Mărturii despre Pasolini. Alberto Moravia: „Un poet şi un narator ce a marcat o epocă”

În spaţiul special Centenar Pasolini al revistei noastre, inaugurăm o serie de mărturii despre Pier Paolo Pasolini ale unor ilustre personalităţi ale literaturii şi culturii italiene.

În acest număr publicăm textul scriitorului Alberto Moravia, scris a doua zi după moartea lui Pasolini şi focusat pe cele două romane, Ragazzi di vita (Băieţii străzii) şi Una vita violenta (O viaţă violentă), apărute la editura Garzanti în colecţia „I Grandi Libri”. Textul lui Moravia, în traducerea lui George Popescu, reprezintă o interpretare a poeticii pasoliniene, mai degrabă decât un ghid de lectură.
Pasolini a fost legat de scriitorul şi dramaturgul Alberto Moravia (1907-1990) şi de soţia acestuia, scriitoarea şi poeta Elsa Morante, de o îndelungată prietenie şi colaborare intelectuală, între anii ’50 şi ’70 ai secolului trecut.

Alberto Moravia: „Un poet şi un narator ce a marcat o epocă”

La început era homosexualitatea înţeleasă, totuşi, în maniera însăşi a heterosexualităţii, deci ca raport cu realul, ca stendhaliană cristalizare, ca fir al Ariadnei în labirintul vieţii. Să ne gândim doar pentru o clipă la fundamentala importanţă pe care a avut-o întotdeauna în cultura occidentală iubirea; cum a inspirat ea marile sisteme construcţii ale spiritului, marile sisteme de cunoaştere; şi se va vedea că homosexualitatea a absorbit în viaţa lui Pier Paolo Pasolini aceeaşi funcţie pe care a avut-o heterosexualitatea în atâtea vieţi nu mai puţin intense şi creative decât a sa.
Alături de iubire, la început, era sărăcia. Pasolini emigrase la Roma din Nord, se dusese să trăiască într-o modestă locuinţă la periferie, îşi câştiga viaţa predând în şcolile medii din mahalale. Se întâmplă că tocmai în acea vreme se situează marea sa descoperire a subproletariatului ca societate alternativă şi revoluţionară, analogă acelei societăţi protocreştine, ori mai curând purtătoare a unui inconştient mesaj de umilinţă şi de sărăcie, de contrapus celui hedonist şi nihilist al burgheziei. Această descoperire, Pasolini a făcut-o fie prin intermediul profesiunii sale de dascăl, fie, mai cu seamă, prin iubirile sale cu subproletarii din mahalale. La fel se poate spune că, în mahalale, el se găseşte pe sine însuşi, ori mai bine zis, pe sine însuşi cel definitiv, aşa cum îl vom cunoaşte în continuare prin ani până la moarte. Descoperirea subproletariatului transformă profund comunismul său până atunci probabil ortodox. Al său nu va fi, prin urmare, un comunism iluministic şi, cu atât mai puţin, ştiinţific. Deci nu va fi un comunism marxist, ci populist şi romantic însufleţit de milă pentru patrie, de nostalgie filologică şi de reflexie antropologică, înrădăcinat în cea mai arhaică tradiţie şi, în acelaşi timp, proiectată în cea mai abstractă utopie. Devine superfluu să adaug că un asemenea comunism era fundamental sentimental, în sensul de existenţial, fiinţial, iraţional. De ce sentimental? Prin opţiune, la urma urmei, conştient culturală şi critică. Întrucât orice opţiune sentimentală îngăduie contradicţii pe care uzul raţiunii le exclude. Deci Pasolini avea să descopere foarte curând faptul că raţiunea nu e potrivită să servească, ci să fie servită. Şi că doar contradicţiile permit afirmarea personalităţii. A raţiona, prin urmare, este anonim; a te contrazice, personal. Deci, descoperirea sociologică şi erotică a mahalalelor l-a determinat pe Pasolini să treacă de la poezia „privată” a versurilor în friulană la poezia civică din Cenuşile lui Gramsci şi din Religia epocii mele; cu atât mai mult cu cât şi l-a arătat lui însuşi ca narator în primele două romane: Băieţii străzii  şi O viaţă violentă şi ca regizor în Accattone. Un salt înainte extraordinar, cu adevărat al unei vocaţii preaputernice şi vitale. Ca un fapt aparte, apoi, à propos de poezia civică, trebuie subliniat că, între anii ’50 şi ’60, Pasolini a reuşit să facă pentru întâia oară în istoria recentă a literaturii italiene, ceva absolut nou: o poezie civică şi deopotrivă decadentă şi de stânga. Poezia civică fusese totdeauna de dreapta în Italia, de la începutul secolului al XVII-lea, de la Foscolo înainte trecând prin Carducci până la D’Annunzio, fie prin conţinut, fie, chiar şi atunci când conţinutul era revoluţionar, ca în primul Carducci, prin moduluri formale. Poeţii italieni din secolul trecut înţeleseseră mereu poezia civică în sens triumfalist retoric, celebratoare. Dimpotrivă, Pasolini ne-a dat o poezie civică ce avea întreaga intimitate, subtilitate, ambiguitate şi senzualitate a decadentismului şi elanul ideal al utopiei socialiste. O asemenea operaţie îi reuşise în trecut numai lui Rimbaud ca poet al Comunei din Paris şi al revoltei populare şi totuşi, în egală măsură, poet al decadentismului. Dar Rimbaud fusese însoţit de o întreagă tradiţie iacobină şi iluministă. Poezia civică a lui Pasolini, în schimb, se iveşte, în mod miraculos, într-o cultură ancorată dintotdeauna pe poziţii conservatoare, într-o societate provincială şi retrogradă. Această poezie civică rafinată, manieristă şi estetizantă, care ne aminteşte de Rimbaud şi se inspiră din Machado, era totuşi în mod subtil legată de cele două romane ale mahalalelor, Băieţii străzii şi O viaţă violentă, de utopia unei reînnoiri sociale care ar fi venit de jos, de la subproletariatul descris cu atâta pietate şi simpatie în cele două romane, aproape ca un fel de repetiţie a acelei revoluţii ce se verificase cu două mii de ani mai înainte prin mulţimile de sclavi şi de paria ce îmbrăţişaseră creştinismul.  

