Antologia Dino Terra. Din romanul „Una storia meravigliosa/O poveste minunată”

Prin amabilitatea Fundației Dino Terra vă propunem un fragment din romanul Una storia meravigliosa/O poveste minunată (Ceschina, 1964), prezentat în articolul Fascinanta aventură a unui „arheolog al spiritului” de Sara Calderoni. Este povestea de dragoste, plină de frământări, dintre o tânără, Agata Cardini, şi un bărbat mai în vârstă decât ea, profesorul Riccardo Tessin.

E un plug, e un tractor, dar mai e și o locomotivă. Și nu numai, același scaun poate fi un tun sau o sanie, un munte înalt sau un cal fremătând.
Ar fi interesant să știm ce relații secrete leagă un copil de obiectele din jurul lui. Uneori, un cordon de perdea îl atrage cu pasiune; o cratiță, o cutie goală de chibrituri, doi nasturi, o pereche de foarfece devin comori. O copilă a fost impresionată de braţele aurii ale unui fotoliu vechi: pentru ea erau două fetițe condamnate să fie braţe. Îi era tare milă de unul dintre ele pentru că era ciobit: săraca de ea, ce rănită era; și atunci când își amintea, o mângâia pe ascuns.
Deși Agata nu era deloc lipsită de interes faţă de manifestările intense ale simțurilor, pentru ea acestea nu erau niciodată jocuri amuzante sau distracții: fiind serioasă şi hotărâtă să cunoască, să găsească rațiunea de a fi a propriei persoane, erosul o ajuta să se apropie de starea mult dorită de a atinge acel punct, mai departe în lumină, ca o cârtiță oarbă care sapă cu furie în interiorul ei pentru a ajunge în cele din urmă la o viziune mai clară.
De ceva vreme, nerăbdarea de a se realiza o chinuia de-a dreptul. La cei douăzeci și opt de ani ai săi știa că nu este încă adultă și nutrea speranța absurdă ca adulții să nu mai rămână confuzi în fața problemelor timpurilor moderne și ale tuturor timpurilor. În aceste condiții, Riccardo a devenit piatra de încercare, alter ego-ul, tabla pe care se formulau tot felul de probleme cu diverse necunoscute; în așteptarea unui răspuns care de cele mai multe ori dădea naștere la alte întrebări, şi mai dificile.
Îi scria întotdeauna scrisori lungi și stufoase, sărind de la ceea ce o frământa la evenimente mărunte, de la probleme de familie la starea ei de spirit complicată, scrisori pline de întrebări și îndemnuri. Îi reproșa că se complace în diferite situații, că devine mai puțin combativ. Îl îndemna în general la energie și la luptă, fără a-i spune la ce fel de luptă. Îi reproșa mai ales că nu se interesează mai mult de problemele ei,aşa cum făcea la început, când s-au întâlnit. „Ieșirile noastre, micile excursii de două sau trei zile, îți sunt suficiente. Și să fim sinceri: ți-e de ajuns să faci dragoste cu mine. Nu-ți faci griji pentru starea mea, pentru nesiguranța mea continuă. La naiba, viața e ceva stupid, știm asta, dar e mai mult de atât. Nu trebuie să uităm niciodată asta. Înțelegi? Ai înțeles?”
Iar dacă adesea îi reproșa că nu are o afecțiune atât de mare faţă de ea, pentru că ar fi vrut ca el să-i rezolve angoasa ca dintr-o baghetă magică, aproape întotdeauna, amestecându-se cu acuzații nebunești, îi amintea cât de mult se baza pe afecțiunea lui, care uneori i se părea supraomenească. „Am mare nevoie de ajutorul tău. Tu îmi înlocuiești mama, tatăl, copiii – pe care nu îi am – și toți prietenii. Doar știind că tu exiști, că tu veghezi asupra mea, că tu nu te temi, eu pot avea puțină liniște. Mă bazez pe tine în această perioadă a tinereţii mele, cu toate incertitudinile ei. Tu nu mă vei trăda, nu-i așa? Eu am nevoie de brațul tău puternic pentru a mă susține, am nevoie ca inteligența ta să-și ascută toate cuțitele, sau poate chiar noi cuțite pe care până acum viața nu ți le-a cerut niciodată.”
Și, chiar dacă expresiile excesive păreau a veni din recuzita literaturii de consum („Apelul tău a fost un balsam pentru mine. Dragă Riccardo, simt că afecțiunea ta mă protejează ca o mare aripă. Cred că viața mi te-a scos în cale pentru ca tu să mă protejezi în această perioadă foarte dificilă a vieții mele"), pe ea nu o deranja să facă literatură depășită și îi scria ceea ce simțea cu adevărat, fără să-i pese de nimic altceva.
Iar dacă imaginația ei bogată îi provoca atâta neliniște, aceeași imaginație o ajuta să nu cadă în groapa cu șerpi. Îi era suficient un cal de plastic găsit pe malul mării, un căluț cu trei picioare, o bucată din cine știe ce jucărie, pentru a recunoaște în el, ca un arheolog al spiritului, o alegorie plină de semnificații aproape magice. Își făcuse chiar o colecție de obiecte simbolice dintre cele mai variate, în camera ei. Și nu era doar un joc copilăresc, pentru că ciudata ei colecție îi servea ca zid de apărare: un bastion magic împotriva atacurilor unei realități făcute din ipocrizii grosolane, egoisme exacerbate, ultramondenitate, lingușiri de joasă speţă, convenționalisme stupide și interese lacome. Măcar căluțul de mare din plastic, o cochilie sau o ramură de măslin ruptă de vânt îi oferea o realitate mai adevărată, mai integră, realitatea bună a copacilor, a mării, a vieții primordiale. O realitate opusă aceleia a unei societăți pe care pur și simplu nu o putea respecta.
Pentru sărbătorile de Crăciun, toată familia Agatei s-a dus la Cortina d'Ampezzo. Mama, foarte bolnavă, își dorise să aibă toată familia în jurul ei. Iar tineri profitau astfel de două săptămâni de vacanță și schi.

Trad. de Anna Boboc, Loredana Brînzei, Cristiana Gruia,
Sorina Sorescu, Ramon Tănasie, Julia Ursaciuc
Anul II FLIFT, Universitatea de Vest Timişoara
Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)