Anul Pasolini în revista noastră

Încheiem cele douăsprezece luni ale Anului Pasolini în revista noastră în pragul lansării (în 8 decembrie 2022, la Târgul de carte Gaudemus de la București) a două importante antologii din creația lui, două volume care încearcă să umple două goluri majore în cunoașterea operei acestui creator proteic și diferit de toți: o antologie a poeziei în ediție bilingvă (Pier Paolo Pasolini, Poesie/Poezii. Selecție și traduceri de Smaranda Bratu Elian și Dana Barangea, editura Tracus Arte, București, 2022), necesară și de mult timp așteptată; și o antologie din scrierile teoretice și critice pasoliniene (Pier Paolo Pasolini, Scrieri despre literatură și artă, Editura Tracus Arte, București 2022 – important proiect colectiv al italienistelor de la Universitatea din București și din Iași), menită să completeze imaginea eseistului și jurnalistului Pasolini oferită cititorului român de Scrierile Corsare (Polirom, Iași, 2008).  Încheierea de aici vine după unsprezece luni în care Pasolini și-a dezvăluit în filele revistei noastre avatarurile dar și permanențele creației sale poetice, și după ce importante personalități italiene sau românești au încercat să surprindă caracteristicile și totodată contradicțiile personalității omului Pasolini, ale operei sale literare și cinematografice.  
Poezia de aici a fost aleasă spre a pecetlui nu numai evocarea noastră ci și destinul poetului și premonițiile pentru care el a fost adesea considerat profet. În vreme însă ce profețiile sale politice s-au împlinit doar tangențial (cum observa exegetul său cel mai profund, Walter Siti), profețiile despre propria moarte – iminentă și tragică – s-au împlinit cu prisosință. Poezia care urmează, una dintre ultimele din ultimul său volum antum Trasumanar e organizzar (Transumanând și organizând) și din ultima perioadă a vieții, sugerează pe deplin starea de spirit care a precedat (și parcă a invocat) tragicul său sfârșit. În vreme ce ultima sa creație împlinită, filmul Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei – o apocalipsă politică și antropologică de neîndurat pentru spectator – era viziunea augmentată a lui Pasolini despre sfârșitul macabru și violent al unei civilizații colective, unde regizorul-autor este îngerul cu sabia de foc, viziunea despre propriul sfârșit din poezia de față, macabră și ea, este, dimpotrivă, una diminuată, amortizată în ceața unei stingeri treptate și singuratice care învăluie în zădărnicie propria existență a autorului. Sunt și aici, în ultimul său moment, cele două tendințe care i-au sfâșiat necontenit sufletul și mintea.    

Ultimele vise înainte de a muri
  
Dragul meu prieten, în fiecare noapte
în apropierea casei mele se fac lucrări,
sunt utilaje mari, panouri și gherete,
nu mare lucru, la drept vorbind, lucrări obișnuite de-ntreținere
Dragul meu prieten, când mă întorc acasă, în fiecare noapte sau pe-aproape,
în fața utilajelor oprite, galbene-n ușoara adiere,
adesea, în fața casei mele – mai degrabă decât noaptea, în zori,
dragul meu prieten, aproape mi se face frică, căci văd
pășind, fără de zgomot, pe strada din fața casei mele,
când mă întorc la ea, când e mai mult lumină decât noapte,
o umbră ce parcă fără de picioare umblă, sau în papuci,
cu chipul complet acoperit
Înaintează cenușie de-a lungul trotuarului
(sau de cealaltă parte a străzii, de-a lungul panourilor
ce mărginesc lucrările în curs, tăcută)
Prieten drag, îți scriu pentru că ești departe,
nu-s lucruri ce pot fi spuse unui cititor
pierdut în propriile vise
sunt nimicurile vieții în care numai prietenii știu să creadă
El, umbra, până la ochi acoperită, se-apropie,
trece pe lângă mine, pășește fără zgomot în lungul străzii,
ce-l înveșmântă nu-s văluri de fantomă
ci doar în lână e-mbrăcat,
paznic sărman al utilajelor legănându-se tăcute.
Aici se încheie introducerea.
.................
Ah ochi ai mei
Imensă e imaginea aceasta, căci este una dintre ultimele
înainte de a muri –
sunt singurul ce vede melancolicul pustiu
presărat, se știe, cu jalnice forme
sunt singurul ce vede-apoi lumina
ce-i doar albastrul nopții ce pălește
aprinzându-se de o speranță-a sa;
aceeași cu a mea, eu care rătăcesc încoace și încolo
somnul ca să-l înving
și mila mă-nveșmântă în prăpădita lână cenușie
până la ochi, ca un motociclist
sau un schior sărman. Nu par o nălucire, sunt.
Tăcerea misterioasă din aspectul meu
se află și în mine
numai picioarele-mi sunt vii, care mă poartă încoace și încolo
și ochii care văd ultimele imagini ale vieții,
cele pe care le voi lua cu mine în ziua gata hotărâtă
Familia mea mă știe-aici; contribui la pâinea noastră
mila de ai mei, de mine, mă urmărește
încoace și încolo pe această stradă, ah,
ochii mei unde imensa imagine a unei străduțe
în care vântul poate suflă, în câte-o noapte,
și-n câte-o noapte nu-i decât tăcere.
.....................................
Ah, ochi ai mei,
poate fiindcă bătrânii primesc însărcinări copiilor menite,
să stea întreaga noapte treji ca să păzească,
voi care întreaga viață n-ați fost în stare a vedea
acum, întru a mea revelatoare umilire, vedeți
Ah, câte nopți eu, paznicul, nu am vegheat,
fără a o dori, încercând doar să nu văd,
umblând încoace și încolo ca o fantomă,
negat în cum arăt și în lăuntrul meu oricărei relații,
afară doar, se înțelege, de amintita milă
ce mă înveșmânta și-mi conferise rangul de paznic
în conștiința mea și a familiei
Negându-mă, așadar, mă preumblam
ah, ochi ai mei, care-ntre timp priveați
acele nopți... puțin ’nainte sau după Paște,
încă reci, pe care le înfruntam înfofolit
în șuba care-mi ajungea pân’ la pământ
cu-un passe-montagne cenușiu
Inert treceam prin fața puținelor ființe
ce se-ntorceau acasă în mașini
și fără să mă-ntorc mă pierdeam pe trotuar
sau de-a lungul gardului spre dâmb, către șantier
Pe urmă porneam îndărăt, tot singur,
încercând să nu exist (și aș fi reușit
de n-ar fi fost mila aceea de stăpâni
și de cei dragi ai mei):
și-atunci mi se-arăta cealaltă jumătate-a firmamentului.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 12, decembrie 2022, anul XII)