Pasolini îşi închipuia că disperatele şi umilele mahalale ar fi coexistat multă vreme, vergine şi nepătate, alături de aşa-zisele cartiere înalte, până când ar fi atins momentul matur pentru distrugerea acestora şi până la palingeneza generală: la urma urmei, o ipoteză nu atât de îndepărtată de profeţia lui Marx, potrivit căreia, la sfârşit, n-ar mai fi fost decât o mână de expropriatori şi o mulţime de expropriaţi ce i-ar fi răsturnat. Ar fi nedrept să spunem că Pasolini ar fi avut nevoie, pentru literatura sa, ca situaţia publică să rămână în aceste condiţii. Mai exact ar fi să susţinem că viziunea sa asupra lumii se sprijinea pe existenţa unui subproletariat urban rămas credincios, tocmai prin umilinţa adâncă şi inconştientă, moştenirii din cultura antică. Raportul lui Pasolini cu realitatea se găsea în acest punct atunci când a survenit ceea ce italienii, într-un fel curios derizoriu, numesc „boom”-ul. Adică, atunci când s-a verificat, într-o ţară ca Italia cu totul nepregătită şi într-o anumită măsură, ingenuă, explozia consumismului. Ce s-a întâmplat cu „boom”-ul în Italia şi, prin ricoşeu, în ideologia lui Pasolini? S-a întâmplat că cei sărmani, subproletarii din Accattone, din Băieţii străzii şi din O viaţă violentă, acei sărmani, acei subproletari pe care, în Evanghelia după Matei, Pasolini îi alăturase creştinilor de la începuturi, în loc să se oprească şi, astfel, să constituie suspiciunea indispensabilă a revoluţiei populiste aducătoare a unei palingeneze totale, încetau, pe neaşteptate, să mai fie sărmani în dublul sens de modeşti din punct de vedere psihologic şi de inferiori din punct de vedere social, transformându-se în altceva. Ei continuau, fireşte, să fie săraci; dar substituiau scara valorilor ţărăneşti cu cea a celor consumiste. Deveneau, adică, la nivel ideologic, nişte burghezi. Această descoperire a îmburghezirii subproletarilor a avut loc în acelaşi fel cu descoperirea mahalalelor „băieţilor străzii”, printr-o mediere homosexuală.

