieţuirea ei, ţi-am scris, nevinovat,
„dar durează mult
aceste amurguri ca vara când nicicând, nicicând,
nu mai soseşte ceasul lămpii aprinse,
a spuzelor acelora ce i se opun – şi durează
răbdarea anilor – pe care lămpile iubirii le-au rănit – ”.
Ţara supravieţuieşte, ţara ta pe care Tagliamento o ţărmureşte
şi acoperă oasele tale nu cenuşile tale
nu departe da unde fratele tău Guido
cu trupul său adolescent a însângerat pământurile nu departe de Srebenica şi Tuzla.

Supravieţuire
fie cu violenţă.

MARIO LUZI

Era zorit de două Erinii

În grabă. Pauza e pe sfârşite.
Şi, apoi, domnii mei, nu-mi place a pune sentinţe la urmă.
Acest la urmă schimbă evenimentele
mari şi mici. Pe unele le strică,
pe altele le adevereşte, poate,
în neaşteptata lor esenţă. Totuşi nu ştim asta,
ne amestecă aceeaşi alchimie
care în noi, ca şi în lume, dă de lucru.
Pasolini ? M-am gândit la el
de mai multe ori
şi la acele gânduri întâmplătoare vă îndrum.
Există moduri inegale de a sta în echilibrul timpului,
în aceeaşi istorie, cu tulburare.
Există moduri şi moduri de a trăi inegalitatea.
Cu toţii se aflau în arenă, asta năştea dramă.
E greu astăzi a stabili acele dramatis personae
şi care au fost rolurile.
Materia din recipient era stingheră
totuşi înfocată şi aspră. Suferinţă era
oriunde. Oriunde nu era
falsitate sau cinism era suferinţă. El agonistul
n-avea scăpare. Îl zoreau
două Erinii: disperarea  
şi vitalitatea, la fel de înfometate.
Îl muşca inteligenţa sa.
Pierduta integritate a lumii
vorbea scrisă în ruinele sale,
şi era, cred, cu mândrie adevărat,
narcisist chiar era,
şi sacrificial, sper.
Dar iată mă strigă dinlăuntru: sus cortina!

VALERIO MAGRELLI

Sfânta biserică romană şi privighetoarea 

Ar fi ameninţat un vânzător de benzină
cu pistolul încărcat
cu un proiectil de aur.

Cineast şi poet, giuvaergiu şi balaur!
Însă ce să conteşti acestei acuzaţii,
arma sau glonţul?
Acea împuşcătură niciodată trasă
traversează opera sa
aplecându-se spre un dublu oximoron,
fantastică nălucă
de violenţă şi de milă,
de sânge şi laur.

ANDREA ZANZOTTO