„Arma letală a râsului”. Lumea văzută de Dario Fo

Vă prezentăm, în traducerea românească, Lumea văzută de Fo. Convorbire cu Giuseppina Manin. Originalul, Il mondo secondo Fo. Conversazione con Giuseppina Manin, a apărut în 2007 la Editura Guanda din Parma. După introducere şi primul capitol, publicăm în continuare capitolul intitulat Arma letală a râsului din cartea-interviu cu inegalabilul Dario Fo (1926-2016) – dramaturg, regizor, director de companii teatrale, scenograf, cântăreţ, povestitor, pictor, colecţionar de artă şi actor, laureat al premiul Nobel pentru literatură în 1997. Alături de cunoscuta actriţă de teatru Franca Rame (1929-2013), cu care s-a căsătorit în 1954, a fondat în 1958 Compania Dario Fo-Franca Rame (Dario Fo fiind regizorul și dramaturgul grupului, Franca Rame prima actriță și administrator), companie care, în anii următori, va avea un mare succes de public în circuitul teatrelor instituționale din Italia.


Arma letală a râsului


O muncă de cercetare şi de documentare care v-a angajat într-un efort de cunoaştere şi de reelaborare a cunoaşterii care are ceva de natură enciclopedică. Cum împăcaţi toate acestea cu acea improvizaţie care pare adevărata cheie a artei scenice a dumneavoastră?

Aş vrea să clarific repede acest lucru: improvizaţia în teatru e un fals. Pentru un actor nu-i nimic mai trudnic, mai elaborat, mai studiat decât să improvizeze. Ca să dai impresia c-o faci de-adevăratele, trebuie să înveţi să urmezi schemele foarte precise. Ca în blues sau în jazz… Ca să faci variaţiuni trebuie să respecţi numărul de replici. Teatrul e ca muzica, geometria, matematica. Dacă nu-i respecţi regulile, totul se prăbuşeşte. Şi rişti să plictiseşti. Cu toate acestea, e adevărat că pe lângă acest dispozitiv meticulos de ceasornicărie e necesar şi altceva. Spre a o spune cu prietenul meu Jannacci, în teatru e nevoie de ureche. Un dar: îl ai ori nu-l ai. Spre exemplu, Franco Parenti îl deţinea puţin. Era excelent ca actor, dar se lăsa transportat, inventa fără disciplină. Astfel, găselniţe, foarte frumoase la început, o seară mai târziu se scămoşau, pierdeau din muşcătură.

Dar cum face cineva ca atunci când se află pe scenă să înţeleagă dacă ceea ce spune şi face funcţionează sau nu? Dacă-i cazul să meargă înainte în acel registru ori să vireze pe neaşteptate?

Trebuie să se comporte asemenea mamei care, ca să-i facă băiţă pruncului ei, îşi bagă cotul în apa din cadă ca să-i testeze temperatura. Iată, actorul trebuie să ştie să-şi bage cotul în public, să-i verifice umorile de fiecare dată. Dacă reuşeşte asta e în regulă. Publicul e infailibil în a-ţi indica unde să tai, unde să slăbeşti, unde să apeşi pedala mai tare. Ar trebui să ne amintim mereu unele reguli ale de-acum străvechiului avant-spectacol, marele exerciţiu teatral, forjă de actori şi de comici cu funde. Regula nr. 3, spre exemplu.
Să luăm, de pildă, Şireteniile lui Scapin. Există un moment în care, spre a-i înşela pe părinţii avari, copiii povestesc că au fost răpiţi şi prădaţi de piraţi. „Dar ce-aţi căutat pe o corabie de piraţi?”, întreabă ranchiunos părintele. O întrebare pe care Molière i-o pune personajului, pe parcursul comediei, de câteva ori. A doua oară în întregime, a treia oară… e suficient doar un mic semn: „Dar ce…” Şi hohotul de râs e asigurat. Furtuna de-aici se naşte, ajunge o singură replică sau o întreagă acţiune. Într-o bufonadă de-a mea, Lâniţa Şoricea, ingenuul şi candidul soţ al frumoasei Alessia se lasă înşelat de născocirea acesteia că în chiar noaptea nunţii nevasta îl păcăleşte ca să se descotorosească de el şi să se distreze cu popa. Îi spune că şi-ar fi uitat „lucruşoara”, adică tocmai acea „lâniţă” atât de mult râvnită de el, acasă la mama ei. Astfel, sărmanul dă fuga s-o caute, iar soacră-sa, ce ţine partea fiicei, îi înmânează un coşuleţ cu un şoricel în el. „Jură că nu te uiţi înăuntru şi că i-l vei înmâna direct ei”, îi ordonă. Însă odată ajuns în pădure, apucatul nu rezistă: bagă mâna înăuntru, simte ceva moale, păros… Într-o clipită, şoricelul ţâşneşte, iar nenorocitul începe să-l caute prin bezna pădurii. Disperat, cum dă cu ochii de unul îi povesteşte toată tărăşenia. De fiecare dată, aceeaşi poveste, aceeaşi recitare, aceeaşi secvenţă. Însă de fiecare dată într-un ritm mai accelerat. Iar efectul asupra publicului creşte cu aceeaşi viteză. Iar când se ajunge la a treia versiune, iată că hohotele de râs nu se mai opresc.

