„Italia mea” de Otilia Doroteea Borcia

Cu ocazia Zilei Naţionale a Italiei, cunoscută şi sub numele de Ziua Republicii şi celebrată în 2 iunie, Otilia Doroteea Borcia adresează un imn, Italia mea / L’Italia mia, țării a cărei cultură, înțeleasă în toate sectoarele ei, distinsa profesoară și italienistă a pus-o în centrul întregii sale activităţi profesionale, contribuind la promovarea constantă a acesteia atât prin studiile pe care le-a scris de-a lungul carierei, cât şi prin activitatea didactică universitară cu studenții pe care i-a format, insuflându-le pasiunea pentru limba lui Dante. Este o odă plină de afecțiune faţă de „patria italiană”, un sentiment profund exprimat în cuvinte de mare intensitate şi sensibilitate, cu sugestive ecouri istorice și culturale
Ne alăturăm bucuroşi acestui frumos omagiu adus Italiei de către doamna prof. Otilia Doroteea Borcia, căreia revista noastră îi datorează remarcabila serie Mari maeştri ai artei italiene, pe care o ducem mai departe cu fiecare număr.

ITALIA MEA
                     

Ştiu
că n-a fost mereu fericită
istoria marilor tăi bărbaţi,
pe care o citesc
de două mii de ani
în ţara mea de îngeri
şi spice de zăpadă,
în care soldaţii lui Traian
au venit doar
să bea aiasma de la Dunăre
şi de la Marea Neagră.

Zălog pentru un pod
zvârlit peste Carpaţi
ei soarele au luat,
comoară de la daci,
şi de la Zeul lor cel bun,
Zamolxe, transilvanul.

Au mai venit s-adoarm-aici
în pontul nostru Euxin
şi alţi eroi de mult știuți,
Ovid cel izgonit
de un August neiertător
că se aflau acum din vers
iubiri ne-ngăduite,
Ovidiu, ce-a cântat plângând
și dacul și romanul.

Ştiu
că nu eşti doar
„l’Italia del Rinascimento”,
şi că poate
ai fost uneori
o ţară cu poveşti comune,
despre boală, sărăcie,
despre mafia
şi despre şomaj…

Dar eu te iubesc
pentru că ai avântat spre ceruri
arcuri de bazilici
şi catedrale,
în care au venit
să se-nchine la mormântul
întâiului Apostol, Petru
cei cu mai marele curaj,
prinos de suflete
aducând slavă
cu cânt gregorian,
Sfântului Augustin
şi pe visătorilor
refacerii Romei,
întregirii de neam.

Eu îţi iubesc
poeţii şi pictorii
care au îmbogăţit
cu Madone și Prunci
bazilicile
şi muzeele lumii,
bibliotecile
şi muzeele Vaticane
Jacopo da Lentini,
Giotto și Ghirlandaio,
lăudați în capelele benedictine
și în mănăstirile
franciscane.

Greşelile
comise uneori,
ca pretutindeni,
au fost deja iertate,
pentru că nu tu,
ci oamenii tăi răi
l-au exilat
pe marele guelf, Dante,
ce mai spera
să afle
dincolo de porţile
infernale,
zările Paradisului,
şi Acvila Romană,
Florenţa imperială.

Şi tot ei,
oamenii tăi cei răi
l-au chinuit şi l-au topit
- aur sublim pe rug -
pe cititorul tainelor din galaxii
Giordano Bruno,
şi l-au întemniţat apoi
în ţări fără de Sori
pe visătorul neînduplecat
Tommaso Campanella.

Eu te iubesc
chiar dacă nu i-ai ascultat
pe ei, ca pe acela
ce a creat istorii noi,
Niccolo Machiavelli,
sperând, să aibă,
precum Petrarca,
poetul îndrăgostit
de lauri şi de Laura,
un stat modern,
cu glorii vechi
un stat, „tra i più belli”.

Eu te iubesc
chiar dacă nu l-ai înţeles
şi l-ai rănit la vremea lui
pe cel ce a eliberat în vers
Mormântul Sfânt,
sublim poet meridional,
Torquato Tasso.

Eu te iubesc
pentru mările tale nesăţioase,
pentru insulele
îndrăgostite de toți corăbierii
de pe pământ
şi de Garibaldi, eroul
care ți-a schimbat harta,

Şi pentru broderia de ţărmuri,
de promontorii şi golfuri,
de unde
spre alte zări zburând
marinarii tăi,
înfrăţiţi cu gondola,
cu barca
şi cu fregata,
au dus în ţări
făr-aşa rod bogat
parfumul
de măslin,
de portocal
şi de chitară.

Eu te iubesc
pentru pământul tău
ales
pe care
etruscii, grecii şi romanii
au scris,
cu Romulus şi Remus,
și cu Enea,
o mitologie,
ca într-o unică țară
în care s-au ridicat
din era creştină
Forul Romei
și cel Imperial.

Eu te iubesc
pentru cerul tău de safir
sub care se îmbrăţişează
în noaptea ce-i numai a ta,
mările sub puzderia de stele,
în peşterile tale adânci
de smaragd,
de topaz şi de perle,
sub care veghează
eternul oraș al lumii
cu Tronul Papal.

Eu te iubesc
pentru că în Toscana,
gradina ta
s-au născut Giotto,
Ghirlandaio și Brunelleschi
și Leonardo da Vinci,
pictor nu numai al surâsului
Giocondei, Ledei și Fornarinei
ci mai ales al Madonei între stânci,
a lui Ioan Botezatorul
și al tuturor sfinților
Cinei cele de taină
și descoperitor al tainelor
întregii naturi

Şi pentru toate lacrimile
ascunse în scoicile
din care Botticelli
şi-a plămădit Zeiţa,
Fecioară şi Veneră,
împodobită
cu mii și mii de flori.

Şi pentru grădinile de rodii,
de mandarini
şi de smochini,
cu care i-ai hrănit la fel
pe papi şi condotieri,
pe negustori şi pe artişti,
bogați rămași săraci, orfani,
adeseori.

Şi pentru strada Aureliană
ţâşnind de mii de ani
din mândrul Appennin,
să lege
Roma
de Veneţia,
dar şi de Napoli
şi Bari,
în pas italic,
în pas roman.

Şi pentru
penelul de purpură,
de aur şi de ametist
cu care i-ai făcut
să-mbrace Sfinţi,
fecioare
regi și prinți
pe Rafael și pe Tițian.

Şi pentru piatra
de Carrara,
din care Michelangelo i-a-nsufleţit
pe David
şi pe Moise, cei drepți și înțelepți.

Şi pentru măştile trandafirii
şi sidefii
din vremea carnavalurilor,
şi pentru muzica
astrală din oratorii și
din simfonii,
cântată unde nu te-aștepți
dar mai ales
din operele
artiştilor tăi bravi
Vivaldi, Rossini, Puccini,
Verdi și Bellini

Pentru toate acestea
şi pentru încă
alte şi multe minuni
şi minunăţii
dăruite doar ţie
de Dumnezeu
precum crinii
hărăziți doar
pentru regi și regine
eu te iubesc,
şi te chem mereu
în gândul şi în visul meu
cu totul cel mai drag,
o Italie,
mândru curcubeu și catarg
al zilei și-al nopții!

Otilia Doroteea Borcia
(nr. 6, iunie 2022, anul XII)