Aceasta explică printre altele de ce ea a constituit pentru Pasolini nu doar o liniştită şi diletantă constatare sociologică, ci o adevărată şi curată traumă politică, culturală şi ideologică. De fapt, dacă subproletarii din mahalale care, prin iubirea dezinteresată, îi dăduseră cheia spre a înţelege lumea modernă, deveneau ideologic nişte burghezi, mai înainte de a deveni ca atare şi din punct de vedere material, atunci totul se prăbuşea, începând de la comunismul său populist şi creştin. Subproletarii din Quarticciolo erau sau, mai curând, ceea ce e acelaşi lucru, aspirau să devină nişte burghezi; atunci erau sau aspirau să devină nişte burghezi şi sovieticii care totuşi făcuseră revoluţia din 1917, şi chinezii care o făcuseră în 1949, ca şi popoarele din Lumea a Treia o vreme considerate drept marea rezervă revoluţionară a lumii. Atunci marxismul era ceva diferit de ceea ce credea şi zicea că este; iar lupta de clasă, revoluţia proletară şi dictatura proletariatului deveneau doar nişte substantive revoluţionare spre a acoperi o inconştientă operaţie antirevoluţionară.
Nu-i deloc exagerat să se spună că comunismul iraţional al lui Pasolini nu şi-a mai revenit după această descoperire. Pasolini a rămas, asta da, credincios utopiei, dar înţelegând-o ca pe ceva ce nu avea nicio susţinere în realitate şi care era un fel de vis de iluzionat şi de contemplat, iar nu de apărat şi de a încerca să se impună ca proiect alternativ şi istoric justificat şi inevitabil.

Din acel moment, Pasolini nu a mai vorbit în numele subproletarilor împotriva burghezilor, ci în numele său însuşi împotriva îmburghezirii generale. El singur împotriva tuturor. De aici, înclinaţia spre a privilegia viaţa publică, care nu putea să nu fie burgheză, faţă de viaţa interioară, încă nostalgic legată de experienţele din trecut. Ca şi o anumită voinţă de provocare nu chiar la nivelul cutumelor, ci la acela al raţiunii. Pasolini nu voia să scandalizeze burghezia consumistică, ştia că de-acum consumase şi scandalul. Provocarea era îndreptată însă împotriva intelectualilor care, ei da, nu puteau să înceteze să mai creadă în raţiune. De aici, totuşi, o continuă intervenţie în dezbaterile publice, întemeiată pe o subtilă, strălucitoare şi arzătoare admisie, apărare şi afirmare a propriilor contradicţii.
Încă o dată Pasolini îşi susţinea propria existenţialitate, propria fiinţialitate. Numai că odinioară o făcuse spre a susţine utopia subproletariartului salvator al lumii; iar azi o făcea spre a exercita o critică pe cât de violentă pe atât de sinceră împotriva societăţii consumiste şi a hedonismului de masă. Nu putem şti ce anume ar mai fi scris şi făcut Pasolini. Desigur, pentru el începea o nouă fază, o nouă descoperire a lumii. Pare verosimil că după trauma şi deziluzia a căror expresie directă sunt articolele recente şi, mai ales, ultimul său film Salò şi cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, el ar fi reuşit să surmonteze recea constatare a „mutaţiei ontologice” cauzate de consumism, în felul său propriu de artist: prin reprezentarea mutaţiei înseşi. O reprezentare care, prin forţa lucrurilor, ar fi dus la o depăşire pozitivă a actualului moment pesimist. Şi că este adevărat o demonstrează, dacă nu altceva, atunci moartea sa atât de tragică şi atât de crudă. E adevărat, descoperise că consumismul pătrunsese de-acum foarte mult în iubita cultură ţărănească. În ciuda acestui fapt, descoperirea nu-l îndepărtase de locurile şi de personajele care altădată, graţie unei extraordinare explozii poetice, îl ajutaseră atât de puternic să-şi creeze o proprie viziune asupra lumii. Afirma în public că tinereţea sa se revărsase într-o ambianţă criminaloidă de masă; dar, în particular, pe cât se pare, se amăgea că ar fi putut exista şi excepţii la această regulă. Sfârşitul său, în orice caz, a fost în acelaşi timp similar operei sale şi fără nicio asemănare cu el însuşi. Similar fiindcă el îi descrisese, în romanele şi în filmele sale, modalităţile mizere şi atroce; fără asemănare, fiindcă el nu era unul din personajele sale, aşa cum cineva a încercat, după moartea sa, să insinueze, ci o figură centrală a culturii noastre, un poet şi un povestitor care a marcat o epocă, un regizor genial, un eseist inepuizabil.

Alberto Moravia
Traducere de George Popescu
(nr. 2, februarie 2022, anul XII)