Colecţia dumneavoastră de hohote e legendară. Dacă-i adevărat, cum se spune, că pe lângă suflet, ele fac bine şi la sănătate, v-am putea socoti un adevărat taumaturg…

Există râs şi râs. Cultura râsului arată calitatea unui popor. Unii râd batjocorind, alţii râd prosteşte… Iar alţii au simţul ironiei. Cel din urmă e râsul cel mai înalt. În Italia sunt puţini care ştiu să-l aplice: napolitanii, toscanii, veneti, lombarzii. Oameni obişnuiţi să nu ia niciodată în serios puterea. Humorul nu cunoaşte clase, nu-l înveţi nici la şcoală, nici în saloane. Cultura ironiei e transversală, ţăranii, spre exemplu, au practicat-o dintotdeauna în snoave şi glume de măritiş, poveşti orale ocazionate de căsătorii şi de alte evenimente sociale. Adevărate spectacole, chiar şi fără text. Trebuie să lărgim graniţele termenului spectacol. Dacă ştii s-o faci, atunci şi susţinerea unei lecţii poate deveni amuzament. Teatru în sensul cel mai adevărat şi originar al cuvântului.

Comicitatea poate fi însă şi feminină? A vă întreba pe dumneavoastră, de peste o jumătate de secol alături de o femeie înzestrată cu atâta spirit, poate părea o provocare. Cu toate acestea, e adevărat că există puţine Franche comice: Rame, Valeri…

- Franca Valeri este foarte bună. Ea a început într-adevăr în glumă, împreună cu Billa Zanuso, soţia arhitectului. Foarte bună în a povesti întâmplări scoase din nimic, în crearea personajului curajos al urâtei simpatice. Însă e neîndoielnic că femeia comică există! Chiar dacă e adevărat că în tradiţia populară bufonul e totdeauna şi exclusiv bărbat. Însă Commedia dell’arte, deşi distribuind mare parte a rolurilor comice bărbaţilor, prevedea deja ceva şi pentru femei. Spre exemplu, în Fiorina, comedia napolitană a lui Giovan Battista Della Porta, dăm peste un tânăr ce-a ucis un spaniol în duel şi de aceea trebuie să se ascundă. Îl ajută o metresă, îl travesteşte în fată şi îl duce într-o casă unde există o tânără foarte frumoasă care, însă, are un caracter infernal. Prea îngâmfată şi închipuită, nu acceptă să frecventeze un bărbat. Cu toate acestea, în faţa acelei ciudate fete, atât de pudică încât nu vrea să se lase descoperită, atât de rezervată încât nu scoate o vorbă, frumoasa capricioasă devine curioasă. Doborâtă de simpatie şi solidaritate, se hotărăşte s-o înţarce, s-o înveţe tainele seducţiei feminine, jocurile dragostei, cum se sărută, cum se atinge… Şi între timp sărmanul băiat se excită la nebunie sub ţoalele femeieşti, dar nu poate face nimic. Ea ajunge să-i arate şi ţâţele, să-i ceară să i le atingă ca să verifice dacă nu-i una mai mică decât cealaltă… O clipă de comic irezistibil. Dibăcia actriţei se atestă în totalitate în măsură, în a nu exagera nicicum. Ceea ce nu suport sunt „grimasele”, mutrele, scălămbăielile. Apucături însă destul de răspândite. Dar ceea ce stârneşte râsul e un alt lucru. Trebuie să ştii să ajungi nu numai la pântecul, ci şi la capul publicului. Reuşesc, chiar bine, pe lângă Franca, Sabina Guzzanti şi Angela Finocchiano. Şi Dandini şi Littizzetto… Există femei comice, fireşte că există. Şi Melato are indiscutabil calităţi comice. Mariangela, ca şi mine, a plecat de la Brera. În teatru a început odată cu noi. În Al şaptelea: fură ceva mai puţin interpreta o tânără prostituată ce se ascunde într-un cimitir şi acolo o întâlneşte pe Franca, care întrupa o gropară. Cele două devin prietene. Mariangela a avut totdeauna încredere în Franca. La sfatul ei, a căpătat curaj. Şi, deci, şi-a luat zborul…

Într-un cuvânt, râsul a fost totdeauna arma letală. Pare într-adevăr darul zeilor, acel quid în plus care distinge omul de alte animale.

Eu sunt ateu, dar dacă mă gândesc la un Dumnezeu mi-l imaginez numai într-un fel: revărsat într-un homeric, cosmic hohot de râs. Şi-mi plăcea mult acea frază care, cu decenii în urmă, putea fi citită pe ziduri: „Un hohot vă va băga în mormânt!”. O invitaţie în a alunga, batjocorindu-o, o tristă clasă politică. Iar dacă nu s-a întâmplat este fiindcă n-am ştiut să râdem destul. Şi într-un fel potrivit, cu dozele necesare de luciditate şi de ferocitate. Puterea, fie ea religioasă sau politică, nu râde niciodată. Cu cât un sistem e mai dictatorial, absolut, cu atât mai mult totul în jur devine trist şi întunecat. Şi atunci iată că dacă un hohot de râs explodează înăuntrul ei o face cu violenţa unei bombe, transformând în fărâme întregul aparat al terorii şi eliberând omul de spaimă. Nu întâmplător, atunci când se naşte un copil, imediat cine se află în preajmă îl priveşte, îi surâde, îl întâmpină cu strâmbături… Iar el, mai întâi uluit, te priveşte uimit, interzis, dar pe urmă în sfârşit îţi răspunde şi îşi deschide guriţa într-un început de hohot. Semnul inteligenţei care s-a născut. Începutul acelei minunate capacităţi, în întregime omenească, poate divină, de a şti să distingi adevărul de fals, realul de imaginar, grimasa închipuită de adevărata ameninţare. A râde e trăsătura cea mai înaltă a speciei noastre, adevărat Mister buf al omenirii.




Dario Fo




Traducere de George Popescu
(nr. 10, octombrie 2021, anul XI)