Între roze şi betoane. Incursiune neaşteptată prin Babelul estului

Lăsând deoparte volumul Mânăstirea din Parma de Stendhal, savurez sub soarele de plumb magnetismul Pieţei Unirii din Timişoara. Mă cufund pentru câteva clipe în cursa nebunească a tânărului Fabrice Del Dongo pe care Stendhal l-a aruncat, atât de tânăr, în intrigile de la Parma şi din Italia începutului de secol XIX. Cu un secol mai devreme, în faţa aceluiaşi oraş, Parma, sucomba Contele de Mercy. Claude Florimond de Mercy, la acea vreme guvernator al Banatului şi al Timişoarei în slujba Habsburgilor, şi-a lăsat amprenta asupra Timişoarei după aproape două secole de prezenţă otomană. Sunt astfel antrenat într-o altă cursă, cea a unui oraş al confluenţelor, la răscruce de drumuri şi de vremuri.

Fotografiind la apus ornamentele uneori decrepite ale faţadelor seculare din cartierele Fabric şi Iosefin, mă las cu uşurinţă purtat de acest palimpsest arhitectural şi arunc o privire admirativă asupra acestor splendori veştejite, relicve ale unei epoci înfloritoare.

Mi se pun deseori întrebări despre modul în care percep din exterior oraşul şi ţara şi răspund adesea declarându-mă îndrăgostit de patrimoniu, rătăcitor dintr-un alt timp care descoperă cu emoţie oraşul în care ar fi dorit să trăiască odinioară. În realitate, Timişoara mă determină adesea să reflectez, ea nu este doar o frumoasă imagine de carte poştală, îngălbenită de trecerea timpului, este un oraş care invită la o reflectare empirică, cotidiană asupra convieţuirii culturilor, dialogului intercultural şi a mutaţiilor contemporane ale lumii.

Am o relaţie specială cu acest oraş, pentru că face posibile plimbări prin pieţe impresionante, pentru că poţi găsi la anticarii de pe străzi volume în limba franceză, uitate de vreme, iar întâlnirile şi ocolişurile prin urbe mă fac să cunosc oameni, locuri şi ambianţe pe care nu le regăsesc nicăieri şi, în fine, pentru că oraşul rozelor, depăşind rănile unei epoci trecute, lasă întotdeauna să planeze în urmă-i un parfum greu de uitat.

Oraş în mişcare, ale cărui demersuri de renovare se îmbină cu noile construcţii şi cu tumultul unei urbe în schimbare, nu încetează să mă uimească, mă marchează deseori prin contrastele pe care le ascunde şi situaţiile paradoxale cu care mă pot confrunta. Plonjat într-un somn de plumb, oraşul a scăpat de comunism într-un moment care a coincis cu accelerarea procesului de globalizare, făcând complexă situaţia României. Stăpânite de o dorinţă, până la urmă normală, de identificare cu restul lumii, România şi Timişoara s-au confruntat în acelaşi timp cu cele mai îngăduitoare, dar şi cu cele mai nocive reflexii ale oglinzii mondializării. De fapt, ultimele două decenii au deschis calea unei mondializări adesea restrictive.

Timişoara este oglinda lumii în care trăim. Să înţelegi acest oraş, traiectoria lui şi să-i urmăreşti evoluţia, înseamnă să priveşti lumea în complexitatea ei.
Oraşul nu scapă tendinţelor actuale, centrele comerciale sunt în plină dezvoltare, diferenţele dintre bogaţi şi săraci cresc, dictatura unei culturi globale unice impune uneori uniformizarea practicilor culturale şi marginalizarea unor categorii ale populaţiei. Cutreier cartierele mărginaşe betonate şi vestigiile decolorate, oscilez între mersul la operă şi discotecile supradimensionate, terasele pline ochi şi locurile cu evenimente culturale alternative şi, astfel, pătrund cu fiecare zi dihotomia oraşului. În schimb, Timişoara deţine resurse culturale şi lingvistice fertile, ce fac să se întrevadă o cale diferită de cea trasată de tăvălugul mondializării. Eclectismul istoric, arhitectural sau cultural al oraşului constituie o pepinieră de iniţiative pentru viitor. Dacă această bogăţie este uneori simbolizată de exemple edificatoare precum prezenţa în acelaşi edificiu a scenelor naţionale române, germane şi maghiare, aceeaşi realitate poate fi regăsită în şcoli şi universităţi.

Diversitatea lingvistică serveşte fineţii spiritului, expresiilor şi manifestărilor culturale care, la Timişoara, sunt numeroase şi alimentează o agendă eclectică şi încurajatoare. Dialogul dintre aceste limbi permite fiecăruia, ca individ sau ca grup socio-cultural, să exprime în modul cel mai subtil cu putinţă proiectul său de viaţă în colectivitate, spiritualitatea sa, concepţia sa asupra artei şi dragostei.
O limbă serveşte exprimării depline a complexităţii parcursurilor individuale şi colective. Multiplicitatea lor ţine uşor la distanţă tendinţele de limitare spirituală, fără să simplifice lucrurile, le face mai bogate şi mai rafinate. Ne revine tuturor grija cultivării acestei grădini vivace.

În momentul în care reflectăm la turnura pe care o ia mondializarea în zilele noastre, respingând valorile umaniste, ce chip vrem să-i dăm „satului lume” şi cum putem gândi construcţia lumii? În această altfel de mondializare, care se va manifesta fără îndoială, diversitatea culturală, asemeni diversităţii lingvistice, rămâne o miză fundamentală. Să garantăm că Timişoara, în demersul ei de schimbare, va şti să păstreze această diversitate şi să traseze o cale diferită.
Asemeni Frumoasei din pădurea adormită care la un moment dat se trezeşte, Timişoara este la confluenţa unui model brutal şi a unei căi mai originale, mai diversificate şi mai complicate pe care îşi este datoare să o urmeze.

Aymeric Jeudy
Traducere de Veronica Cristodorescu şi Camelia Gintaru

(nr. 7, iulie 2012, anul II)

Version Française